GEȚII SAU GOȚII AU FOST UNA ȘI ACEEAȘI NAȚIUNE, de Gabriel Gheorghe

Principalul getolog al lumii a fost în opinia noastră profesorul Gabriel Gheorghe, și spunem getolog și nu dacolog, din simplul motiv că nu dorim să scurtăm istoria poporului matcă al europenilor, care începe în această parte de lume odată cu activitatea primilor homo-sapiens care vor dezvolta în arealul curprins de Marea Neagră, Balcani și Arcul Carpatic civilizația care va fi numită generic Vechea Europă – The Old Europe.

De ce am scurta istoria acestui popor dacă am insista pe clișeul introdus de romani în istoriografie – ”dac” sau ”Dacia”?

Pentru că prima menționare a acestui termen este relativ tîrzie, de cel mult 2100 de ani, abia în sec. I î.Hr. fiind pomenit, pe cînd etnonimul de ”get” se pierde în negura vremurilor, plecînd din rădăcina ”GE” care semnifica pămîntul, știindu’se că Zeița Geea (Gaia) era considerată Mama Pămîntului, logic și îndreptățit este ca termenului arhaic GET să’i fie atribuită semnificația de pămîntean, iar prin sintagma get-beget să înțelegem un lucru autentic, autohton, original getic.

Un alt lucru semnificativ de menționat este că știm deja că ”dacii” erau doar un grup războinic al geților, nu o etnie distinctă, Trogus Pompeius afirmînd exact în secolul cînd apar primele menționări ale ”dacilor” că:

”Dacii sînt o mlădiță a geților.”

Acest grup al ”Zecilor” IO sau ”Decilor”, inexistent înainte de Hristos, devine menționat suficient de des pentru a intra în atenția cronicarilor, odată cu confruntările sîngeroase foarte dese cu romanii, la sud sau la nord de Dunăre.

În rîndurile de mai jos și din cercetările D-lui Gabriel Gheorghe, vom afla că nu doar ”dacii” vor fi mlădițele geților, ci toți europenii de sînge european, bineînțeles nu și cei care au ascendența dovedit asiatică: huni, tătari, finici, turci etc.

Citiți și: ”DACO-TRACIZAREA” GEȚILOR

Istoricii autohtoni sînt tributari unor curente care au luat naștere în baza unor teorii complet false și enumerăm aici DACISMUL, TRACISMUL, LATINISMUL ȘI MAGHIARISMUL

Toate aceste teze sînt orientări fără suport în realitățile trecutului neamului geto-rumînesc. Ceea ce cunoaștem din manualele de istorie sînt invenții vehiculate de istoricii vînduți cîte unei astfel de teorii false.

Latinismul, dacismul sau tracismul ca să aibă obiect la noi, trebuia să fi avut noi rumînii ca neam, printre strămoși ori latini, ori daci, ori traci.

Și n’am avut, noi am avut ori pelasgii neolitici matriarhali, ori geții euro-indieni războinici (acei așa-ziși indo-europeni).

Maghiarismul în schimb este cel mai deplasat, pentru că o limbă adusă din fundul Asiei a primit suportul papal pentru a se extinde peste geții carpatici. Dar ungurii de azi, nu sînt altceva decît niște pelasgo-geți care s’au catolicizat și maghiarizat pentru avantaje politice și averi. Spre exemplificare vom aduce în discuție haplogrupul I al lui Horthy născut la Baia Mare, care este specific rumînilor și vechilor pelasgi (cucutenieni, gumelnițeni, turdeșeni etc) și prezent la peste 33% din populația Rumîniei.

Acei ”zeci”, ”deci” sau ”daci” despre care vorbesc istoricii au fost geții carpatici numiți de romani astfel și pe care i’au luat sclavi în imperiu după ce au numit colonia de la nord de Dunăre, Dacia.

Despre ”traci” același lucru, sînt nordicii atenienilor, care evident că erau ori geți, ori hiperboreeni așa cum sînt îndeobște numiți cei care trăiau în nordul Eladei. Noi nu le spunem azi la norvegieni ”traci”, dar le spunem nordici. ”Trake” se traducea nord sau nordici, adică ”geții din nord”, cum spunem azi noi la scandinavi, nordici.

Și că tot pomenim de scandinavi, ei sînt tot un mix de pelasgi și geți așa cum erau și vikingii acum 12-13 secole.

Dar unde trăiau așa-zis ”tracii” din Tracia (Nord) în afara Traciei?

Nicăieri.

Ce etnie poate fi aceasta? Nordic sau sudic? Estic sau vestic? Acestea sînt determinări de localizare a unei populații pe criteriu cardinal, nu etnie.

Etnia majoritară a Europei pînă în epoca bronzului erau pelasgii. Abia din epoca bronzului geții războinici devin conducătorii Europei, cei care au creat regate, de la vechea Troie pînă la marile imperii de mai tîrziu.

Apoi, pe cînd geții erau numiți de geții eleni (da, tot geți sînt cei care au ocupat sudul peninsulei) din sudul Balcanilor, pentru că trăiau printre ei, și știau cum își spun ei înșiși, vezi denumirea Capitalei spirituale getice Sarmi-GETuzo, nu Sarmi-DACuzo, sau Sarmi-TRACuzo.

Geții din Dave în schimb erau numiți de romani ”daci”, romani care nu trăiau alături de geții carpatici, ci la Roma, nu știau cum își spun geții, ci ei îi numeau ori de la cetățile lor DAVE, Davi, ori de la casta războinicilor IO adică ”Decarii”, ”Decii” de unde ”Daci” și ”Deceneu”, ”Decebal” unde ”bal”, Mihai Vinereanu îi atribuie sensul de ”războinic”, ”luptător”.

Numai că nu toți geții trăiau în Dave (cetăți) în munți, ci și la sate pe văi sau la șes, pentru că munca pămîntului trebuia făcută de cineva.

Geții nu erau doar războinici, ci și meșteșugari, fermieri, mineri, metalurgiști, aurari etc.

Geții, după crearea marilor regate sau orașe stat au fost numiți ulterior și după loc:
Geți de la Geția, traci de la Tracia, iliri de la Iliria, scyți de la Scyția, sarmați de la Sarmația, panoni de la Panonia, spartani de la Sparta, ghetiți (hitiți) de la Imperiul Hitit, brigi de la Brigia, frigieni de la Frygia, bitini de la Bitinia, romani de la Roma, și putem continua pînă epuizăm toate regiunile locuite de geții care au cucerit Pămîntul după epoca bronzului cu arma sau pașnic.

Greci, în schimb, nu au existat în antichitate, ci este o denumire modernă a locuitorilor din Grecia, sau mai exact a regiunilor Tesalia, Atena, Sparta, Teba, Peloponez, parțial Tracia, parțial Macedonia etc.

Nici cu ”românismul” sau cu ”rromii” nu dovedim decît o foarte mare manipulare pentru că nu am venit de la Roma. Mai întîi că noi nu ne numeam români, ci rumîni, rîmi, armîni, rîmni etc.

Cine va cerceta ce triburi au fondat Ruma (Roma) va descoperi că unul dintre triburi se numea ramnes (sau ramnenses), adică rîmnii sau rîmnenii, dar prin cărți îi găsim latinizați ca să li se piardă urma strămoșilor noștri, ca de altfel multe astfel de botezuri care au avut loc în istoria ancestrală a marelui neam getic.

Cu bolșevisme (slavisme), dacisme, tracisme, latinisme, grecisme și maghiarisme nu dovedim nimic pentru istoria noastră antică, sînt doar piste false pentru istoria reală a neamului getic.

Acești istorici simbriași reușesc, însă, să amețească ignoranții de peste tot, prin imensa manipulare la care asistăm de peste 1000 de ani, noi și generațiile trecute.

Nu același lucru se poate spune despre Gabriel Gheorghe.

Profesorul Gabriel Gheorghe a studiat istoria străveche a spaţiului carpatic de mai bine de 40 de ani interdisciplinar, în atenția sa implicau studiul din domenii precum istoria, arheologia, geografia, geologia, fiziologia, lingvistica, etnologia, paremiologia, literatura, aplicînd rigurozitatea unui om de ştiinţă de formaţie tehnică.

Cercetările sale, bazate pe studiul sistematic a zeci de mii de lucrări, au fundamentat concluzia că spaţiul carpatic este vatra civilizaţiei euro-indiene şi că limba rumînă
este continuatoarea directă a limbii primare a Europei. O expunere a argumentelor domnului Gheorghe este prezentată de exemplu în tomurile I-V ale revistei Getica, editată de Fundaţia Gîndirea, din care vom reproduce mai jos un pasaj edificator.

În plus, domnul Gabriel Gheorghe este autorul a zeci de cărți și sute de articole pe tema istoriei poporului rumîn.

Gabriel Gheorghe afirmă într’o manieră tranșantă că:

”Realităţile istoriei poporului rumîn sînt zdrobitoare şi nu admit nici un fel de replică. O să le vedeţi şi o să vă convingeţi singuri.”

Cu această ocazie aducem un omagiu pios d-lui Gabriel Gheorghe care a trecut de curînd în neființă, cel care prin clarviziunea sa remarcabilă a făcut lumină în istoria geto-rumînilor scrisă în mod cu totul fals sau manipulatoriu și a reușit, după o muncă titanică de documentare, și cu o ușurință dezarmantă să cearnă grîul de neghină printre clișeele încă prezente în mentalul colectiv și promovat de istoricii tributari unor teorii false din zilele noastre.

Să’i fie țărîna ușoară în lumea celor drepți !

Prezentăm în continuare cîteva dintre observațiile și concluziile sale. De menționat că cele mai multe dintre cărțile pe care le citează nu au fost publicate în Rumînia.

Dumnealui le’a adus prin împrumut internațional sau prin mijloace personale, adunînd în biblioteca sa peste 10.000 de volume. Domnul Gheorghe preferă să nu aducă în discuție argumentele istoricilor rumîni care îi confirmă punctul de vedere, ca să nu
apară acuzații de prozelitism. El citează în special savanți străini și universități străine celebre.

În anii ’70 Franklin Murphy, cancelarul Universităţii California din Los Angeles (UCLA), a avut inițiativa de a realiza un studiu asupra resturilor arheologice din mileniul V înaintea erei noastre, în toată Europa.

A trimis’o în acest scop în Europa pe Marija Gimbutas, care era profesoară de arheologie la Universitatea din California.

În mod surprinzător, investigațiile au arătat că în Spania, Franța, Anglia, Germania nu există resturi arheologice din mileniul V.

Cu excepția teritoriului carpatic. Concluzia transmisă la UCLA de Marija Gimbutas a fost că:

”Nu ne este clar de ce în Europa nu găsim nimic. E un deşert pur şi simplu în mileniul V înaintea erei noastre, dar în România am găsit peste 30.000 de statuete.”

Harta descrierii arealului arheologic din studiul Marijei Gimbutas indică foarte clar care este realitatea. Studiul publicat de doamna Gimbutas se numește The Goddesses and Gods of Old Europe și se referă la Europa Veche, Europa carpatică şi zonele pericarpatice.

Datele obținute pe baza probelor arheologice arată că în mileniile V, IV, III înaintea erei noastre (deci acum mai mult de 6000 ani) existau pe teritoriul carpatic culturile Cucuteni, Ariuşd, Vădastra, Boian, Gumelniţa, Hamangia, Petreşti, Turda, Vinca şamd.

Pe vremea aceea nu existau Franţa, Anglia, Marea Britanie. Roma a fost fondată abia în anul 653 î.Hr.

În anul 1922 a apărut la Universitatea din Cambridge, Marea Britanie, o lucrare intitulată The Cambridge History of India. Lucrarea a apărut în contextul în care la începutul secolului englezii aveau colonii și în Africa și în America de Nord și în Asia, care erau de regulă popoare inferioare lor din punct de vedere al dezvoltării sociale și culturale. Și totuși indienii le erau superiori din punct de vedere cultural.

Atunci au vrut să știe ce’i cu acești indieni: de unde vin, care le este istoria?

A fost întreprinsă o cercetare pe baza cărților vedice (care sunt cele mai vechi monumente literare ale umanității) și s’a făcut observația elementară că în Vede nu există mențiuni despre fauna specific indiană actuală (lei, trigri, cămile, elefanți), dar există în schimb dese mențiuni despre fauna carpatică (urs, lup, vulpe).

Și atunci, pe baza acestor date dar și a altora, ei au stabilit în volumul I pagina 68 (au apărut șase volume pînă în 1926) că nu există decât o singură arie în Europa de unde ar putea să provină indienii și anume aria mărginită la est de Carpați, la sud de Balcani, la vest de Alpii Austriei și la nord de munții care fac legătura cu Carpații.

Adică Transilvania, care apărea astfel ca leagăn al civilizației de unde au plecat toate popoarele. Textual, la pagina 71, se afirmă clar:

”Din acest spațiu (Transilvania) au plecat indienii, persanii, grecii antici, latinii, celții, germanii și slavii.”

Și, desigur, deducem că au plecat de pe aceste teritorii și cu limba. Oricine pleacă dintr’un spațiu poartă cu el limba. Aceasta este marca originii de unde te’ai născut și de unde ai plecat.

Ei bine, să nu rămînem doar la ce spune Universitatea din Cambridge, deși nu este o dugheană oarecare, ci este o universitate serioasă și nu este protocronism rumînesc, nu poate fi bănuită de protocronism rumîn, mai ales în 1922.

Să vedem ce spun și alți cercetători care nici nu citează (sau ignoră pur și simplu) The Cambridge History of India. Să luăm un alt studiu, cel al lui Paul MacKendrick, care a fost profesor de istoria artelor la Universitatea americană din Wisconsin.

El a scris o carte intitulată ”Pietrele dacilor vorbesc”.

Dar înainte de a publica această carte, a scris mai multe cărți din aceeași serie: ”Pietrele grecilor vorbesc”, ”Pietrele romanilor vorbesc”, ”Pietrele ibericilor vorbesc”, ”Romanii perini” ș.a.m.d.

Deci el cunoștea toate civilizațiile și vizitase mai ales vestigiile, construcțiile mari rămase de pe urma acestor civilizații. Și iată ce spune, la pagina 8:

”Sarmisegetuza getică, cetatea și locul sfînt al lui Decebal din creierii munților este una din cele mai impresionante așezări pe care le’am văzut pînă acum.”

Deci văzuse tot ce e în Grecia, tot ce e în Roma, în Latium și în Italia, în Spania și așa mai departe. Și la pagina 9 spune:

”Îmi consacru cartea acelor oameni ai antichității rumîne și istoriei lor de peste șase milenii.”

Intersant, noi învățăm istoria în școli numai de la Traian și Decebal. Nu e scurtată oare prea tare istoria noastră? Și nu este singurul care o spune. Putem să cităm o mulțime de autori care scriu istorie despre șase milenii de civilizație carpato-dunăreano-pontică.

Revenind la harta întocmită pe baza studiilor Marijei Gimbutas, să observăm că aceasta este făcută pe baza resturilor arheologice.

Resturile arheologice nu mint. Unde trăiește o populație, măcar scheletul rămîne acolo, că nu poți să îl iei cu tine cînd mori. Și cei care vin după noi le găsesc.

Ei bine, în mileniul cinci Franța nu are schelete, Germania nu are, dar găsim schelete din vremea aceea în spațiul carpatic. De ce în spațiul carpatic?

Ei bine, condițiile de mediu au fost hotărîtoare. La un congres internațional de istorie ținut la Edinburgh, capitala Scoției, prin anii 1970, la care a participat și doctorul Vasile Boroneanț (arheolog român) și profesorul Clyde Bolsal (de la Universitatea din Edinburgh) a fost stabilit unde au apărut cele mai vechi urme privind îndeletnicirea agriculturii.

Determinarea s’a făcut pe baza cerecetărilor a patru universități celebre: Oxford, Groningen, Berlin și Bohn. Și s’a concluzionaat că în anul 7.800 înaintea erei noastre exista agricultură la Porțile de Fier.

Iată un tabel cu haplogrupul R regăsit la osemintele din Baziinul Dunării, și care este îdeobște considerat ”slav” în mod cu totul eronat.

Cîteva date concrete de la care s’a putut pleca. Este important pentru că, așa cum spune Diodorus Siculus, scriitor grec, ”agricultura a fost cea care i’a scos pe oamenii din starea de sălbăticie”.

Dar mai e un fapt hotărîtor: sarea.

E util să știm că nici un mamifer nu trăiește dacă nu are în corpul său 0,15% sare din masa corpului. Deci un corp de 100 kg ar trebui să aibă minimum 150 grame sodiu, altfel inima nu se mai contractă și animalul moare prin stop cardiac. Poate că ați văzut la țară că vaca din curtea țăranului se duce și linge bulgărele de sare. Este ceva instinctiv. Ei bine, de la granița cu China pînă la Oceanul Atlantic, la suprafața solului, sare ușor de exploatat nu este decît în spațiul carpatic.

