Pe 1 decembrie, la Hotin, regiunea Cernăuţi, Ucraina, au început lucrările unei reuniuni ştiinţifice cu participare internaţionalã, aflatã la cea de a patra ediţie, anualã, consacratã istoriei Cetãţii aflate pe malul râului Nistru, a cãrei zbuciumatã devenire pe parcursul ultimului mileniu este strâns legatã de cea a aşezãrii târgului de altãdatã şi oraşului de astãzi. Având în vedere cã atât Cetatea, cât şi zona care au fost între anii 1812 şi 1918 în componenţa Basarabiei, înglobatã în imperiul ţarilor – Rusia, iar în 1918 a revenit României (prin Marea Unire pe care o marcãm în aceste zile), consider cã prezintã interes pentru cititorii noştri sã afle care este acum opinia istoricilor ucraineni, ca moştenitori ai celor douã sovietici, precum şi ce li se mai întîmplã acolo – care este starea ei fizicã, ce cercetãri şi restaurãri se produc.
În urmã cu aproape douã sãptãmîni, am vizitat‑o, pentru a treia oarã în ultimii opt ani, cu ocazia semnãrii unui acord de înfrãţire a trei comune cu acelaşi nume, Stãuceni, existente acum în trei state, dar care între anii 1918‑1940 erau în unul singur. Cu aceastã ocazie, gazdele de la Hotin au ţinut sã ne arate Cetatea, iar doamna Ludmila Pastukh, directoarea Rezervaţiei de Stat de istorie şi arhitecturã Cetatea Hotin, ne‑a servit drept ghid. În cele ce urmeazã, voi prezenta mai întîi un scurt istoric al Cetãţii, aşa cum l‑a descris doamna directoare Pastukh în ghidul ei tipãrit în acest an, la o editurã din Lvov, ediţia în limba englezã, iar în paranteze voi veni cu câteva precizãri privind istoria Ucrainei, pentru ca cititorii sã înţeleagã mai bine contextul.
Scurt istoric oficial
Începuturile ei sînt din secolul al XI-lea, când principele Volodimir cel Mare (sau Sviatoslavici, 978 – 1015, cel care în anul 988 a proclamat creştinismul drept religie de stat a Rusiei Kieviene) a realizat un sistem de cetãţi (din lemn şi pãmânt) la frontierele de vest şi sud, Hotin fiind una dintre ele. Numele ei se presupune cã derivã de la verbul ucrainean „hotiti” (a pescui). Locul, din timpuri strãvechi era vestit prin marea bogãţie şi frumuseţe a zonei. Altã versiune sugereazã derivarea numelui din patronimului slav Hotin sau care ar fi fost numit aşa dupã numele conducãtorului dacilor Cotison.
Hotinul a apãrut ca o micã fortãreaţã din lemn, înãlţatã de slavii din vest pentru a se apãra de numeroşi duşmani. Lângã cetate era o aşezare. Pe locul ei s‑au gãsit urme de ziduri din secolele al IX-lea şi al X-lea, iar la o adâncime de 1,2-1,4 metri, din secolele al VII‑lea – al VIII-lea. Aşezarea a cunoscut cea mai semnificativã mãrime în secolele al XI-lea -‑ al XIII-lea, cînd ocupa 20 de hectare în perioada Rusiei Kieviene. Potrivit ipotezelor cele mai substanţiale formulate de istorici, fortãreaţa şi aşezarea Hotin au apãrut în secolul al X-lea. În urma invaziei mongolilor, Hotinul a cãpãtat o importanţã dominantã pentru partea de sud‑vest a Principatului Halici – Volinia (stat apãrut dupã destrãmarea statului kievean, datoritã luptelor pentru succesiune, dupã marii cnezi, Vladimir, 978 – 1015, şi Iaroslav, 1019-1054). Fortificaţiile Hotinului protejau trecerea peste rîul Nistru şi îl apãrau de invaziile, de raidurile nomazilor din stepe. Principele (cneazul) Danilo Haliţchi (1201 – 1264), cu toate cã era forţat sã fie supus al Hoardei de Aur, a realizat lucrãri de întãrire a cetãţilor. Astfel, din ordinul sãu, fortificaţiile (zidurile) din lemn (bîrne) de la Hotin au fost înlocuite cu piatrã pe la 1240-1250. Prima incintã de piatrã se gãsea unde este acum Turnul de Nord, continuatã spre sud, unde era Reşedinţa (Palatul) Comandantului (Cetãţii).