Da, zăcăminte de sare de acum șase mii de ani există și la Salzburg în Germania, există și în Polonia sau în alte locuri, dar la 30 metri adîncime. Cu ce săpai la adîncimea asta și de unde știai unde este sarea?

Pe cînd la noi te duceai cu un bolovan, dădeai în masivul de sare, luai bulgărele de sare și îl aduceai și îl puneai în curte ca să nu’ți moară vaca și așa mai departe… Iată deci condițiile hotărâtoare care au determinat ca civilizația să se stabilească aici.

Sigur, universitățile acestea străine pe care le cităm în continuare și savanții străini nu menționează sarea. Ei spun că nu le este clar de ce de aici pleacă totul. Dar asta este realitatea. Cine a stabilit? Dumnezeu, natura, nu putem să răspundem noi, dar asta este realitatea.

Avem masive de sare la suprafața solului, după cum poate știți, la Praid, Turda, Aiud, Râmnicu Vîlcea, Slănic Prahova, Slănic Moldova ș.a.m.d. E plină țara!

Bunicii noștri mai știu că sare se aducea și din slatine, adică dintr’un lac sărat. Și apoi găteau mîncare. Dar fără sare mîncarea nu se poate mînca. Și fără sare nu există viață! Ultima glaciaţiune Wurm s’a întins pînă la Carpaţii Păduroşi.

Spaţiul rumînesc nu a fost afectat de glaciaţiune. Germania, de exemplu, a fost acoperită de gheaţă. Pe gheaţă vaca nu avea ce să pască şi nu avea unde să trăiască omul.

Deci în momentul în care s’au topit gheţurile, de unde a expandat populaţia? De unde nu a fost afectată de glaciaţiune. Este elementar.

Să vedem ce mai spune Paul MacKendrick privitor la statuetele de la Hamangia, care sînt datate cu o vechime de peste 6000 de ani. El observă – de exemplu la Gînditorul – realismul arhaic și simplitatea liniei demnă de invidia oricărui sculptor modern, care denotă o dimensiune spirituală nemaiîntîlnită în arta de pînă atunci și rareori atinsă după aceea.

O spune cine? Un profesor de istoria artei de la Universitatea din Wisconsin. Să cităm un mic paragraf din lucrarea ”Pietrele dacilor vorbesc”, la pagina 13:

”Sanctuarele cu acoperișurile în două ape, împodobite cu ornamente acretelia, prezintă pe coamă și la marginile frontonului un rafinament arhitectonic pe care templele grecești și’l vor atinge după mai bine de o mie două sute de ani.”

Am spus că toate populațiile sînt plecate de aici. Ei bine, grecii sînt plecați de aici. E hilar că unii vorbesc de influențe grecești în limba rumînă. Cum să fie influențe grecești în limba rumînă cînd ei au plecat cu limba rumînă arhaică? Există sute de cuvinte rumînești în greaca veche.

Clement Alexandrinul, unul dintre părinții Bisericii greci, născut la Atena (nu protocronist rumîn!) spune în Stromatele:

”Grecii au luat totul de la barbari.”

Ei bine, acești greci au plecat de aici prin mileniul doi-trei. Referitor la aceasta, un mare elenist francez, Pierre Leveque, a publicat într’o carte, L’Aventure grecque – Aventura greacă, harta plecării grecilor din spațiul carpatic. Nu este de la noi, este de la un mare elenist francez.

Să’l mai cităm și pe Collin Renfrew, unul dintre cei care au introdus datarea cu radiocarbon 14 (carbon radioactiv 14). National Geographic i’a publicat în noiembrie 1977, un articol intitulat Europe changing past – Europa își schimbă trecutul. În acest articol se arată că:

”Date radiocarbon revizuite relevă o metalurgie înfloritoare în lungul Dunării pe la 4000 î.Hr. În estul Europei uneltele de cupru – care au fost datate în comparație cu cele găsite în Grecia pe la 2300 î.Hr. – au fost făcute în ceea ce sînt azi Rumînia, Bulgaria, pe la 4500 î.Hr.”

Iată deci că sînt mai mult de 6000 de ani. Toată lumea este de acord că avem o civilizație de 6000 de ani. Dar istoria oficială din Rumînia pornește de acum 2000 de ani, de la Traian și Decebal.

Să mai cităm și din East Gordon, Géographie historique de l’Europe (Geografia istorică a pelasgian-europeEuropei):

”Regiunea cuprinsă între Alpii austrieci la vest și Dobrogea la est forma o provincie de cultură foarte avansată al cărui centru teritorial era Transilvania.”

Geția de întindea pînă la Marea Baltică și să îl cităm pe profesorul Trinkovski, un mare istoric polonez, care spune:

”Noi, polonezii, suntem urmașii daco-geților care s’au întins până la Marea Baltică” și la fel spun și alți profesori, care recunosc că strămoșii lor sunt dacii și geții.

Revenim la Gordon East:

”Invaziile scyte, venite din sudul Rusiei, pe la 700 î.H. au pus brusc sfîrșit civilizației foarte dezvoltate a epocii Bronzului din țările carpato-danubiene.”

Nu găsim nici un savant străin care să spună altfel.

Profesorul Ralph Rowlett, profesor de Antropologie la Universitatea din Missouri, Columbia, SUA a participat în decurs de 20 de ani la cercetări pe diverse situri arheologice din România. Și el spune:

”Pe teritoriul Rumîniei pot afla prin intermediul arheologiei informații despre cea mai mare parte a preistoriei europene. Teritoriul Rumîniei, situat în centrul geometric al continentului a servit deseori drept pod între Europa de Est și cea de Vest, Europa de Nord și cea de Sud. De aici, din spaţiul carpatic, respectivele culturi s’au răspîndit înspre Europa de Vest, spre Marea Mediterană, Orientul Mijlociu şi Asia de sud.”

Andre Piganiol, profesor la Sorbona spune:

”Civilizaţia Europei este o civilizaţie târzie cu excepţia Balcanilor. Civilizaţia acestor țări din Europa trebuie căutată la nordul Peninsulei Balcanice.”

Să observăm, mai în glumă mai în serios, că toți aceşti toți istorici nu s’au vorbit între ei, spune fiecare ce a descoperit în cercetările făcute.

Foarte succint, și cîteva aspecte despre limdaciabă. Domnul Gabriel Gheorghe a publicat multe lucrări în care a prezentat dovezile că limba rumînă veche este limba indo-europeană comună. Domnul Gheorghe afirmă că din ea se trag toate limbile europene.

De ce? În primul rînd pentru că numai rumîna are rădăcini proprii. Limba trebuie să aibă rădăcini proprii. Franceza nu are rădăcini, latina nu are rădăcini, germana nu are rădăcini.

Că limba rumînă poate fi o limbă primordială rezultă din foarte multe aspecte. Observaţi că toate gradele de rudenie apropiată numai în limba română sunt definite prin reduplicări de silabe: ma-ma, pa-pa, ne-ne, da-da, le-le, ba-ba. Deci era modul cel mai simplu pentru ca unui copil să îi spui: e mama, e tata, e nenea şamd.

Acest lucru se găseşte numai în rumînă.

Cuvîntul ”mama” este peste tot, este universal şi e natural, pentru că un copil pronunţă spontan. De ce trebuie să spun mother, muther. Toţi copii germani spun la început ”mama”, nu ”muther”. La fel este și la englezi, copiii nu spun de la început ”mother”.

Cei care l’au contrazis pe d-l Gabriel Gheorghe, au făcut referire la cuvintele împrumutate de limba rumînă modernă, care desigur că a avut influențe din limba latină (și latinisme franțuzești), turcă și din limbi slavice datorită vecinătăților marilor imperii născute la periferiile geto-rumînismului, dar și a școlii ardelene care a decis pentru neamul rumînesc să importe masiv din limba franceză.

Dar nimeni nu poate combate argumentul imbatabil că limba rumînă are cuvinte fără nici un echivalent în nici o limbă, dovedindu’se astfel originale, sau cuvinte care au fost matcă pentru o parte din lexicul ”națiilor” din jurul arcului carpatic.

Continuăm cu cîteva referiri la originile popoarelor, care așa cum spune profesorul Gabriel Gheorghe, cel mai probabil au plecat din zona teritoriului vechii Geții Carpatice.

Englezii. Care este originea englezilor? Noi am învăţat la şcoală că sînt anglo-saxoni care veneau de prin Danemarca.

Însă există o carte de istorie engleză de 550 de pagini, scrisă în latină, care se numește ”De Anglorum Gentis Origine Disceptatio” (Cercetare asupra originii neamurilor englezeşti) și care a fost scrisă de profesorul Robert Sheringham. În această carte se spune că:

”Strămoşii noştri sînt geţii”

și că

”Geţii sunt cei mai puternici, sînt civilizaţi, au obiceiuri vechi şamd.”

Cartea e un imn de glorie adresat geţilor. Acest autor este o celebritate în epocă pentru că este citat şi de Carolus Lundius şi de o serie de alţi autori. Deci iată că strămoşii englezilor sînt geţii.

În Londra există Dacorum Campus (cîmpul dacilor), apare pe hartă, este un oraş universitar. În revista People of all nations (nu a fost publicată în Rumînia) Florand Farboreaux scrie:

”În timp ce vechii britoni alergau sălbatici prin păduri cu corpurile vopsite, pradă celor mai degradate superstiţii, civilizația de pe teritoriul actualei Rumînia era una avansată, avînd ordine, disciplină şi cultură.”

Germanii. Germanus înseamnă în latină frate bun, din aceeaşi părinţi. Nu este o realitate etnică, este un grad de rudenie. Ei au fost numiți așa de către împăratuul Romei, Cezar. Probabil pentru că vorbeau aceeași limbă cu ei. Iată încă o dovadă:

În 1567 Heinrich Pantaleon publică în Elveția o carte numită ”Cartea eroilor naţiunii germane”. Cine sunt eroii naţiunii germane?

Se poate vedea scris negru pe alb: Dacus, Zamolxis, Dromihete (vezi poza de mai sus), Burebista, Deceneu (vezi poza de jos), Decebal şamd.

Deci acum 500 de ani aceștia erau considerați de Pantaleone, care era un mare savant german, eroiii națiunii germane!

Citește și: LEGENDA LUI DACUS – DANUS ȘI CÎT DE GOȚI AU FOST GEȚII?

În mod similar, în anul 1667 Laurentius Toppeltinus publică cartea (scrisă tot în latineşte): ”Despre originea şi căderea transilvănenilor”, unde spune clar:

”Strămoşii germanilor sînt dacii.”

Și Leibnitz, care a fost o glorie a umanităţii, în cartea sa Collectanea Etymologica (publicată la Hanovra în anul 1717) spune și el că strămoşii germanilor sînt dacii şi geţii.

Profesorul Reynolds în anii noştri, după 1970, publică o carte The geat of Beowulf. Beowulf este cea mai veche epopee britanică, scrisă în sec IX, dar se referă la fapte şi din sec.VI. Rezultatul cărţii:

”Geaţii sînt geţii!”

Profesorul Reynold scrie:

”Geţii desemnaţi în sursele latine ca cei mai străluciţi popor dintre toate popoarele germanice.”getica

Spaniolii. Cine sunt strămoşii spaniolilor? Cronicile spaniolilor spun că nu puteai fi rege al Castiliei sau nobil castilian (Castiliza era zona care reprezenta Spania în vremea aceea) dacă nu dovedeai că te tragi din goţi.

Dar s’a făcut multă vreme confuzie cu acești aşa-zişi goţi. Ei bine, într’o carte celebră a istoricului Iordanes, ”Despre originea şi faptele geţilor”, se arată foarte clar că goții sînt geţii.

Despre această carte vor reproduce mai jos un text al ilustrului Gabriel Gheorghe care va demonta punct cu punct ideea că goții nu erau geți.

Şi peste 40 de autori sînt de acord că cei pe care înainte îi numeam geţi îi numim acum goți. Deci este o schimbare de vocală, nu este un alt popor, nu avea de unde să apară.

Latinii. Mommsen, care scrie Istoria Romei în 7 mari volume (dintre care numai 4 sunt traduse în Rumînia) spune clar:

”Nici vorbă de legenda lui Eneas de la Troia.”

Troienii sînt plecaţi din Carpaţi, la fel ca şi grecii. A fost un război fratricid (războiul greco-troian). În concluzie şi latinii sînt plecaţi din Carpaţi. O spune Mommsen clar. Au venit prin Europa, au mers prin Alpii Austriei şi au coborît către sud.

O profesoară de la Universitatea din Milano, Pia Loza Zambotti spune clar (într-o carte publicată în 1947):

”Din spaţiul carpatic au venit în Italia, traversînd fie Marea Mediterană, fie prin Munţii Alpi coborînd în sud şi au dat naştere latinilor.”

Și pelasgii sînt un subiect extraordinar. Pelasgii sînt strămoşii grecilor, latinilor, troienilor şamd. Pelasgii sunt plecaţi din Carpaţi, sînt populaţie carpatică.

Felix Conseau (1806-1870), celebru scriitor francez publică ”Naţionalitatea şi regenerarea ţăranilor moldo-valahi”. Ei bine, în această carte ne arată clar cu documente cum pelasgii au ajuns în Italia şi au dat naştere latinilor, cum au ajuns în Grecia şi au devenit atenieni, spartani. Şi spune şi Herodot.

Indienii şi cărţile Vedice. Toate cărţile rumîneşti care scriu despre cărţile Vedice spun: Vedele indiene. Vedele nu sunt indiene, Vedele sunt carpatice, sînt opere ale poporului geto-rumîn. Jawaharlal Nehru (fost prim-ministru al Indiei, o mare personalitate indiană) spune:

”Vedele sunt opera arienilor care au invadat bogatul pământ al Indiei. Ei au adus ideile lor care au născut Avestha în Iran şi Vedele în India”.

În Ediţia Vedelor franţuzească (noi nu avem o Ediţie a Vedelor) se spune:

”Nu există vedas arheologie vedică. Nici o urmă atribuită arienilor nu a fost găsită pe solul Indiei. Nici olărit, nici bijuterii, nimic care să reprezinte ilustrarea Vedelor.”

În schimb toate le găsim în Carpaţi. Păi cum se face că Vedele sînt atibuite Indiei dar toate descrierile sale le găsim în Carpați?

Satvaparapa Dosha Goswami, un istoric indian, spune clar:

”Pe vremuri Vedele erau transmise pe cale orală. Dar mai tîrziu înţeleptul Vyasa a dat tuturor shastrelor Vedelor o formă scrisă.”

Rabindranath Tagore, un mare poet indian, spune:

”Cînd arienii au venit în India, pădurile noastre le’au oferit adăpost lor şi turmelor lor împotriva căldurii soarelui. Ei au putut să găsească acolo tot ceea ce aveau nevoie. Astfel, triburile lor patriarhale s’au statornicit la început și, susţinută de condiţii naturale, cultura lor s’a putut dezvolta în voie.”

Raportul guvernului indian, India 1956:

”Din punct de vedere numeric indii sînt grupul cel mai numeros. Ei se găsesc în principal în nordul Indiei, în centrul Decanului şi pe coasta de Vest. Ei au capul lung, feţele nu prea lungi, iar bărbia nu e foarte proeminentă. Pielea cafeniu deschis. Din punct de vedere genetic şi fizic ei fac parte din neamul din sudul Europei.”

Fără îndoială Rama şi Sita sînt plecați din Munţii Buzăului. Cartea lui Nicolae Miulescu – Dacia, țara zeilor, expune detaliile legate de aceste aspecte.

La Sarmizegetuza s’a descoperit o inscripţie sub formă de trident, cel folosit după aceea de familia Brîncoveanu, aşa cum a fost și este cunoscut şi în India, simbolul lui Shiva. Era o bucată mare de 1m / 2m. Muncitorii au primit ordinul să distrugă acea placă. Însă ea a fost salvată. A fost dusă la muzeul din Orăştie, care nu a expus’o însă niciodată.

Este foarte interesant că în cadrul unei cercetări realizată în anii 1994-1995, comandată de Guvernul Rumîniei, a fost descoperită în zona fostei capitale getice, Sarmizegetusa, o rețea de conducte ce fuseseră utilizate pentru alimentarea cu apă.

Citește și: FÎNTÎNA GEȚILOR ȘI CONDUCTELE DE APĂ DE LA SARMIGETUZO

Așa cum se poate vedea în fotografia alăturată, aceste conducte sînt înzestrate cu îmbinări de o precizie uimitoare. Ceea ce este încă și mai uimitor este informația care circulă despre ele că sînt plasate sub nivelul arheologic al civilizatiei getice clasice, și că ar fost deja datate cu radiocarbon C 14 indicînd că ele au o vechime de peste 2000 de ani.

Din păcate nu avem o sursă credibilă pentru aceste studii…

Un alt obiect care răstoarnă complet concepțiile oficiale despre geți este faimosul ”cui getic”, ce a fost chiar analizat la mai multe laboratoare de specialitate și care are strania particularitate că nu a ruginit absolut deloc în pofida vechimii sale mai mare de 2000 ani.

Mai multe detalii în articolul Cuiul getic sau cuiul lui Pepelea.

Faptul că sub Sarmisegetusa s’ar afla ruinele unui oraș foarte vast, ce nu a fost încă explorat de arheologi, a fost indicat de mai multe scanări efectuate de ruși sau de englezi. Informația a mai apărut sporadic și în presă, de exemplu în articolul Vestea BOMBĂ pe care ruşii au lansat’o despre Rumînia:

”Sub Sarmizegetusa s’ar afla îngropat un ORAŞ cît Bucureştiul.”

Această veste este alimentată de istoricii care au studiat fotografiile aeriene realizate de BBC deasupra Sarmigetuzei.

DE ORIGINE ACTIBUSQUE GETARUM – DESPRE ORIGINEA SI FAPTELE GETILOR
Iordanes

Feci quod potui, faciant meliora potentes

STUDIU INTRODUCTIV

”Le plus grand dérčglement de l’esprit c’est de croire les choses parce qu’on veut qu’elles soient et non parce qu’on a vu qu’elles sont.” Bossuet

”Se ştia de mult că istoriografia antică abundă în falsuri şi legende.” Mircea Eliade, Jurnal II, p.52

”Istoria rasei umane este rescrisă cu noi procedee de stabilire a datelor şi cu descoperiri senzaţionale peste tot în lume.” Kendrick Frazier, Human Evolution, “Science News”, iulie 1975

”Capacitatea de a lămuri propria istorie constituie pentru fiecare popor piatra de încercare a maturităţii sale.” Alexander von Humboldt

”L’histoire de l’humanité est celle de ses ręves,” Roisel, L’idée spiritualiste, p. 157

Generalităţi

1.1 După lectura a sute de volume referitoare la istoria românilor şi istoria limbii române, se constată că nici unul din erudiţii autori ai acestora nu scrie, nici măcar nu sugerează, că româna este sau ar putea fi limba primordială a Europei, că geţii (ca să folosim numele dat de greci) carpato-danubieni constituie poporul matcă al Europei din care, prin roiri succesive, s’au desprins în perioade distanţate în timp şi spaţiu, începînd din mileniul III î.e.n., grupuri de oameni care au populat Europa şi Asia anterioară.

De aceea, astfel de informaţii, fundamentale pentru istoria românilor, a europenilor, persanilor şi indienilor nu se pot afla decît din operele unor universităţi străine celebre sau din cărţile unor eminenţi savanţi şi universitari străini, mai ales apuseni.

Cărţile la care ne referim nu figurează măcar în bibliografiile tratatelor şi lucrărilor referitoare la istoria românilor apărute în ultimul veac, astfel că este de presupus că ele nu au fost cunoscute de autorii acestora.

O situaţie identică se întîlneşte referitor la istoria limbii române.

Din această constatare rezultă cel puţin o documentare deficitară a autorilor care au scris despre istoria românilor şi a limbii române.

1.2 După ce ne’am completat informaţia în acest domeniu de pe o arie mult mai extinsă decît cea folosită în mod obişnuit, am supus’o criteriului de coerenţă. Concordanţa dintre informaţiile furnizate de surse independente ne’a permis să conchidem că există o probabilitate mare ca aceste informaţii să reprezinte adevărul, deci că dovezile şi argumentele obţinute pot fi date publicităţii.

Evident, dacă cineva, cu informaţie mai bogată decît aceea la care am ajuns noi, va dovedi că ne’am înşelat în căutările noastre, vom fi gata să facem nostra culpa, punîndu’ne cenuşă’n cap.

1.3 În demersurile noastre nu am folosit decît documentaţii occidentale de primă mînă, argumente de logică ce nouă ni s’au părut de necontestat şi soluţii date de natură, cărora omul, produs al naturii, nu putea decît să li se conformeze.

Rugăm pe binevoitorul cititor să aibă răbdare şi să critice sau să desfiinţeze afirmaţiile şi argumentele conţinute în acest studiu introductiv după ce l’a parcurs în întregime, efort pentru care îi mulţumim.

1.4 Folosind pluridisciplinaritatea, date de necontestat oferite de ştiinţe apărute posterior faptelor şi scrierilor analizate (arheologia, biologia, fiziologia, geologia, lingvistica, metodele ştiinţifice de datare etc.) sperăm că se va ajunge să se pună punct unor păreri, concepţii şi interpretări subiective, lipsite de acoperire ştiinţifică, datorită mai ales puţinătăţii cunoaşterii şi absenţei mijloacelor ştiinţifice de investigare şi datare din perioadele respective.

1.5 Printre erorile la care ne referim se află şi vestita confuzie atribuită lui Iordanes de către istoriografia medievală, preluată necritic, fie din interes, fie din comoditate sau prin contagiune de către istoriografia modernă şi prelungită pînă în contemporaneitate.
Pînă în prezent, la noi, în afară de juristul Budai-Deleanu, nu ne este cunoscut ca un istoric să fi analizat zisa confuzie şi să spună dacă ea rezistă chiar şi la o analiză critică elementară.

Această tendinţă spre potrivire a lucrurilor pentru a deveni convenabile şi acoperitoare pentru idei preconcepute ale istoriografilor medievali, mai ales francezi şi germani, care în dorinţa de a’şi afla o identitate, pe care felul în care s’a scris istoria românilor nu le’a permis să o descopere, nici azi, în mod real, au inventat un popor al goţilor, fără origine cunoscută care, cum se va vedea, nu a existat independent de geţi şi nici nu putea să existe.

Această tendinţă a istoriografiei apusene medievale a fost observată şi meţionată şi de alţi cercetători. Istoricii francezi şi germani consideră că de la Carol cel Mare pornesc principalele dezvoltări ale istoriei europene.

Potrivit acestei versiuni, istoria Europei de la începutul secolului al IX-lea pÎnă la mijlocul secolului al XI-lea este istoria ascensiunii şi decăderii imperiului carolingian şi a ascensiunii urmaşilor lor, germanii.

Se poate îndoi cineva de acest lucru?

Trebuie totuşi să ne îndoim deoarece acest punct de vedere tradiţional pune în centrul său statul francilor; restul Europei… rămîne în afara atenţiei şi este plasat la marginea evenimentelor, considerat periferic în raport cu ceea ce se întâmplă în teritoriile lui Carol cel Mare şi ale urmaşilor săi.

Istoricii naţionalişti din secolul al XIX-lea, în special cei francezi şi germani, în căutarea originii naţionale, au formulat agenda istoriografică pentru secolul al XX-lea, respectiv această şcoală de scriere a istoriei care porneşte de la filiaţia Carol cel Mare-Otto I-Henric al III-lea… Bizuindu’se excesiv pe cronicile mănăstireşti, istoricii naţionalişti par să uite celelalte forţe distructive care acţionau în Europa acelei epoci…

Cartea de faţă demonstrează că centrul tradiţional al evenimentelor este greşit plasat: dacă trebuie să existe un singur centru, în acest centru nu trebuie să se afle carolingienii şi urmaşii lor… (5, p. 18-19), subl. ns. G.G.

Originile Europei şi sarabanda numelor istorice

2.1 L’histoire est muette sur les origines de l’Europe. On peut faire remonter les premiers établissements des Hellčnes en Grece au plus 2000 ans av.n.č.; les Italiots n’apparaissent que beaucuop plus tard et nous pouvons ŕ peine soupçonner ŕ ces dates reculées l’existence des autres indo-européens, Celtes, Germains, Balto-slaves… (6, p.228).

La începutul secolului XX, cînd scrie J. Mension, istoria Europei cunoscută în acel timp putea apărea ca mută privitor la originile populaţiilor europene. Dar, de atunci s’au făcut cercetări, în urma cărora zona clară s’a întins în trecut cu cîteva milenii, astfel că zonele mute atunci, în prezent vorbesc; numai că ele vorbesc pe limba lor, iar noi nu o înţelegem. De aceea, muţenia persistă pentru că realitatea şi noi nu vorbim limbi inteligibile între ele.

De aici s’au născut confuzii nenumărate. Nu’şi cunosc provenienţa, începuturile alemano-deutscho-germano-nemetzko-tedesco-teutonii, nici francezo-celto-galii, nici italienii, nici polonii, nici hungaro-maghiarii, nici bulgarii etc., pentru că nu’şi cunosc istoria.

Omul devine el însuşi cînd îşi cunoaşte istoria (12, p.142), de unde rezultă că cine nu’şi cunoaşte istoria nu ajunge la existenţă, ci rămîne în indistincţiune, în non existenţă. De aceea, a trezit uimire, respectiv, şi numeroase discuţii, declaraţia istoricului Dinu Giurescu, făcută la TV: a sosit timpul să renunţăm la istorie.

D.G. dovedeşte că n’a înţeles psihologia inşilor şi a naţiunilor şi, mai ales, că nu s’a îndeletnicit cu lectura clasicilor culturii.

Poate, simţindu’şi carenţele, omul occidental, trăind activ, în concretismul cotidian, nemulţumit de condiţia sa încearcă să şi’o modifice chiar şi în iluzie.

De aici tentaţia falsificării realităţii.

În aşa-zisul orient, omul religios, trăind mistic, în abstract, nu are ce falsifica, abstracţiunile neconţinînd tentaţia schimbării lor.

Doctrina Bisericii Catolice era Ex Oriente lux, Lumina vine de la răsărit, ceea ce savanţii au stabilit că se petrece şi în planurile ştiinţelor:

”Pour la langue, il arriva ce qui se produit presque réguličrement en pareil cas; ce fut celle de plus civilisés qui exerça sur l’autre son ascendant. Et les plus civilisés étaient incontestablement les Orientaux…” (11.1, p. 361)

Această realitate trebuie dovedită atît în plan istoric, cît şi în plan lingvistic. F. Donald Logan (5, p.117 ş.u) scrie:

”Harta Vinlandei: marele fals.”

În 1965, în ajunul ”Zilei lui Colum”” Yale University Press a publicat, într’o manieră aproape scandaloasă, cea mai palpitantă descoperire cartografică a secolului. Cu o campanie publicitară neobişnuită pentru o editură universitară, aceasta a anunţat publicarea hărţii Vinlandei, o hartă precolumbiană a lumii în care era indicată Vinlanda.

În ziarele ”New York Times”, ”Chicago Tribune” şi în alte ziare au apărut pe prima pagină articole cu titluri mari. Campania publicitară întreprinsă pentru a face reclamă hărţii Vinlandei a reuşit să atragă repede, cu forţa, atenţia lumii ştiinţifice. Rezultatele cercetărilor ştiinţifice plasează harta Vinlandei alături de omul din Piltdown, printre cele mai mari falsuri ale secolului XX.”

Donald Logan relatează pe mai multe pagini, cum s’a produs acest fals de proporţii, dar pe noi nu ne interesează mobilurile şi desfăşurarea unora din falsurile ştiinţifice, ci faptul că astfel de falsuri se produc, chiar cu o frecvenţă îngrijorătoare, consecinţele acestora fiind falsificarea istoriei şi a istoriei limbii.

Mircea Eliade (13.2, p. 46-47) îl citează pe lordul Acton, care în opt universităţi germane n’a întîlnit nici un om cu care să fie interesat să stea de vorbă, dar avea un straniu interes în a confecţiona documente false:

”Forgery is a vice very common amongst zealous Cristians and also with zealous liberals. Almost all societies begin with forged charters.”

(Falsul este un viciu foarte comun printre creştinii plini de rîvnă şi, de asemenea, printre liberalii zeloşi. Aproape toate societăţile invocă, pentru începuturi, hrisoave falsificate.)

În cele mai multe cazuri, astfel de falsificări reprezintă rezultatul unor orgolii deplasate sau al unor deliruri de grandoare.

Cîţi împăraţi şi conducători de extracţie modestă nu şi’au construit o genealogie de provenienţă divină? Cîţi profeţi nu au fondat o religie pe voia lui Dumnezeu, transmisă într’un vis, printr’un semn interpretat mistic etc.?

Iată comentariul lui Mircea Eliade la ”profesiunea” de falsificator pasionat, afirmată deschis, a lordului Acton.

De comparat cu importanţa scrisorilor şi textelor aprocrife în istoria ideilor şi a mitologiilor creştine: scrisoarea lui ”Pretre Jean”, bunăoară, sau ”Fama Fraternitatis”, prezentînd societatea secretă a Rosicrucienilor etc. Scenariul e mult mai vechi: în epoca alexandrină, apocalipsele şi revelaţiile de tot felul (mistice, alchimice, gnostice) erau ”descoperite” în temple, în caverne, în morminte.

Ca şi textele tantrice, în India, de altfel. Subiectul e pasionant şi ar trebui analizat pe îndelete într’o zi.

Observaţia lordului Acton îmi mai aminteşte şi altceva: fraudele mediumurilor spiritiste şi ale unor “specialişti” în fenomenele parapsihologice.

Ceea ce e curios: fraudele sunt efectuate (inconştient?) chiar de cei care făcuseră dovada anumitor însuşiri paranormale (13.2, p.47,48).

Oricine a parcurs un număr mare de lucrări nu a putut să nu observe numărul foarte mare de falsuri şi erori ”ştiinţifice”, încît eşti tentat să te întrebi: există oare ceva real, coerent, pur şi simplu, atîta vreme cît senzaţia că trăim într’o lume a falsurilor, unele intenţionate, din interes, din tendinţa spre mărire, altele din ignoranţă etc., nu te mai părăseşte.

Probabil, astfel de constatări l’au făcut pe La Bruyčre să afirme că omul se naşte mincinos.

Privitor la practica curentă a cercetării în umanioarele franceze, Jean Cocteau, membru al Academiei, scrie: Trouver d’abord, chercher ensuite, concluzie la care ajunge şi filosoful român Anton Dumitriu: Occidentul a răsturnat problema…; actul premerge principiului…

Se poate constata astăzi… o preocupare demonică de ”a face”. Primatul faptului, iată ce conduce astăzi viaţa individului…

În logica obişnuită se dau premisele şi se caută apoi concluzia. În logica sentimentelor (Ribot), se dă mai întîi concluzia şi se caută premisele care i se potrivesc. Concluzia este dorită, căutată şi se impune prin premise artificiale sau particulare.

Această logică morbidă guvernează activitatea Occidentului: unui act care este dorit i se caută premise justificatoare. Dar acest act este orb. (15, p.15)

Oarbe or fi astfel de acte, dar pe baza lor, în Apus, s’au scris istoria, lingvistica şi alte ştiinţe umaniste, care domină gândirea europeană. Astfel că, după aceste ştiinţe am ajuns să ne mişcăm asimptotic la realitate. Vom ajunge oare să o cunoaştem vreodată?

Or, tocmai realitatea ne scapă şi ni se oferă doar un substitut al ei.

L’histoire n’est pas l’art de disserter ŕ propos des faits: elle est une science dont l’objet est de trouver et de bien voir les faits (16, p.169).

Ce frumos sună lucrurile în principii. Jalea apare la trecerea de la principii la practică.

”… il ne faut pas croire d’ailleurs que ces légions (cele opt legiuni romane staţionate în Galia în timpul lui Cezar) fussent composées d’Italiens. De ces vérités découle une conclusion légitime: ce n’est pas l’infusion du sang latin qui a transformé la Gaule. Est-ce la volonté de Rome? Les Romains ont-ils eu la pensée fixe et précise de transformer la Gaule? Il n’y a ni un texte, ni un fait qui soit vraiment l’indice d’une telle pensée. Les historiens modernes qui attribuent ŕ Rome cette politique, transportent nos idées d’aujourd’hui dans les temps anciens et ne voient pas que les hommes avaient alors d’autres idées… mais il ne faut pas aller plus loin et lui imputer (ŕ Rome, N.n) la volonté formelle de s’assimiler la Gaule. Il aurait été contraire ŕ toutes les habitudes d’esprit des anciens qu’un vainqueur exigeât des vaincus de se transformer ŕ son image.
Ni le sénat ni les empereurs n’eurent pour programme politique et ne donnčrent pour mission ŕ leur fonctionnaires de romaniser les provinciaux”, (16, p.99), subl. ns.

După o astfel de prezentare a imposibilităţii vreunei romanizări a popoarelor supuse de armatele Romei, a cărei realitate este susţinută de faptul că legiunile nu erau compuse din italioţi (v. Historia Augusta p. 448: armeni, arabi, saraceni etc., p.468: lembari, riparensi, castriani şi geți), că nu există nici un text al unui autor serios care să menţioneze o astfel de intenţie din partea senatului sau a vreunui împărat te’ai fi aşteptat ca Fustel de Coulanges să fie consecvent cu el înşuşi, să părăsească această idee falsă şi să caute altundeva explicaţia realităţii lingvistice din Franţa, nu într’un fenomen de circumstanţă fără consecinţe posibile asupra idiomurilor vorbite în antichitate pe teritoriul Franţei.

N’o face, ci dimpotrivă alterează grav realitatea pentru a ajunge la o presupusă autoromanizare a galilor nesusţinută de nici un argument serios.

Pentru a’şi atinge scopul îi prezintă pe strămoşii lui gali lipsiţi de demnitate, acceptînd cu voioşie condiţia de supuşi ai romanilor. Scrie chiar că nu s’au revoltat niciodată contra stăpînirii romane.

Autorul afirmă (16, p. 134): L’histoire témoigne par plus d’un exemple de l’extręme facilité avec laquelle un peuple entier change de langue.

Este un fals, o enormitate. Niciodată în istoria societăţii umane, nici un popor nu şi’a schimbat limba cu una străină, pur şi simplu pentru că nu este posibil, admiţînd că ar fi existat mai multe limbi, ceea ce nu este dovedit şi nici probabil.

Cea mai evidentă probă împotrivă este încercarea guvernelor Greciei moderne, după obţinerea independenţei, la 1829, de a schimba limba vorbită de populaţia actuală (dimotiki) cu o limbă savantă, artificială (katarevoussa), menită să semene oarecum cu elina.

Scopul acestei acţiuni era acela de a se invoca o continuitate lingivistică între populaţia elenă din Grecia antică (blonzi, cu ochi albaştri, ten deschis) şi cea a Greciei moderne (bruni, cu ochi şi ten închise).

S’a pus în funcţiune tot arsenalul modern de stat. Katarevoussa s’a predat în şcoli, s’a folosit şi difuzat prin presă, radio şi televiziune, cu mijloace moderne, studiate, de învăţare a limbilor străine.

După peste 170 de ani de eforturi ale administraţiei de stat, rezultatul a fost nul, populaţia a continuat să vorbească dimotiki, ignorînd katarevoussa, care – li se spunea – ar fi fost limba strămoşilor lor.

Niciodată în istoria societăţii umane nu s’a făcut un experiment (atenţie! fără posibilitatea de experimentare nu poate exista o ştiinţă) mai cuprinzător (pe un popor întreg!), de durată mai lungă (peste 170 de ani), cu mijloace mai moderne şi costisitoare ca cel întreprins de către guvernele Greciei moderne, din care să rezulte mai limpede imposibilitatea schimbării limbii unui popor.

Astfel că toate intuiţiile sau falsificările datorate unor profesori fără spirit critic cu care am fost dopaţi în timpul studiilor generale, că un popor a adoptat o altă limbă de dragul prestigiului unui alt popor, de o logică precară, nu constituie decît glume nesărate, nişte droguri cu care se încearcă deghizarea ignoranţei profesorale, a doctei neştiinţe.

Oricum, răspîndirea conceptului de romanizare în zonele din centrul Europei se datoreşte romaniştilor francezi şi, nu în ultimul rând, lui Fustel de Coulanges.

Sperăm să nu fie o concluzie pripită, dar, după cît se pare, la originea multor falsuri ştiinţifice care circulă în Europa stau părerile unor savanţi apuseni.

Într’un concentrat sapienţial publicat în presa noastră, ziaristul şi politologul american Walter Lippmann (1889 – 1974) scria: unde toată lumea este de acord înseamnă ca nimeni nu gîndeşte prea mult.

Cel mai mare istoric al francezei Ferdinand Brunot (11, p.X, XI) scrie:

”Notre pays a été romanisé. Mais quand et comment? Nul ne saurait répon-dre avec certitude, car c’est lŕ de l’histoire la plus délicate, que vingt et cent textes ne suffiraient pas ŕ élucider, attendu qu’en pareille matičre on n’est que trčs rarement autorisé ŕ généraliser, et l’état d’une région, męme attesté, ne signifierait rien pour une autre région, ni męme pour un village ŕ coté.
Or, les textes manquent, si bien que tout est ŕ peu prčs inconnu de ce problčme essentiel. Nous ne savons ni quels étaient au juste les habitants ŕ romaniser, ni quels ont été les agents romanisateurs.”

În textul de mai sus, romanizarea apare ca un dat de la Domnul. Nu avem nici o dovadă de realizare a faptului, dar îl acceptăm ca atare.

2.2 În ce priveşte istoria populaţiilor europene, se citează zeci de nume, despre care nu avem nici cea mai vagă informaţie care să permită identificarea acestora. Este pur si simplu o horă a numelor. Nimeni n’ar putea spune nici măcar dacă aceste nume sînt transcrise corect, cu atît mai puţin ce sens au din punct de vedere etnic.

Numai la Iordanes, într’un ţinut unde pămîntul este inospitalier pentru oameni şi vitreg pentru animalele sălbatice, lupii îşi pierd vederea din cauza frigului (§18), se găsesc multe şi felurite neamuri (§19) printre care numai în §21-24 se citează vreo 32 de ”popoare”:

screrefenii, suehansii, theustii, vagothii, bergioţii, hallinii, liothizii, ahelmilii, finaiţii, fervirii, gautigoţii, mixii, evagrii, otingii, raumarcii, aeragnarcii, finnii, scandzii, vinoviloţii, suetizii, granii, augandzii, eunixii, taetelii, rugii, arochii, ranii etc.

Ce fel de popoare or fi acestea, despre care în afară de un nume, şi acela neverificabil, nu se ştie nimic, iar nimeni, după el, nu le mai menţionează niciodată.

Nici Iordanes, nici autorul iniţial, Cassiodor, n’au fost în Scandinavia (”insula Scandza”) să fi văzut ei înşişi aceste multe ”popoare”, şi nici n’au avut, după cîte ştim astăzi, nişte documente anterioare din care să fi scos date despre aceste numeroase ”popoare”.

Istoria se scria în acele timpuri din auzite şi din imaginaţie. O crustă groasă de presupuneri şi imaginaţie constituia materia ştiinţei istorice a secolelor anterioare.

Pe baza imagisticii cassiodoriene şi iordaniene, care au făcut din ţinutul inospitalier al Scandinaviei, împotriva naturii, o fabrică de popoare, officina gentium, unii savanţi apuseni, Penka (1886), Wilsce, Lindenschmit ş.a. au formulat ipoteza unui leagăn de formare a arienilor (indo-europenilor) în Peninsula Scandinavă, zonă care pînă la începutul Holocenului (etapa geologică actuală, începută cu cca 12.000 ani în urmă) s’a găsit sub un strat gros de sute sau chiar mii de metri de gheaţă (v. Istoria Suediei).

Cinci secole mai tîrziu, o populaţie deja rară nu se putea hrăni din resursele oferite de solul scandinav, chiar cel din sud, cel mai bun. Unul din cele mai sigure documente (v.21, p.10, 11) scrie:

”Costume fu jadis lonc tens
En Danemarche entre Paens
Kant hom aveit plusors enfanz
Et il les aveit norriz granz
Un des filz reteneit par sort,
Ki ert son her emprčs sa mort,
E cil sor ki li sort torneit,
En altre terre s’en aleit.
Quer enfanz tant ilenc nessoient
E filz č files toz creissoient
Nes’ pooit la terre soffrir
Ne n’aveient soin d’els garir.”

Exact aceeaşi idee o găsim exprimată similar în teza de doctorat a lui Jane Acomb Leake (v.22, p 81). A se vedea şi cartea lui F. Donald Logan (5)

Astăzi este de tot limpede că solul şi clima Scandinaviei n’au permis o dezvoltare normală a populaţiei, că excedentul natalităţii trebuia îndepărtat. În plus, absenţa totală a sării, de care mamiferele depind fiziologic, deci natural, a constituit un factor prohibitiv pentru creşterea populaţiei în zona nordică europeană.

Deci nici nu poate fi vorba ca Scandinavia să fi fost vreodată în istoria societăţii omeneşti officina gentium. Ca urmare, în Scandinavia au ajuns populaţii dinspre sud, din spaţii favorizate de natură, în nici un caz aceasta n’a putut constitui factor primar pentru dezvoltarea demografică şi popularea unor zone situate la sud de Scandinavia.

Iar numerosul contingent de nume de popoare menţionat de Cassiodor – Iordanes nu reprezintă decît o formă de mitologie tardivă. Scandinavia (Scandza cum scriu autorii medievali) era necunoscută, părea un dat fabulos.

În antichitate, şi mai tîrziu, Omne ignotum pro magnifico, tot ce e necunoscut pare grandios, mai ales că nimeni nu putea verifica adevărul unor astfel de poveşti.

Nimeni n’a mai pomenit vreodata de multele neamuri citate (ca nume) de Cassiodor–Iordanes. Realităţile demografice sînt neiertătoare: populaţiile puţin numeroase dispar.

Aşa s’a întâmplat cu năvălitorii mongoloizi (huni, avari, pecenegi, cumani, bulgari etc.) care au dispărut fără urmă ca etnii în zona în care au ajuns în Europa. La unele din acestea au rămas numele, dar aplicate altor realităţi etnice şi ceea ce e mai important, au dispărut ca limbă.

Astfel că pînă în prezent nu cunoaştem nici o limbă a numelor de popoare citate de Iordanes sau a fostelor populaţii migratoare care au ajuns în Europa. Bunăoară, din graiul populaţiei bulgare sosite din Asia în Europa şi stabilităla 679 în sudul Dunării, populaţie dispărută între 1014 – 1018, se arată că nu au rămas decît 7-8 cuvinte (23, p.4)

Atunci cînd getul Theodoric cel Mare îi cere lui Cassiodor, demnitar la curtea sa, să scrie o istorie a geţilor, acesta începe cu un ţinut fabulos, necunoscut, un început care nu putea fi verificat în acel timp, dar putea să pară verosimil, pentru că, se ştie, oamenii nu au nevoie de adevăr, ci de verosimil, un substitut al adevărului.

Citește și: IMPERIUL GETIC AL LUI TEODORIC, REGELE POPORULUI GETIC

Este după părerea noastră, motivul pentru care ”geţilor” li se pune începutul în ”insula” Scandza.

L’am citat cu altă ocazie pe Montaigne care spune că în nimic nu cred oamenii cu atîta tărie ca în ceea ce cunosc mai puţin.

De aceea se şi crede în existenţa unor goţi, independent de geţi; nu se ştie de unde vin, nu se cunosc date istorice pentru începuturile lor , nu există nici o dovadă pentru legenda acestor începuturi şi, ca atare, nimic nu poate fi confruntat cu vreo dată istorică şi verificat în ce priveşte conţinutul de adevăr şi eroare.

De aici de vede că lordul Acton (v. mai sus §2.1) avea dreptate: aproape toate societăţile invocă pentru începuturi hrisoave false.

Începuturile goţilor scandinavi sînt complet false şi sperăm că vom dovedi aceasta în mod convingător.

S’ar putea ca cineva să întrebe de ce am scris getul iar nu gotul Theodoric. Pentru că aşa rezultă din materia care ne’a rămas.

Theodoric a construit mai multe lăcaşuri de cult, printre care şi celebra Saint Apollinare Nuovo din Ravenna, unde se găsea palatul imperial al lui Theodoric.

Iordanes scrie că la sfatul împăratului Zenon (§295) Theodoric şi’a scos hainele sale particulare şi îmbrăcămintea neamului său şi a îmbrăcat hainele de împărat şi domn al goţilor şi romanilor.

Roma fusese rasă după obiceiul lăcustelor, dacă mai rămăsese ceva din ea după prima incursiune (cea a lui Alaric, în 410) jefuind Italia nu numai de averile particulare, dar şi de cele publice, fără ca împăratul Honoriu să se poată împotrivi în vreun fel, iar pe sora acestuia, Placidia, a luat’o din oraş ca roabă (§159)

Ne surprinde că n’a fost observată similitudinea de situaţii: în 102 Traian ia ca roabă pe sora lui Decebal și în 106 jefuieşte Dacia de bogăţii imense. Trei sute de ani mai tîrziu Atavulf jefuieşte bogăţiile Romei şi Italiei şi o ia ca roabă pe sora lui Honoriu.

Faptul că Atavulf se căsătoreşte legitim cu Placidia constituie într’adevăr o notă deosebită.

Însuşi Hadrian, succesorul lui Traian, venind în Dacia după 117, data morţii lui Traian, exclamă:

”Ce greşeală a făcut Traian, distrugînd Dacia, căci Dacia constituia, prin natura aşezării, pavăza imperiului roman.” (M. Yourcenar)

Revenind la Sant’Apollinare Nuovo din Ravenna, în imensul mozaic al acesteia apar cei trei magi, dar nu în costumaţia orientală, tradiţională, ci îmbrăcaţi ca tarabostes geți, avînd pe cap pileus, cuşma getică specifică.

În urma celor trei magi, fără legătură cu aceştia, apar sfintele mucenice care poartă îmbrăcăminte ţărănească rumînească: cămăşi albe cu poale lungi, catrinţe decorate cu motive variate, marame albe de borangic cu franjuri către glezne (24).

O abatere de o asemenea anvergură de la canoanele tradiţionale ale Bisericii nu se putea concepe decît din ordinul lui Theodoric, şi nu se poate explica decît prin aceea că împăratul, ajuns stăpînul Romei, a voit şi a avut puterea să impună celebrarea strămoşilor săi geţi.

Nădejdea lui Decebal (v. mai departe, § 3.5 scrisoarea lui Plinius Secundus) se împlinise: Imperiul fusese dărîmat prin loviturile oamenilor de la Dunăre, Roma însăşi învingătoarea tuturor popoarelor a trebuit să slujească supusă – famula = cel ce serveşte, rob, sclav – şi să primească jugul triumfului getic (sfîntul Isidor de Sevilla, către 560 – 636)

În sec XVII, Johannes Tröster, în Vechea si Noua Dacie germană, reia aceeaşi idee sub forma: grele îndatoriri a trebuit să suporte Dacia aproape 60 de ani, sub 20 de împăraţi romani, pînă cînd sub Galienus geții s’au deşteptat din nou, i’au bătut pe romani, le’au adus mari pagube şi, în sfîrşit, au prădat imperiul roman şi au ocupat Roma, ca să se răzbune şi s’o ruşineze, de unde ai ieşit proverbul:

”Nullum violentum diuturnum.” (Nimic din ceea ce este impus prin violenţă nu durează)

Un ciclu se încheiase! Hotărîrea distrugerii Romei, luată de Decebal în 106, s’a împlinit prin Theodoric cel Mare înainte de 500 e.n., după aproape 400 de ani.

Nu s’a scris încă adevărata istorie a geţilor (25, p.193); ideea getică e unul din miturile cele mai obsedante şi mai puternice din imaginiaţia anticilor, ibid. Aceste idei sînt dezvoltate de Al. Busuioceanu, profesor la Universitatea din Madrid, în ultimul capitol al cărţii sale (25) apărută postum la Bucureşti.

Despre acest capitol, publicat separat în revista ”Destin” Mircea Eliade scrie:

‘Studiul este pur şi simplu extraordinar. Deschide perspective nebănuite în înţelegerea şi valorificarea miturilor istoriografice medievale …”

Ar fi păcat ca o asemenea descoperire să rămînă îngropată într’o revistă cu circulaţie limitată … (scrisoare din 8 martie 1953)

În ce priveşte viaţa de tip uman, nimic, niciodată n’a putut veni de pe masivul de gheaţă care a fost Peninsula Scandinavă pînă la sfîrşitul Paleoliticului (mileniul X î.Hr). Masa calotei de gheaţă era atît de mare încît sudul peninsulei, arată geologii, era imersionat, sub nivelul actual al Mării Baltice.

De aceea nici nu se găsesc urme de viaţă de tip mamifer aici pînă tîrziu, către mileniul III î.Hr., cînd apare aici civilizaţia resturilor de bucătărie, kjökkenmödding numită de istoriografia suedeză.

Absenţa totală a sării în această zonă a făcut Peninsula Scandinavă total dependentă de zonele din sud, de unde aceşti nordici primeau sarea.

Cercetări fără reproş ale unor Universităţi apusene celebre şi a unor universitari nu mai puţin celebri au statuat că în ce priveşte familia primordială de popoare, cea zisă indo-europeană, nu există decît un spaţiu originar, anume cel carpatic, că Scandinavia este unul din spaţiile unde populaţiile indo-europene au ajuns tîrziu, în nici un caz spaţiu de formare şi de pornire.

A se vedea în acest sens Anexa 2, un scurt extras dintr’o cercetare amplă The Cambridge History of India, 8 volume a cîte cca. 800 pagini, realizată de către Universitatea din Cambridge (Marea Britanie).

Această cercetare a fost întocmită în anii premergători primului război mondial, dar din cauza începerii acestuia, în 1914, tipărirea s’a făcut în 1922, după terminarea războiului.

Cercetarea a luat ca bază vechea literatură vedică, cele mai vechi monumente literare ale umanităţii şi, cum se poate vedea din rezumatul prezentat, ajunge la concluzia că faza primară a Culturii Vedice s’a desfăşurat în Carpaţi, cel mai probabil, iniţial, în Ardeal unde se găseşte, după Universitatea din Cambridge, Ancient India (India Veche).

Nu se vede ce s’ar putea opune concluziilor acestei cercetări. Ea beneficiază de mai multe cercetări posterioare care o confirmă.

Una din cele mai probante este cercetarea întocmită sub auspiciile Universităţii Californiei din Los Angelles (UCLA) de către Marija Gimbutas, profesoară de arheologie la această universitate (fig. 1).

Criteriul avut în vedere în această cercetare este concludent şi grăitor, fără posibilitate de replică: resturile din neolitic descoperite de arheologi.

Oriunde trăieşte, omul lasă urme ale prezenţei sale. Unde sînt descoperite, aceste urme sînt păstrate cu grijă în muzee şi în alte spaţii special amenajate.

Din harta prezentată, referitor la Neolitic (mileniul V î.Hr.) reiese foarte clar că în acel moment numai Spaţiul Carpatic şi unele zone pericarpatice prezintă urme de locuire de către om. Restul Europei, inclusiv şi mai ales Peninsula Scandinavă, este o imensă pată albă.

Ex nihilo nihil fit (din nimic nu se naşte nimic), deci nici din Peninsula Scandinavă nu a putut veni nimic, decît în viziune mitologică.

Pentru alte surse pertinente în context, a se vedea Studiul introductiv din volumul nostru Studii de cultură şi civilizaţie rumînească, Bucureşti, Fundaţia Gîndirea, 2001, p.30-34)

Confuzie sau superficialitate?

Goţii între realitate şi ficţiune istorică.

3.1 Există istorici, atît în apusul Europei cît si la noi care cred şi afirmă că Iordanes, get prin naştere, după cum arată el însuşi, i’ar fi confundat pe aşa-zişii goţi cu geţii, că aşa-zişii goţi ar fi o realitate istorică şi le’au şi stabilit o origine aşa-zis germanică.

3.2 Am lecturat de cel puţin patru ori, cu ”creionul” în mână şi cu note Istoria Geţilor scrisă de Iordanes la 551 d.Hr., dar şi numeroase alte surse istorice, şi n’am găsit temeiurile afirmaţiilor de mai sus.

3.3 Iordanes nu putea confunda pe nimeni şi nimic, căci opera lui este un rezumat al celor 12 cărţi ale senatorului şi istoricului roman Flavius Magnus Aurelianus Cassiodorus (c. 485-578), născut, deci după căderea Romei sub Odoacru.

Ajuns la maturitate demnitar la curtea lui Theodoric cel Mare, foarte probabil la cererea acestuia, Cassiodor scrie o istorie a geţilor, intitulată De origine actusque Getarum (v. la Mommsen, Iordanes §1) astăzi de negăsit.

Deci dacă ar putea fi vorba de o confuzie, aceasta nu ar putea aparţine decît lui Theodoric cel Mare (!) sau lui Cassiodor, în nici un caz lui Iordanes care face un simplu rezumat al unei opere mult mai ample.

3.4 Oricum este o îndrăzneală nemaipomenită să corectezi (pe ce bază?) un text scris cu 14 secole în urmă aşa cum au făcut mulţi zişi istorici occidentali şi, după ei, Popa Lisseanu care traduce getarum cu goţilor ş.a. În ştiinţă asta se numeşte fals. La Popa Lisseanu, astfel de falsuri abundă (v. nota asupra ediţiei)

Din nefericire, în istorie, legendele fac carieră mai mare ca faptele reale (Mommsen).
Acest fals comis, fie din neştiinţă sau comoditate, fie intenţionat, nu interesează, se prelungeşte prin şcoală şi mass-media, şi ajunge să se umfle ca un balon, pe post de realitate istorică.

3.5. Pentru a lămuri lucrurile trebuie să pornim cu începutul: probabil în anul 108 d.Hr., Caius Plinius Cecilius Secundus, cunoscut şi sub numele de Pliniu cel Tînăr, publică a VIII-a carte de scrisori, în care figurează şi scrisoarea 4, către Caninius:
C. Plinius către iubitul său Caninius (Un poem despre războaiele cu dacii)

Foarte bine faci că te pregăteşti să scrii despre războiul cu dacii. Căci unde mai găseşti un subiect atît de actual, atît de bogat, atît de vast, în sfîrşit atît de plin de poezie şi, cu toate că faptele sînt adevărate, atît de fabulos?

Vei vorbi despre schimbarea albiei unor fluvii, despre tabere cocoţate pe munţi prăpăstioşi, despre un rege care, izgonit din domnie, alungat chiar din viaţă, nu-şi pierde deloc nădejdea; şi pe deasupra, despre sărbătorirea a două triumfuri, unul pentru prima oară asupra unui popor pînă atunci neînfrînt, celălalat – pentru ultima oară.

O singură, dar extremă dificultate, şi anume că este o teribilă cutezanţă să te măsori cu aceste fapte în poezie, chiar pentru talentul tău, care poate atinge totuşi sublimul şi poate să se ridice pînă la înălţimea celor mai măreţe opere. O dificultate mai este şi aceea că numele proprii barbare şi sălbatice, în primul rînd chiar acela al regelui, nu sînt potrivite cu versurile greceşti (Traducere: Liana Manolache, în volumul Opere complete, Ed. Univers, 1977) (subl. ns.).

Noi nu am găsit încă, în cultura rumînă, citată şi comentată acestă scrisoare, deşi conţinutul ei ni se pare deosebit de important pentru relaţiile de după Traian dintre Spaţiul Carpatic şi cel Italic.

Ce rezultă din această scrisoare?

După ce intervenţia armatei chineze în extremitatea de est a Imperiului Roman n-a funcţionat (v. Carlo Troya) şi Decebal a realizat că nu va mai putea rezista mult la cea mai mare concentrare de forţe a Imperiului Roman din întreaga sa istorie şi’a adunat ”Consiliul de stat” compus din casta sacerdotal-regală a sarabilor, din care proveneau regii şi sacerdoţii geţilor, şi le’a cerut să jure că nu vor lăsa răgaz Imperiului Roman pînă nu’l vor distruge, pînă nu vor rade Roma de pe faţa pămîntului.

În nici un fel nu se poate înţelege altfel fraza lui Plinius Secundus: un rege care izgonit din domnie, alungat chiar din viaţă nu’şi pierde deloc nădejdea.

Cine’şi mai formulează speranţe pentru lumea de aici după moarte?

Geţia reprezenta în antichitate polul civilizaţiei şi spiritualităţii, Roma = Radix omnia malorum (rădăcina tuturor relelor).

Se poate scrie un volum considerabil cu ororile produse în Europa de Imperiul Roman.
La Avaricum (în 52 î.Hr.), Cezar agresor al populaţiilor din Galia, după un asediu mai lung cucereşte oraşul, şi îl supune unui măcel: toţi cei 40 000 de locuitori, inclusiv femeile şi copiii sînt trecuţi prin ascuţişul sabiei.

Acest însemn de barbarie nec plus ultra face şi el parte, ca şi alte numeroase acte de acelaşi fel, din ceea ce unii oameni de cultură, la noi începînd, se pare, cu Ovid Densusianu, au declarat şi repetat obsesiv mai apoi, prestigiul Romei.

3.6 Că lucrurile stau aşa, iar nu altfel, reiese din succesiunea şi înverşunarea cu care geţii liberi au atacat succesiv Imperiul Roman.

Mai mult, în Anuarele daco-geţilor întocmite de Carlo Troya, publicate de către Neigebaur (v.Anexa1) găsim scris:

”În 134, Amal, fiul lui Captus, îi pregăteşte pe geții săi să se răzbune împotriva romanilor, de unde rezultă transmiterea cuvîntului de ordine al lui Decebal, ceea ce se confirmă prin succesiunea atacurilor geților contra imperiului roman, conform datelor reţinute de istorie.”

Din păcate n’am găsit nici un studiu, nici o listă a succesiunii loviturilor date de geţi imperiului roman, după 106, data cuceririi unei părţi a Geției, astfel că a trebuit să ne mulţumim cu sporadicele menţiuni înregistrate de istorie pe care le’am putut obţine din sursele curente.

Vasile Pârvan (Dacia, E.{., 1967, p. 150-151) scrie:

”… geții, ca naţiune politică, n’au acceptat niciodată stăpînirea romană; cei care n’au căzut în cele două mari războaie s’au retras în Geția septentrională, care n’a fost atinsă de cucerirea romană, şi de acolo – ca ”geți liberi” – au invadat necontenit provincia, fie singuri, fie în tovărăşia germanilor migratori (?, nota ns), pînă ce la urmă romanii, sub Aurelian, s’au retras din nou pe malul drept al Dunării, lăsînd Dacia în mîinile goţilor” (?????????).

Gîndirea lui Pârvan apare, cel puţin, ca inconsecventă: dacă geții au lovit necontenit provincia pentru ce şi cum s’a ajuns ca romanii s’o lase în mâinile unor aşa-zişi goţi?
Oricum, Carlo Troya (v. Anexa 1) este mai logic cînd scrie:

”Aceştia continuă mereu războaiele geţilor pentru a le smulge romanilor din nou ţara lor bogată în aur, Transilvania, şi fertilele Moldova şi Valahia…În sfîrşit, geţii sau goţii au zdruncinat jugul roman în Dacia Traiană şi Ermanaric cel Mare, din neamul Amalilor, posedă din nou vechile frontiere pînă la Dunăre…” (care sperăm se va recunoaşte şi de către cei mai aprigi susţinători ai tezei factice goţii/geţi, că vechile frontiere nu erau ale unor goţi, inexistenţi la momentul istoric respectiv, ci ale geţilor, nota ns).

Dar Carlo Troya precizează:

174 ”Amal domneşte peste daco-geţi şi este întemeietorul Amalilor, deci dinastia Amalilor este getă, ceea ce scrie cu toată claritatea şi Iordanes în încheierea operei sale” (§ 315).

3.7 Jan Trynkowski, mare istoric polonez preocupat în principal de antichitate şi de istoria greco-romană, dar şi bun cunoscător al istoriei rumînilor, scrie (v. “Magazin Istoric”, nr. 1/1980, p. 16-18): polonezii ar fi urmaşii acelor geți care, neîmpăcîndu’se cu cucerirea romană, şi’au părăsit locurile de baştină şi s’au mutat la nord.

Dacă luăm în seamă cercetarea Universităţii Californiei din Los Angeles, întocmită de profesorul arheolog Marija Gimbutas (v. mai înainte), reiese cu claritate că spaţiul polonez de astăzi, acoperit de gheaţă, ca şi nordul Germaniei, pînă la începutul Holocenului (etapa geologică actuală), n-au putut fi populate decît dinspre sud, din spaţiul carpatic, după prelungirea drumurilor sării.

Această realitate dependentă de natură este atît de neîndoielnică încît faţă de ea nu se poate formula nici o împotrivire. De aceea ni se pare normal ca:

a. Jakob Grimm (1785-1863), în Istoria limbii germane să arate că denumirile dacice de plante, păstrate la Dioscoride (medic grec din perioada împăraţilor Claudius (41 – 54 e.n.) şi Nero (54 – 68 e.n.)) pot fi găsite şi în fondul limbii germane.

b. Waclaw Aleksander Maciejowski (1792 – 1883) a publicat lucrarea Geto-dacii vistulieni şi niprieni strămoşii polonilor.

Romanii nu au ajuns nici în Maramureş, cu atît mai puţin în şesul dintre Carpaţii păduroşi şi Marea Baltică, spaţiu de expansiune al populaţiei carpatice.

Aici şi’au organizat atacurile contra Imperiului Roman, armatele Getice, numite de unii şi gotice.

3.8 Pentru succesiunea acestor atacuri, cum am arătat, nu am aflat un studiu special; parţial ele pot fi ilustrate prin menţiunile care s’au păstrat în diverse surse.

1) În 164, Marc Aureliu respinge atacurile geților (v. Anexa 1).

2) În 181, Commodus plăteşte sume mari geţilor, iar 12000 de geţi primesc dreptul de a se aşeza în provincia romană Dacia (Dio Cassius, LXXII, 3 + Anexa 1).

3) În 184, Commodus a fost nevoit să ducă mai multe războaie împotriva barbarilor care locuiau dincolo de hotarele Daciei (Dio Cassius, LXXII, 8).

4) Lampridius menţionează o rebeliune în provinciile Panonia şi Dacia (Anexa 1).

5) În 213 Caracalla poartă război cu goţii (Anexa 1).

6) În 215 Geții îl atacă pe împăratul Macrinus, care îi împacă cu aur (Anexa 1).

7) În 218 Geții liberi produseră mari pagube în Dacia sub Macrinus (Dio Cassius, LXXVIII, 27).

8) În 235 Maximinus Trax îi bate pe geţi şi sarmaţi (Anexa 1).

9) În 237, Maximinus şi Baldinus plătesc tribut geţilor (Anexa 1).

10) În 238, goţii aliaţi cu carpii invadează provinciile romane din Peninsula Balcanică (Istoria lumii în date, p . 50)

11) În 242, goţii şi sarmaţii îl înfrîng pe Gordianus în Tracia (Anexa 1).

12) În 248, Invazie a geţilor cu carpii, bastarnii şi vandalii (Istoria lumii în date, p. 50).

13) În 250 – 251 Puternică invazie a goţilor conduşi de Kniva. Decius este înfrînt şi ucis la Abritus, în 251 (Am. Marcellin, XXXI, 5,16; Dexipp, Anexa 1 etc).

14) În 252, împăratul Gallus cumpără pacea de la goţi, care se retrag cu pradă mare (Anexa 1).

15) În 253, totuşi goţii, împreună cu burgunzii, invadează Tracia, dar sînt respinşi de împăratul Aemilian (Anexa 1).

16) În 255, noi invazii ale goţilor, carpilor şi burgunzilor – pătrund pînă în Italia.

17) În 258, sub Valerianus, goţii se retrag în faţa lui Aurelian, general al acestuia.

18) În 259 goţii invadează Asia Mică, de unde sînt aduşi strămoşii lui Ulfila.

19) În 261 împăratul Claudius îi bate pe goţi şi’şi ia titlul de Gothicus (v. şi Am. Marcellin, XXXI, 5,17).

20) În 267 Gallienus pierde în întregime provincia romană Dacia, dar generalul său, Marcian, îi alungă pe goţi din Iliria.

21) În 271 împăratul Aurelian sărbătoreşte un triumf asupra goţilor.

22) În 331 /332 Invazie a goţilor în sudul Dunării, dar sînt respinşi de împăratul Constantin (Anexa 1, Ist. lumii în date, etc.).

23) În 378, împăratul Valens moare, ars, într’o casă de ţară împreună cu cîţiva apropiaţi, în urma luptelor cu goţii (Am. Marcellin, XXXI, 13, 14-17; Zosimos, IV, 24, etc.).

Am spicuit mai sus o parte din atacurile date de geţi sau goţi împotriva Imperiului Roman, din cele menţionate de cronicari.

Dar cîte vor fi rămas nemenţionate şi cîte se vor fi pierdut odată cu cronicile în care apăreau, pentru că, datorită vicisitudinilor vremurilor, istoria pe care o cunoaştem este una fragmentară.

Cum am spus, în acest domeniu cercetarea este deficitară. Nu există o lucrare cu această temă, nici în istoriografia occidentată, nici la noi. Unii vorbesc de anumite atacuri getice sau gotice, alţii de altele, pe epoci.

Totuşi ni se pare că frecvenţa acestor atacuri şi finalitatea lor, că Italia a avut împăraţi sau regi goţi (geţi) contribuie la sprijinirea ipotezei că este vorba de o acţiune dirijată, concertată, următoare războaielor dintre Traian şi Decebal, cum am arătat.

Să sperăm că studii ulterioare vor aduce mai multă lumină în acest colţ întunecat de istorie, în care geţii sînt consideraţi fondatori ai spaniolilor (25, p. 179), ai popoarelor nordice (v. Gesta Normanorum, Cronica ducilor de Normandia, Carolus Lundius etc.) ai teutonilor (v. Leibniz, Collectanea Etymologica) şi, prin saxoni şi frizieni, ai olandezilor al căror nume naţional este şi azi Daci (Dutch) şi ai Anglilor.

În timp ce Traian, născut la Italica (Spania) abia dacă este menţionat în cronicile spaniole, 25, p. 178.

Faptul că în Franţa actuală apare o Pays de Dax (Daks), ai cărei locuitori se numesc Daci (Dace), ca să folosim transcrierea franceză, că pe harta Londrei apare un Campus Dacorum şi multe altele pe care nu le cunoaştem dovedesc că în adâncimea timpului istoria Europei are destule zone nelămurite sau direct obscure.

Faptul că lingvistica occidentală nu a înregistrat măcar vorbele populare ale limbilor vorbite pe teritoriile sale îngreunează mult un studiu de sinteză credibil care să tindă către aflarea realităţii.

3.9 Goţi / Geţi

Asupra identităţii din titlul acestui subcapitol nu poate exista nici cea mai mică umbră de îndoială. Argumentele, cum se va vedea, sînt atît de numeroase şi peremptorii că numai cei care au trecut pe deasupra subiectului nu le’au observat .

Nu’i includem între aceştia pe cei care, prin natura lor, sînt destinaţi să reproducă ideile altora, să creadă fără să cerceteze, chiar dacă ar fi absurd ceea ce li se propune să creadă.

Evident se exclud cu totul cei care, începînd cu istoriografia medievală, occidentală, mai ales franceză şi germană (a se vedea în cap.1 sentinţa istoricului american F. Donald Logan) au avut tendinţa de falsificare a istoriei în căutarea unei identităţi proprii.

Pentru a crea confuzie, aceşti istorici au adăugat un h la got, ceea ce constituie fie un fals, fie o eroare.

La aceeaşi concluzie ajunge şi cercetătoarea americană J.A. Leake:

”in the time of King Alfred … the mention of the Goths, whose name is correctly given by Alfred as Gotan (without the erroneous th of the classical forms (22, p. 108)/ … în timpul regelui Alfred … menţionarea goţilor, al căror nume este corect dat de Alfred ca Got/an (fără eronatul th din formele clasice).

The old approach to Beowulf as an historical document was born of Germanic nationalism, of the ardent desire to find in this oldest Teutonic epic recollections of true heroic deeds performed by a real Germanic tribe” (22, p. 7)/

”cea mai veche considerare a lui Beowulf ca un document istoric a fost generată de naţionalismul german, din dorinţa arzătoare de a găsi în amintirea celui mai vechi poem epic teutonic a unor fapte eroice adevărate aparţinînd unui trib germanic real, sublinierile noastre.”

Trebuie să spunem că autoarea ajunge la concluzia că geaţii, pe care istoriografia germană dorea să şi’i apropie, ca un trib germanic real, sînt de fapt geţii!

3.9.1 La geaţi s’a adăugat o vocală, dar prin aceasta nu s’a născut o altă naţiune.

De la get la got s’a schimat o vocală, dar prin această schimbare nu s’a născut o nouă etnie, operaţie cu desăvîrşire imposibilă chiar pentru un prestigitator mundi.

De la rumîn la român, de la francez la franţuz s’a schimbat o vocală, dar s’a schimbat şi consoana vecină, sîrb / serb etc. se schimbă vocale, chiar şi consoane, dar prin această operaţie de rutină nu se nasc alte naţii.

3.9.2 Nicăieri, nici la Cassiodor-Iordanes nu se indică nici o dată la care ar fi apărut aceşti aşa-zis goţi. Fiind vorba de un arbore genealogic fabulos nu se puteau marca măcar naşterile protagoniştilor selectaţi şi bătăliile date, prin ani calendaristici.

Cu goţii s’a dorit să se facă o excepţie cum am arătat şi cum au remarcat şi alţii (F. Donald Logan, J.A. Leake etc.), dar scopul acestei ”excepţii” introduse de istoriografia medievală, în principal germană, dar şi franceză, avea scop politic, nu reprezenta o realitate.

O zbatere inutilă în perspectivă istorică căci ori cum ar fi întors’o istoriografii francezi, germani şi alţii în Evul Mediu, adevărul nu se putea să nu iasă la iveală.

Toţi, dar absolut toţi istoricii din sec. XIX recunosc şi scriu că latinii, celţii, germanii etc. vin din aşa-zisul orient al Europei. Printre aceştia se găseşte şi vestitul istoric german Mommsen:

”Răsăriţi din aceeaşi tulpină din care s-au născut şi popoarele elene, italice şi germanice, celţii au imigrat fără îndoială, ca şi acestea, dinspre partea orientală a Europei” (Istoria Romană, vol. I, p. 195), subl. ns.

Dacă “goţii” ar avea o existenţă de sine stătătoare şi ar fi ”germanici”, deşi în acest sens nu este nimic dovedit şi, în afară de declaraţii, nu se găseşte nicăieri în ultimii aproape 2000 de ani nici cea mai insignifiantă probă, ei n’ar putea fi decît tot geți, la originile Europei altă populaţie neexistînd.

Să vedem ce spun cei mai erudiţi savanţi în acest sens, şi mai ales ce arată faptele, pentru că rostul teoretizărilor de tot felul nu este acela de a înlătura faptele, ci de a încerca să explice mai corect, mai aproape de realitate faptele.

La 1717, în Collectanea Etymologica a ilustrului Gottfried Wilhelm Leibniz, (1646-1716) găsim, spus direct:

Tocmai din această pricină, cred eu, romanii le’au dat acest nume, ca şi cum ar vrea să spună că ei au o origine comună (cu celţii); într’adevăr ”germani” în limba romanilor înseamnă ”fraţi gemeni”.

Ştirile de mai sus, pe care le publică Leibniz în cartea sa, constituie un memoriu pe care i’l adresează Abatele F.P.Pezron la 23 februarie 1699.

Numele germani nu li l’au putut da romanii decît dacă ei i’au considerat fraţi ai lor. Nu poţi numi pe cineva frate pentru că e frate cu un terţ. Toţi oamenii aveau fraţi naturali.
Teutonii nu şi’au spus niciodată germani. Ar fi fost un nonsens să te numeşti pe tine însuţi frate.

De aceea nu s’a auzit pînă astăzi decît Ich bin Deutsch = Dac.

Olandezii se numesc şi astăzi Daci (Dutch).

The earlier name (of the german) were Alemain and Dutch (The Oxford Dictionary of English etymology, by C.T. Onions, 1966 – numele cele mai timpurii ale germanilor au fost Aleman şi Dac.

De altfel, Cezar în De bello gallico (Cartea VI, Cap. 25) scrie că Germanii se învecinau cu Dacii, ceea ce găsim şi la Strabon (VII, 3, 12).

Înainte de Leibnitz sau după el, o pleiadă de străluciţi cărturari saşi fiecare cu argumente proprii susţine că teutonii sînt urmaşii dacilor, idee combătută formal, în principiu de unii oameni de cultură rumîni.

Şi Universitatea din Cambridge susţine această idee (vol I, p. 71 – anexa 2) atunci cînd arată că din Spaţiul Carpatic au roit (după părerea noastră aceste părăsiri ale Spaţiului Carpatic, de după mileniul III î.Hr., nu pot fi catalogate migraţii, cum sînt numite de autorii acestei lucrări) : indo-persanii, grecii, tracii, albanezii, italioţii, celţii, germanii şi slavii.

Dacă ţinem seama de condiţiile geologice ale Europei ca şi de condiţia fiziologică a omului nu se poate evita constatarea că după retragerea gheţarilor din nordul actualei Germanii şi din actuala Polonie populaţia a expandat (a roit) din sud, din Spaţiul Carpatic, care n’a fost afectat de glaciaţiuni, era suprapopulat şi mai ales, asigura minimul de condiţii de viaţă.

3.10 Deoarece, repetăm, scopul istoriografiei medievale germane şi franceze era acela de a’şi găsi o identitate, prin schimbarea unei vocale s’a descoperit apariţia unui nou popor, goţii cărora li s’a dat o aprtenenţă aşa-zis germanică.

Am mai spus’o, german înseamnă frate bun, din aceiaşi părinţi, dar în antichitate nu apăruse această grupare vagă, artificială de aşa-zise familii de popoare: germanice, romanice, slave.

Nu se ştie pînă astăzi ce criterii determină calificarea de romanic, germanic, slav. Un început de criteriu ar fi limba. Dar în antichitate şi evul mediu nu existau diferenţe mari de limbă. Vorbitorul de latină vulgară se putea înţelege cu vorbitorul de teutonică sau theodiscă (29, p1, passim).

Ei au plecat toţi dintr-o vatră în care au vorbit o limbă comună. De acea s’a şi numit indo-europeana comună. Diferenţierile s’au produs cu trecerea timpului şi, mai ales, după apariţia oamenilor şcoliţi, a cărturarilor, a lingviştilor, a gramaticilor.

Din sec. IX, limba theodisca nu pare să aibă altă semnificaţie decît cea de limbă vulgară (29, p1) subl.ns.

Limba germană actuală este o operă de cabinet, târzie, impusă de sus în jos abia către sfîrşitul secolului XVIII şi mai ales în sec. XIX.

Le grammarien le plus réputé du XVIIIe siecle, Adelung, pensait comme Gattsched, que le haut allemand était arrivé vers 1750 au plus haut point possible de perfection et qu’il falait en quelque sorte l’immobiliser dans cet état.
Il s’appliqua ŕ réglementer les déclinaisons et les conjugaisons, ŕ décréter quelles locutions étaient correctes et quelles fautives, et fonda, soit par sa Deutsche Sprachlehre zum Gebrauch der Schulen in den preussischen Landen (1781), soit par son Umständliches Lehregebäude … (1782), l’enseignement scolaire de la grammaire … (29, p 166)
Vers le milieu du XVIIIe siecle l’Allemagne possede pour la premiere fois une langue commune … (29, p 167) subl. ns.

Deci, admiţînd limba drept criteriu, aşa-zişii goţi nu pot fi ataşaţi unui sistem neconstituit, inexistent la momentul apariţiei şi desfășurării goţilor, pentru că, neexistând o limbă germană înainte de secolul XVIII, pe baza acestui criteriu nu putea fiinţa o familie de limbi germanice.

Chiar dacă Luther, traducînd, în sec XVI, biblia în teutonică, preia masiv cuvinte din latină şi, două secole mai târziu, Adelung imaginează o limbă germană pe baza dialectelor germane de sus (haut-allemand), aceste realităţi nu existau în secolele II – VI ca să poată motiva o aşa-zisă apartenenţă germanică.

În termeni reali, nu se vede cum calitatea de frate bun ar putea defini o etnie.

Este demn de subliniat cum gândesc şi ce constată chiar cei mai avizaţi doctori în lingvistică, vorbitori ai dialectelor constituite în Europa, mai ales după Evul Mediu.

Il n’y a pas de langue commune sans enseignement scolaire (29, p. 167)

Şi această constatare, afirmată apăsat, marchează diferenţa netă dintre limbă şi dialecte. În cazul limbii, universalitatea înţelegerii este naturală şi nedependentă de vreo formă de învăţământ şcolar. Înainte de apariţia oricărei forme de învăţămînt şcolar vorbitorii de limbă rumînă din Bucovina se înţelegeau perfect cu cei din Banat, cu cei din Ardeal, din Oltenia sau chiar din dreapta Dunării, pînă în munţii Pindului.

Aşa ceva în Franţa, Anglia, Italia, Germania etc. este de neconceput. A se vedea şi Albert Dauzat, Les Patois, Paris, 1938, p. 27

3.11 În Getica (Iordanes) nu se găseşte nici cea mai neînsemnată aluzie referitoare la o aşa-zisă germanitate a zişilor goţi.

Iordanes foloseşte de 23 ori cuvîntul german(-a), în paragrafele: 60, 67, 93, 120, 129, 159, 164, 180, 191, 199, 223, 229, 253, 257, 263, 265, 266, 268, 270, 274, 283, 299 şi 306, de 19 ori cu sensul propriu, de frate sau soră.

Am spus că între 23 folosiri ale cuvîntului germanus cu sensul direct apar şi 4 utilizări cu sens de popor, atribuit de latini teutonilor, în § 67, 120, 191, 257. Iată, cu titlu de exemplu
de unde se vede care erau retaţiile între goţii “germanici” şi germanii nominali, alias teutonii. Celelalte menţiuni sînt de ordin general.

3.11.1 Belizariu, vestitul general al lui Iustinian, învingîndu’i pe aşa-zişii goţi în Italia, îşi ia titlul triumfal de GETICUS MAXIMUS.

Or titlul triumfal nu se putea lua decît după numele poporului pe care l-ai învins. Ar fi fost o formă de paranoie să-i înfrîngi pe goţi şi să-ţi iei titlul triumfal de Gepidicus Maximus, deşi cele două nume aparţin de fapt la două ramuri ale aceleiaşi populaţii. Aşa ceva nu se cunoaşte în istorie.

Dacă n’ar fi fost vorba de două nume frecvent interschimbabile ale aceleiaşi populaţii de bază, geţii fiind numele vechi cu o istorie glorioasă în spate, de o largă răspîndire, nu s’ar fi putut ca Belizariu să’şi ia titlul triumfal de GETICUS MAXIMUS.

3.11.2 După istoriografia occidentală, vizigoţii au stat în sudul Franţei peste 400 de ani. În realitate ei se găsesc şi azi acolo.

Istoricii apuseni considerîndu’i germanici, iau ca model germana lui Luther şi a lui Adelung, din sec XVIII, şi se miră că nu găsesc nici o urmă de germanism în secolele IV-VIII cînd acesta nu se născuse încă:

la colonisation des Visigoths en Gaule et en Espagne ne laissa aucune empreinte sur la langue puisque, relativement peu nombreaux, ils furent absorbés par la population romanisée qui habitait ces pays (30, p.137) /

colonizarea vizigoţilor în Galia şi în Spania nu lăsă nici o urmă în limbă pentru că, relativ puţin numeroşi, ei fură absorbiţi de populaţia romanizată care locuia aceste teritorii/.

Deşi autorul era tînăr cînd scria aceste rînduri, regretabil, îi scapă că pe pagina anterioară scrisese:

Les Gothes (cu falsificarea th!), l’un des peuples germains les plus nombreux!

În afară de dogma germain, care n’a fost dovedită niciodată, autorul n’are o idee clară nici despre ce înseamnă germanic din punct de vedere etnic, nici dacă goţii erau les plus nombreux (p.136) sau peu nombreux (p.137).

De asemenea ignoră că pătura conducătoare a Spaniei, chiar tîrziu cînd goţii dispăruseră, trebuia, pentru a’şi întemeia nobleţea să dovedească sau măcar să afirme descendenţa din geţi (nu goţi!, nota ns.), 25, p.180.

Este interesant că în timp ce diverşi istorici şi lingvişti, pe baza dogmei unui germanism al aşa-zişilor goţi, caută nebuloase urme aşa-zise germanice în Midi-ul Franţei, la sud de Loara, noi am găsit peste 1300 de cuvinte rumîneşti, mai ales în cele trei volume de cîte cca 800 p. ale Dicţionarului des idiomes romans du Midi de la France de Gabriel Azaďs, ca şi în alte texte din aceeaşi regiune.

De exemplu: ades, cocă, cloşcă, a muşca, sigur, a băga, a adăsta, jos, sus, berc etc. etc.

Dar o asemenea influenţă ”germanică” se regăseşte peste tot în Europa, inclusiv în frisiana veche şi saxona veche, ceea ce arată superficialitatea cercetărilor care au avut ca obiect acest aspect.

3.11.3 În legătură cu ideea germanismului aşa-zişilor goţi, cu desăvîrşire imposibil, pe de-a întregul inventat, să’l cităm pe eminentul N. Iorga:

Regalitatea germanică ori este de creaţie romană, şi atunci ea n’are decît un sens local, legat de un singur grup, natural sau artificial, ori este amintirea, pe care o păstrează acea seminţie a dreptului de stăpânire pe care’l au înaintaşii zeului tutelar sau ai şefului divin. Ea n’are în sine nimic naţional.

A crede că aceste rase fruste, cu superstiţii confuze, fără nimic scris ca bază a unei gîndiri comune, capabile de a fi transmise de la o generaţie la alta, fără ”carte”, fără ”biblie”, fără istorie, fără genealogii chiar, să fi venit pentru a înnoi în sens naţional este una dintre acele erezii pe care singur romantismul dezlănţuit din primii ani ai secolului al XIX-lea a putut să le conceapă (14, p.110), subl. ns.

Iată de ce am numit germanismul invocat în contul aşa-zişilor goţi de către istoriografia medievală de sorginte teutonică sau teodiscă o iluzie romantică care cântă, instinctual, în urechile unor istorici interesaţi ca un pian smintit care scoate sunete fără să i se atingă clapele.

3.11.4 Puteau aşa-zişii goţi să apară şi să umple pagini de hîrtie fără străvechea anterioritate a geţilor, unica realitate etnică în străfunduri de istorie euro-indo-iranică?

Excelentul istoric care a fost Ion Budai Deleanu, mai ales în ce priveşte Getica lui Iordanes, constată:

”dacă lăsăm la o parte lucrurile pe care Iordanes le povesteşte despre migraţia goţilor din Scandinavia şi înaintarea lor pînă în Scyţia, celelalte povestiri ale sale îi privesc în întregime pe geţi” (2.1, p.164)

Dr. Alexandru Bădin (31, p.138):

”Goţii au fost studiaţi intens şi cu pasiune, iar originea lor scandinavă a fost considerată de unii cercetători ca o simplă legendă.”

Că Scandinavia a fost populată dinspre sud, că nimic n’a putut veni din ea, rezultă şi din textul lui Procopius din Caesarea (32, C II, 15): Herulii îşi căutară sălaşuri în locurile cele mai îndepărtate ale lumii locuite pe atunci … se îndreptară spre insula Thule şi au rămas acolo.

Procopius este contemporan cu Iordanes astfel că există dovada că Herulii, pe care Iordanes îi citează ca locuitori ai insulei Scandza, sînt veniţi acolo dinspre sud.

Procopius continuă:

În această insulă pămîntul este în cea mai mare parte pustiu … (ibid)

În §13 Iordanes scrie că în Britania, care se găseşte mai la sud faţă de Scandza, se găseşte hrană mai degrabă pentru vite decît pentru oameni, de unde fecunditate mai la nord ca să apară o officina gentium?

În ţinuturi în cea mai mare parte pustii se şi prăsesc populaţii …

Am văzut mai înainte că datorită incapacităţii solului, chiar din sudul Scandinaviei, de a’şi hrăni populaţia, oricît de dragi le’ar fi fost copiii, numai unul, prin tragere la sorţi, putea rămîne în familie, ceilalţi trebuind să plece, nu interesa unde. Nimeni nu le purta de grijă (Cronica ducilor de Normandia)

Iordanes îşi începe povestea aşa-zişilor goţi (§25) astfel:

Se spune că din această insulă Scandza, ca dintr’o fabrică de naţiuni sau ca dintr’un pîntece de neamuri, au răsărit odinioară goţii cu regele lor pe nume Berig

Începutul este ca în toate poveştile : Se spune că …

Nu există nici un document, nici o formă de probă ci doar un fel de lumea spune.

Dar ce dovadă poate constitui gura lumii în istorie?

Şi Cassiodor – Iordanes continuă: din această insulă au răsărit odinioară Goţii. Când odinioară?

Cu 600 de ani î.Hr.?, pentru că sînt puşi să poarte lupte cu Cirus (558-către 528 î.Hr.), cu Darius (521-486 î.Hr.) sau 700-800 de ani mai tîrziu cînd acest nume apare la unii cronicari?

Nu ştim nimic. Astfel de apariţii şi dispariţii se găsesc numai in 1001 de nopţi.

În § 29 autorii se arată surprinşi că Josephus Flavius (37-100 d.Hr.) nu’i menţionează pe goţi.

Cum ar fi putut să’i menţioneze dacă pe vremea sa nu existau?

Joseph Flavius nu’i menţionează pînă la 100, cît a trăit el, dar nu’i menţionează nici Dion Chrisostomul +120, nici Clement din Alexandria (150-215 d.Hr.) nu ştie de goţi, nici Dio Cassius în 236 d.Hr. etc.

Ce fel de popor ar putea fi acela care obţine victorii de răsunet se bate cu armatele imperiului roman şi nu este măcar amintit de principalii cronicari ai timpului?

Să vedem cît adevăr se găseşte la apariţia aşa-zişilor goţi şi gepizi.

În § 94, 95 ca să explice cum sînt rudă geţii cu gepizii, Iordanes reia felul în care au sosit din insula Scandza aşa-zişii goţi: trebuie să’ţi aminteşti ce ţi’am spus la început că goţii, ieşind din sînul insulei Scandza cu Berig regele lor au fost duşi cu numai trei corăbii pînă la ţărmul de dincolo al Oceanului, adica în Gothiscandza.

Dintre aceste corăbii, una, … mergînd mai încet, se spune că a dat numele neamului, fiindcă în limba lor leneş se spune gepanta. Aşa s’a făcut ca dintr’o poreclă, un cuvînt niţel schimbat să devină nume al gepizilor.

De aici aflăm că în această povestire goţii ar fi venit din Scandinavia cu trei corăbii dintre care două cu goţi, iar una cu gepizi.

Ce înseamnă aceasta ca număr de persoane?

Iordanes nu spune cîţi inşi putea cuprinde o corabie. A nu se uita că ne aflăm, cel mai probabil, în primele secole ale erei noastre.

Albert Bayet (33, p.92):

Mai grozavi sînt Normanzii … o iau de’a lungul coastelor pe corăbii cu cîte 60 de oameni.

În antichitate este greu de conceput că se construiau corăbii atît de mari.

Să considerăm totuşi, pentru demonstraţie, că geţii ar fi venit din Scandza în corăbii de cîte 60 de persoane, ceea ce înseamnă că au sosit pe ţărmul nordic al Poloniei de azi, în Gothiscandza, cum scrie Iordanes (§94), maximum: 120 de goţi şi 60 de gepizi, care s’au separat şi s’au îndreptat în direcţii diferite.

Dar, nenorocire, cînd trecea peste un pod, jumătate din armata goţilor s’a prăbuşit fără salvare şi fără să mai poată trece cineva peste rîu (§ 27).

Care armată?

Dacă au venit 120 de goţi, evident cu soţii şi copii, altfel dispăreau într’o generaţie, ce armată se putea obţine la o populaţie de 120 de persoane.

În Roma cezarilor, unde exista oarecare igienă şi oarecare posibilitate de îngrijire medicală la dureé de la vie n’aurait pas dépassé en moyenne dix-huit ans (34, p. 47) – durata de viaţă n’ar fi depăşit 18 ani.

Mortalitatea infantilă era înspăimîntătoare şi se consideră că atingea 50 % din nou-născuţii pînă la un an (jumătate din copiii nou-născuţi mureau pînă la un an).
La 1911, în Franţa mureau încă pînă la un an peste 100.000 de copii (34, p.14).
Durata medie de viaţă a crescut foarte încet de’a lungul timpului.

În Franţa era la 1789 de 28-29 ani (34, p. 14).

În Germania de sud, speranţa medie de viaţă a noilor născuţi de ambele sexe se situează la cca 20 de ani în sec. XVII-XVIII, Brandenburg şi Saxonia inferioară, sec. XVIII şi prima jumătate a sec. XIX, Macklenburg, secolul XIX deja 22 de ani (G. Kurth şi O. Roehrer-Ertl (Actes du II-eme Congres International de Thracologie, Bucureşti, 1980, vol. III, p. 417).

Armata nu a putut reprezenta către 10 % din populaţie decît în ultimul secol, când speranţa de viaţă tindea către triplare sau chiar către împătrire faţă de cea din antichitate şi din Evul Mediu.

Or, admiţînd, prin absurd, că goţii ar fi putut mobiliza 10 % din populaţie, din cei 120 de goţi debarcaţi nu se ştie cînd în Gothiscandza, fosta lor armată se putea ridica la maxim 12 luptători.

Cu aceşti 12 luptători, cum coboară din corăbii îi atacă şi’i alungă din propriile locuinţe pe ulmerugi, îi subjugă şi pe vandali şi au cucerit mai multe popoare (§ 26), iar sub al cincilea (!) rege (Filimer) care a urmat după Berig (ceilalţi trei regi dintre Berig şi Filimer n’au fost menţionaţi niciodată) au luat hotărîrea să plece mai departe.

În § 27 li se întîmplă nenorocirea cu înecarea a jumătate din armată. Admiţînd că în luptele date cu ulmerugii, vandalii şi celelalte popoare cucerite, goţii istoriografiei medievale germane n’au pierdut nici un ostaş (!) cu marea armată de şase soldaţi, goţii au cucerit pămîntul dorit, s’au încleştat în luptă cu neamul spalilor cîștigînd biruinţa (§ 28).

De aici au înaintat victorioşi pînă la marginea Scyţiei.

Că istoricii medievali germani puteau crede în astfel de lupte de desene animate cu eroi mitologici e aproape de înțeles, dar ca Herwig Wolfram, în contemporaneitate, profesor la Universitatea din Viena (26) să încerce să justifice pe astfel de basme existenţa goţilor ca populus germanus este regretabil şi ridicol.

Îi era permis lui Herodot, chiar şi agramatului Iordanes să creadă şi să scrie (Iordanes reproducînd ”ştiinţa” unor autori greci şi latini predecesori) astfel de fabule, pentru că în vremea lor pluridisciplinaritatea nu exista. Atunci se putea spune istoria este o poveste mincinoasă care ni se înfăţişează ca adevăr.

Scuzele pe care le aveau scriitorii acelor vremuri de demult nu le mai au istoricii de azi.

Azi un istoric trebuie să ştie geologie, fiziologie, sociologie, etnografie, antropologie, să folosească mijloacele moderne de datare etc.

Pentru că nu e de mirare că numeroase adevăruri sînt încă ascunse cunoaşterii după 2000 de ani şi chiar mai mult.

Sperăm ca temerile lui Iorga să nu mai fie tot atît de acute azi, căci cunoştinţele s’au înmulţit şi posibilităţile de aflare a adevărului au sporit în proporţie foarte mare .

Privitor la aceste aspecte, N. Iorga spunea:

”Cu această direcţie s’au format profesori secundari de istorie de o mediocritate convenabilă; cu durere, însă, e silit cineva să constate că numărul lucrătorilor ştiinţifici ieşiţi din universităţile noastre e cu totul fără însemnătate. Dacă nu pe toate terenurile, în istorie, desigur, regresul faţă de ce se producea altădată e incontestabil. Autodidacţii entuziaşti de odinioară, ducîndu’se, nu lasă decît locuri goale.” (14, p. 74).

Spaţiul nu ne îngăduie, dar orice istoric ar trebui să facă un calcul elementar în urma căruia ar constata el însuşi că cei 60 de gepizi şi cei 120 de goţi, debarcaţi în Gotiscandza au dispărut fără urme.

Hunii, după cercetări savante, ar fi fost cca 2000 la număr, nu 60 sau 120 şi nu a rămas nici unul, după cîteva generaţii.

Astfel că nu poate fi nici o urmă de îndoială că, dacă ar fi fost reali, goţii veniţi din Scandinavia cu cele trei corăbii au dispărut curînd după sosire, iar nu că s’au înmulţit încît în § 199 să se vorbească de nenumărata armată a gepizilor din care 15.000 au pierit (aici li se asociază şi francii care luptau de partea cealaltă a baricadei) la Cîmpiile Catalaunice (§ 217).

Iar goţii, să nu se lase mai prejos, i’au oferit lui Constantin cel Mare 40.000 de ostaşi şi alţii, mult mai mulţi, au vînzolit toată Europa. Numai în Germania n’au ajuns niciodată aceşti ”germanici”.

Călugării şi actorii pot crede în astfel de minuni, dar istoricii, care reclamă statut de oameni de ştiinţă, cum ar putea să le acorde cel mai neînsemnat credit?

Acest fel de istorie poate justifica de ce Malbranche dispreţuia istoria şi nu’i acorda mai multă importanţă decît ştirilor din mahalaua sa, de ce Darlu o socotea cea mai puţin onorabilă dintre operele imaginaţiei, iar Louis Bourdeau respingea lucrările istoricilor la rangul de fabule, împreună cu basmele Mamei mele Gîsca şi afirma hotărît că istoria nu e şi nu poate fi știință etc. (ap. 35, p.182).

După cum am arătat mai sus, apariţia “marelui” popor al goţilor nu se deosebeşte, genetic, decît ca procedeu de apariţia hunilor (§ 121), ultimii din cîteva femei practicante ale magiei – numite cu un cuvînt ”strămoşesc” haliurne.

Trebuie să spunem că n’am găsit nimic asemănător cu acest cuvînt în elină, latină, engleză, franceză, germană, nici chiar în vocabularul lui Ulfila, folosit la traducerea Bibliei, ceea ce constituie încă o dovadă că între aşa-zişii goţi şi zisa lume germanică nu se pot găsi legături de filiaţie sau de similitudine.

Singura similitudine identificabilă este cu cuvîntul rumînesc aiurite.

Aceste aiurite sînt alungate din mijlocul goţilor şi văzîndu’le duhurile necurate cutreierînd prin deşert le’au îmbrăţişat şi s’au împreunat cu ele şi au dat naştere hunilor (§ 122).

Istoricii germani, inclusiv prof. Wolfram n’au de ce să se supere, e istoria pe care ei au folosit’o pentru a’i inventa pe goţi, astfel că trebuie s’o accepte şi pentru generarea hunilor din aiuritele goţilor.

Nu se poate să accepţi, din opera aceloraşi autori numai părţile care’ţi convin şi pe altele să le respingi.

Dacă a primit’o Thodoric cel Mare şi nu i’a tăiat capul lui Cassiodor, cum a făcut cu Simmachus şi cu Boethiu, dar pentru alte ”greşeli”, trebuie s’o primească pe de’a’ntregul şi misticul profesor al Universităţii din Viena care, fără reţinere falsifică sperînd că’i va ieşi pasenţa.

Numai că nu înţelege că are în mînecă o carte falsă, că maslul este inutil şi lipsit de rezultat. Din zecile de autori elini şi latini care scriu că goţii nu’s decît geţii, obţinuţi printr’o simplă schimbare de vocală, prof. Wolfram nu citează pe nici unul, nici pe germanul Nicolao Petreio care’şi tipăreşte cartea la Leipzig în 1695.

Asta, curat-murdar, se cheamă… obiectivitate ştiinţifică: luăm din Biblie (din Iordanes şi din toată literatura pertinentă) numai ce ne convine.

Da, dar asta’i religie, politică etc., nu ştiinţă.

Astfel arată unii oameni de “ştiinţă” chiar în sec. XX.

3.12 La Cîmpiile Catalaunice Attila ţine hunilor, ostrogoţilor, gepizilor şi celorlalte populaţii din lagărul lui un discurs de îmbărbătare pentru a porni la luptă.

În ce limbă le’a vorbit, ca să’l înţeleagă atîtea felurite neamuri?

La această întrebare trebuia să răspundă dl. Wolfram şi alţi mari istorici. Nu ştim de ce, dar n’au făcut’o. Unii au zis că ar fi fost o limbă gotă, strămoaşă a germanei de azi, ceea ce este o aiureală.

Istoria limbii germane arată clar (vezi mai înainte) că actuala germană e o confecţie tîrzie, din sec. XVIII, a lui Adelung, iar o limbă gotă nu a existat niciodată.

Mais le gotique n’est pas l’ancętre de l’allemand (29, p. 32) /

Dar gota nu este strămoaşa germanei/.

Noi sperăm că s’ar putea ajunge la acea limbă pe care o vorbeau toate popoarele din barbaricum, dar şi cele din Grecia şi Italia antică.

În acest sens mărturia eminentului prelat maghiar Otrokocius este lămuritoare: Non neglexit Priscus illud etiam nobis consignare; quas ille linguas expertus est circa Atilam, in usu potissimum fuisse… Supponit in his, quod ipsorum quoque Hunnorum aliqui, ob commercia cum Romanis, operam dabant Linguae Gothicae (quae cognata Alanicae) & Ausoniae. Ubi per Ausoniorum linguam, intelligo Walachicam, quasi corruptam Latinam (cap. 4, § XVI). /

N’a neglijat acel Priscus chiar să ne consemneze care ar fi fost limbile folosite în jurul lui Atila… Presupune în acestea că unii dintre huni chiar, datorită legăturilor cu romanii, îşi dădeau silinţa să înveţe limba gotă (care e înrudită cu Alana) şi cu ausonica. Unde, prin limba ausonică înţeleg valaha, leită latina coruptă (vulgară, n. ns.), subl. ns.

Că împăraţii romani înţelegeau aşa-zisa limbă barbară rezultă şi din ceea ce scrie Iordanes (§ 83, 84): Maximin, un cioban ”got” a cerut împăratului Alexandru Sever, în limba părinţilor săi (cu 40 de ani înainte de părăsirea Daciei de către Galienus, populaţia continua să vorbească aşa-zisa limbă barbară n. ns.) permisiunea să lupte cu militarii pregătiţi pentru un concurs.

După părerea noastră în legătură cu limba aşa-zisă barbară este strict necesar un studiu condus cu seriozitate şi pasiune pentru a se ajunge la lămurirea conţinutului noţiunii de limbă barbară.

3.13 Între 582 şi 602, cronicarul împăratului Mauricius, Teofilact Simocata scrie despre geţi, despre oştile geţilor (p. 63, 126, 136, etc., dar nici cea mai vagă menţiune despre aşa-zişii goţi).

Geţii apar şi în sec. IX, la patriarhul Photios, nu şi aşa-zişii goţi. Sînt şi alte aspecte care se cer lămurite, dar spaţiul nu ne îngăduie să continuăm.

De ce nu sînt menţionaţi concomitent, în Spaţiul Carpatic sau în alt spaţiu geţi şi goţi ca două popoare diferite, vecine? De ce nu se menţionează nici o luptă între ele. Cele mai frecvente certuri se produc între vecini.

Sînt amintite lupte între goţi şi gepizi (deşi îs acelaş popor) între avari şi gepizi, între toţi aceştia şi romani, dar niciodată între geţi şi goţi etc.

Autori şi cronicari despre identitatea dintre geţi şi goţi

Numărul cronicilor în care se scrie că goţii nu sînt decît un nume pentru geţi este foarte mare. Chiar numărul cronicilor publicate care fac această menţiune este considerabil.

Desigur şi din acestea, ca din toate cronicile antichităţii şi Evului Mediu, o mare parte s-a pierdut.

În cele de mai jos vom spicui o parte din acestea, fără o ordine cronologică.

4.1 Philostorgius (368 – 425) sciţii de dincolo de Istru pe care cei vechi îi numeau geţi, iar cei de acum îi numesc goţi … Ulfila a fost hirotonit episcop al creştinilor din ţara getică (Istoria eclesiastică).

4.2 Claudius Claudianus (Panegiric, 395, Împotriva lui Rufinus, 396 şi De bello Gothico, 402) scrie de peste 50 de ori getic, dac, cetele getice, cetele blonde (ale geţilor) şi o singură dată gotic, în titlu, pe care l-a considerat un alt nume, dar fără semnificaţie proprie.

4.3 Împăratul Iulian – Apostatul (331 – 363), în Cezarii după ce’l pune pe Traian, căruia îi plăcea să cam bea, ceea ce îi slăbea uneori puterea de înţelegere, să se laude: singur am cutezat să merg împotriva neamurilor care locuiesc dincolo de Istru şi am nimicit (?) neamul geţilor, care au fost mai războinici decît oricare dintre oamenii ce au trăit cândva – şi aceasta nu numai datorită tăriei trupului lor, dar şi pentru că îi convinsese să fie astfel slăvitul lor Zamolxis. Crezînd că nu mor, că doar îşi schimbă locuinţa, ei sînt mai porniţi pe lupte decît ar fi înclinaţi să întreprindă o călătorie.

În elogiul împăratului Constantius, Constantin II (337 – 340), învingînd cu armele pe geţi, ne’a făcut rost de o pace trainică…

4.4 Ausonius, către 310 – către 395, într’o epigramă îl roagă pe împăratul Gratian (367 – 383) să-l oprească pe geticul Marte şi scrie despre geţi unde istoricii s-ar fi aşteptat să scrie goţi.

4.5 Prudentius (348 – către 405) în Divinitatea lui Christos, de asemenea nu-i ascultă pe istoricii moderni şi scrie geţi unde aceştia ar fi aşteptat goţi, iar pe Alaric îl numeşte tiranul get.

4.6 Hieronymus (345 – 420) scrie că există autoritate (îndreptăţire) pentru a-i numi pe goţi geţi (22, p. 37).

În acest enunţ se vădeşte că nu’i vorba de nici o confuzie, ci de discernămînt, de reprezentare corectă a realităţii.

Iar în altă parte (ibidem) scrie: Et certe Gothos omnes retro eruditi magis Getas quam Gog et Magog appellare consueverunt / Şi în mod cert toţi învăţaţii din trecut au folosit … pentru goţi, numele get, decît Gog şi Magog.

Ni se explică, deci, că toţi învăţaţii din trecut, indiferent dacă scrierile lor au ajuns sau nu pînă la noi, foloseau pentru goţi numele geţilor, în baza realităţii etnice pe care o cunoşteau.

4.7 Eugeniu de Toledo, în Carmina XXXIX (Hexastichus de inventoribus litterarum). 6: Gulfila (sic) promsit Getarum quas videmus ultima (sc litteras) / În şase versuri despre inventatorii literelor: Wulfila a dat la iveală ultimele (litere) pe care le vedem, ale geţilor (25, p. 165).

4.8 Carol Lundius, în Zamolsiz, primus Getarum legislator, Uppsala, 1687 scrie: p. 3

Nempe unam eandemque Gentem Getas et Gothas fuisse /

Fără îndoială Geţii şi Goţii au fost una şi aceeaşi naţiune.

În acest volum această idee este reluată încă de cîteva ori, la ea subscriind cei mai importanţi oameni de cultură ai momentului: Strălucitul Messenius, Boxhorn, Loccen, Sheringham, Hachenberg şi alţii.

4.9. Johann Filstich, în Încercare de istorie rumînească, E.Ş.E., 1979, p. 33, scrie:

Istoricii se ceartă straşnic pentru a hotărî dacă geţii, dacii şi goţii sînt un singur popor cu mai multe nume, au ba. Dintre cei noi arată aceasta Lorenz Toppeltinus, Martin Schmeitzel, cel din urmă încercînd să lămurească acest lucru îndoielnic în Istoria sa scrisă de mînă prin următoarele temeiuri:

(1) Mărturia celor mai vechi scriitori
(2) Întîmplările cele petrecute la fel
(3) Potrivirea felului de trai, a obiceiurilor, a limbii şi a locuitorilor ţării

Se adaugă că nici de unde se trage numele de got nu este limpede (sublinierile ns.).

J. Filstich adaugă:

Philipp Cluverius (Klüver, 1580 – 1623) în cartea a treia a cărţii sale Germaniae antiquae libri III spune că au greşit cei care au amestecat geţii cu goţii.

Cum ar fi putut spune altfel când el, dar şi alţii, după cum am dovedit, sperăm, şi’au pus toată speranţa într-un semn de întrebare: există goţi independent de geţi şi ar putea ei să le aducă o oarecare identitate?

4.10 Bossuet (Discours sur l’histoire universelle, Hachette, 1883): les Goths, autrefois appelés les Gčtes (p. 97).

4.11 Quicherat (Thesaurus poeticus linguae latinae, Hachette, 1899, p. 469): Gčtes, nation scythique établie sur le Danube; postérieurement les Goths.

4.12 Eusebiu din Caesarea (260 – 340) în Constantin către sacra adunare: Te întreb pe tine Decius… cînd ai căzut cu toată oştirea pe cîmpiile scytice, conducînd mult lăudatele trupe ale romanilor ca să lupte împotriva geţilor, în bătaie de joc.

4.13 André Thévet (1502 – 1590), călugăr franciscan, în Cosmographie Universelle, cap. De la Valachie, Transylvanie, Bulgarie et Servie scrie:

Originea poporului acestei ţări în întregime, aşa cum susţin cei mai mulţi, vine de la geţi, numiţi astfel de romani, pe care noi de atunci i’am numit goţi.

4.14 Leibniz, Collectanea etymologica, Hanovra, 1717: Cimmerios&Cimbros, Getas&Gothos, Sacas&Saxones, Dahas&Dacos eosdem aut cognatos esse, solis nominibus non temere crediderim (p.73)

4.15 Paulo Orosius (spre sfîrşitul sec. IV- sec. V) a scris o Istorie împotriva păgînilor din care s’a inspirat Bossuet: Geţii aceia care acum sînt numiţi goţi (Getae illi qui et nunc Gothi, I, 16, 2).

4.16 Bonaventura Vulcanius, scrie la 1597 o carte cu titlul: De Literis et Lingua GETARUM sive Gothorum.

Această carte conţine multe aspecte interesante, dar spaţiul nu ne îngăduie să le prezentăm. Ele sînt traduse şi le vom publica bilingv latină/rumînă în ”Getica” nr. 5-6.

4.17 Nicolao Petreio într’o carte, tipărită la 1695, care are ca obiect tocmai originea cimbrilor şi goţilor, luându’şi în sprijin o serie de autori anteriori, scrie:

1) Getas autem Gothos postea nominatos esse non dubium est (p.78)

Că geţii au fost după aceea numiţi goţi nu este nici o îndoială.

2) qui progressi tenuerunt eam regionem, quae nunc Walachia dicitur /

care de la început au locuit aceeaşi regiune care acum se numeşte Valahia.

3) Et Philippus I Chron I dicit Getas postea Gothus nominates /

Geţii au fost mai apoi numiţi goţi;

4) It. I. 2 A Gethis Gothes nominatos non dubium est /

nu este nici un dubiu că goţii au fost numiţi după (numele) geţilor (p.80)

Arătări similare, sprijinite pe alţi autori, se găsesc pe mai multe pagini.

4.18 Procopius, în Despre războaie III 2,

2. scrie: Neamurile gotice erau şi sînt şi astăzi multe la număr … dar, dintre toate, cele mai mari şi mai vrednice de luat în seamă sînt goţii, vandalii, vizigoţii şi gepizii. Altădată li se spunea sarmaţi şi melanhleni, iar unii îi numeau neamuri getice.

3 Toţi aceştia se deosebeau între ei prin nume (!!), după cum am mai spus, dar încolo sînt în toate la fel.

4. Toţi sînt albi la trup şi cu părul blond, înalţi de statură, frumoşi la chip şi folosesc aceleaşi legi.

5. Toţi sînt de credinţa lui Arius şi au o singur limbă, numită gotica (Înainte de a apărea numele de got, cum se numea oare?, nota ns)

Eu cred că la obîrşie se trag toţi dintr’un singur neam, iar mai tîrziu s’au deosebit după numele şefilor care i-au condus.

6. Acest neam locuia în vechime dincolo de fluviul Istru (sublinierile ne aparţin).

4.19 Carlo Troya (37, p 5-7) scrie: Il mio scopo principalissimo … si divideva in due punti;

1 Di mostrare, che i Geti di Zamolxi e di Decebalo furono i progenitori de Goti di Teodorico e degli Amali /

De a arăta că Geţii lui Zamolxe şi ai lui Decebal au fost strămoşii goţilor lui Theodoric şi ai Amalilor/

2 Di porre in chiarezza, che quella razza Getica o Gotica fu diversa dalla Germanica … /

De a pune în lumină că acea rasă getică sau gotică fu diferită de cea germanică.

Carlo Troya aduce numeroase dovezi că goţii nu’s decît geţii care au populat atît nordul cît şi apusul Europei, dar nu putem aborda aceste aspecte care depăşesc tematica studiului nostru.

Numeroşi alţi autori din diferite naţiuni au atestat identitatea dintre geţi şi goţi dar spaţiul nu ne îngăduie să’i cităm.

4.20 Am vrea să spunem cîteva cuvinte despre Getica lui Iordanes.

În § 3 Iordanes spune: am făcut în expunere unele adaosuri potrivite din istoricii greci şi latini, amestecînd în cuprins, la început, la mijloc şi la sfîrşit multe din cele pe care le’am socotit utile (subl. ns.)

Deci, rezumînd o istorie a geţilor el a adăugat diverse ştiri din diverşi autori pe care i’a folosit, dar fără să’i citeze. Cum mulţi autori anteriori lui începuseră să scrie got pentru get, Iordanes foloseşte grafia pe care a găsit’o la autorii respectivi.

De aceea apare de atîtea ori scris got în loc de get.

Totuşi, atunci cînd scrie din amintire el scrie get, nu got. În această operă găsim de 25 de ori get, iar uneori got e pus pentru variaţia stilului.

De exemplu în § 61, 62 scrie despre luptele dintre Tomiris, regina geţilor, şi Cirus, în sec VI î.Hr., cînd în nici un caz nu ar fi putut fi vorba de o naţiune gotă.

Totuşi, deşi în lupta cu parţii lui Cirus nu apar, normal, decît geţii şi regina lor Tomiris, pentru colorarea stilului, Iordanes scrie: acolo şi atunci a văzut neamul goţilor pentru prima dată corturi de mătase, goţi care faptic nu fuseseră menţionati ca participanţi la luptă, pentru că, mai ales atunci, nu puteau să existe.

Fraza ni se pare similară stilistic cu una ca aceasta:

La Termopile grecii au luptat pe viaţă şi pe moarte cu perşii lui Xerxes. Acolo au văzut elenii pentru prima oară steagul persan cu cap de lup şi coadă de şarpe.

Rezultă de aici că elenii erau alt popor?

Nicidecum.

Se va spune poate că alternanţa greci / eleni este cunoscută. Dar alternanţa get / got, dacă nu’i cunoscută poate deveni.

Fraze similare se pot imagina cu orice popor, toate avînd cel puţin două, dacă nu mai multe nume.

Dacă ni s’ar da o frază ca aceasta

La Mărăşeşti rumînii au dat lupte aprige pentru a opri atacul german al lui von Mackensen. Acolo au văzut valahii pentru prima dată avioane de luptă.

Situaţiile prezentate sînt similare, pe unele le acceptăm, pe altele nu.

De ce?

Pentru că unele fac parte din depozitul nostru de cunoştinţe, primit falsificat de la o istoriografie interesată, pe altele şcoala nu ni le’a relevat.

Că la Iordanes figurează o clară identitate goţi = geţi, găsim destule exemple, dar trebuie răbdare pentru a citi cu atenţie opera, să nu ne încredem în istorici care falsifică din interes.

În § 94, Iordanes îi explică lui Castalius cum sînt rudă geţii cu gepizii, ceea ce este o realitate de nedesminţit. Istoricii medievali interesaţi ne’au spus că este o confuzie între geţi şi goţi.

Or am dovedit că povestea cu ieşirea din Scandinavia e o simplă fabulă, de primit de către Theodoric in sec VI, dar imposibil de luat în considerare după 14 secole, la nivelul cunoaşterii de azi.

În § 118 Hermanaric cel Mare este conducătorul neamurilor getice, iar în § 121 Filimer este al cincilea şef al geţilor după plecarea din Scandinavia. Acestea sînt realităţi pe care Iordanes le aminteşte din opera lui Cassiodor.

Cei care le declară confuzii fie nu au lecturat cu atenţie opera, fie au crezut fără control, fără spirit critic declaraţiile istoriografiei medievale interesate.

Tot de geţi este vorba şi în § 129, 132, 189 etc. Iordanes scrie, după Cassiodor, geţi, nu goţi, fără să poată fi invocată vreo formă de confuzie.

Însă în § 315 si 316 rezultă cu toată claritatea că:

a. Iordanes este get de neam

b. A scris o istorie a geţilor, aşa cum arată titlul, atît la Cassiodor cît şi la Iordanes.

Căci cum s’ar putea înţelege altfel de cum sînt scrise rîndurile:

Aceasta a fost originea geţilor şi nobleţea de neam a amalilor, ca şi faptele bărbaţilor viteji.

Unde ar putea fi confuzia?

El s’a ocupat de istoria geţilor, aşa cum l’a rugat fratele Castalius – să rezume într’o cronică scurtă opera senatorului Cassiodor despre originea şi faptele geţilor.

Asta i s’a cerut, asta a făcut. Deci concluzia este coerentă cu premiza. Unde ar putea fi confuzia?

Aşa-zişii goţi, dacă ar fi existat, ar fi avut şi ei, probabil, o istorie. Normal, n’o au. Ei apar din loc în loc pentru culoarea stilului, dar istoria nu este a lor, ci a geţilor, iar regii şi sacerdoţii geți apar la locul lor, ca personaje istorice.

În § 316, Iordanes adaugă:

Tu care mă citeşti, să ştii că eu am urmat scrierile înaintaşilor – confirmă iar ce a spus în premize (v.§3), ceea ce dovedeşte constanţă şi continuitate, nu confuzie.

Şi adaugă: să nu creadă cineva că, în favoarea neamului mai înainte arătat, pentru că îmi trag obîrşia din acel neam am adăugat ceva în plus peste cele aflate sau citite.

Care este neamul mai înainte arătat?

Este clar cel al geţilor înscris cîteva rînduri mai sus (§ 315).

Deci Iordanes este get, cum o spune însuşi, iar nu got, cum s’a scris de multe ori fără control, pentru că, aşa cum sperăm că am dovedit în cele de mai sus, şi cum arată şi mari oameni de cultură şi savanţi, ca Bossuet, Quicherat, C. Lundius, Messenius, Boxhorn, Hieronymus, Leibniz, Procopius, Carlo Troya etc., de’a lungul secolelor.

De altfel, deoarece pentru aşa-zişii goţi n’am găsit elemente definitorii pentru etnie, pentru orice etnie, trebuie să convenim că, după cunoştinţele disponibile în prezent, ei nu au avut şi nu au o existenţă reală, fiind un simplu nume al altei realităţi etnice, nume folosit uneori pentru variaţia stilului, cum aflăm la toate popoarele europene.

Astfel că cei care caută cuvinte gote în limba rumînă o pot face în pace şi linişte pînă la capăt. Astfel de cuvinte neexistînd, nu există nici riscul vreunei găselniţi, a celei mai mărunte tulburări în ritmul căutărilor.

Sursa: Gabriel Gheorghe – gandirea.ro, armoniacosmica.wordpress.com