De‑a lungul timpului, Cetatea a cunoscut mai multe reconstrucţii şi extinderi, fiind distrusã de diverse invazii şi reclãditã. La sfîrşitul secolului al XIV-lea, Hotinul a devenit parte a statului moldovean. Voievodul ştefan al III-lea cel Mare a extins considerabil zidurile Cetãţii. Ziduri de 5 metri lãţime şi 40 metri înãlţime au fost ridicate. Sãpãturile au scos la ivealã şi urmele locuinţelor luptãtorilor. În secolele al XIV-lea – al XVI-lea în cetatea Hotin era reşedinţa guvernatorilor (pîrcãlabilor) Moldovei. Protejatã de puternica sa cetate şi profitînd de poziţia sa favorabilã, Hotinul a devenit un centru meşteşugãresc şi de schimb, contribuind la dezvoltarea culturalã şi economicã a tîrgului. În acea perioadã, Hotinul a devenit unul din cele mai mari iarmarocuri din Pricipatul Moldovei, la care veneau negustori din diverse ţãri din vestul şi estul Europei. Tîrgul a fost, de asemenea, un semnificativ punct vamal pentru schimburile dintre Europa şi Asia. Trezoreria Moldovei primea de la iarmarocul din Hotin circa 10.000 monede din aur anual, ceea ce era o sumã mare pentru acele vremuri.
În vara anului 1538, în timpul asediului cetãţii de cãtre trupele poloneze, conduse de contele Ian Tarnovschi, zidurile şi turnurile au fost parţial distruse, dar au fost refãcute între anii 1540 şi 1544 (este anul sfîrşitului primei domnii a lui Petru Rareş, care va reveni pe tron în 1541-1546, refãcînd cetatea). Urmînd declinul Principatului Moldovei, tîrgul, cît şi Cetatea au trecut sub protecţia turcilor, dar localnicii nu s‑au împãcat niciodatã cu noii lor opresori. Cazacii zaporojeni (de pe Nistru) şi‑au oferit sprijinul lor şi, în 1563, avîndu‑l în frunte pe legendarul Dmitro Vişnieveţki (Baida), au ocupat cetatea şi au început negocierile cu guvernatorul (pîrcãlabul) moldovean privind o acţiune comunã contra turcilor. Datoritã trãdãrii boierilor moldoveni, detaşamentul cazac a fost distrus, iar Dmitro Vişnieveţki a fost dus şi ucis la Constantinopole. De aceea poporul ucrainean cîntã: „La Þarigrad, în piaţã, Baida bea miere cu vodcã”. În 1615, trupele poloneze au ocupat Hotinul. Dupã bãtãlia de la Cecora, din 1620, dintre polonezi şi turci, încheiatã cu înfrîngerea trupelor poloneze şi moartea Marelui Hatman al Coroanei (Poloneze), Stanislav Jolkiewschi, Hatmanul a devenit cel mai important obstacol în calea invaziei turceşti. În septembrie – octombrie 1621, prin faimoasa bãtãlie de la Hotin, desfãşuratã sub zidurile Cetãţii, unde s‑au acoperit de glorie cazacii zaporojeni (de pe Nipru) şi hatmanul Petro Konaşevici- Sahaidacinîi a reprezentat o cotiturã în istoria imperiului otoman. În timpul luptelor de la Hotin, armatele aliate polono-lituaniene şi a cazacilor, conduşi de hatmanul Jan Karol Chodkiewich (35.000 de luptãtori) şi zaporogenilor, conduşi de hatmanul Petro Konaşevici-Sahaidacinîi (cu 40.000 de cazaci) au respins numeroasele atacuri ale celor douã sute de mii de turci şi tãtari. Cazacii au întreprins numeroase atacuri curajoase pe timpul nopţii şi contraatacuri, provocînd panicã în rîndurile trupelor turceşti. Bãtãlia decisivã s‑a dat pe 28 septembrie. Pe 9 octombrie, sultanul Osman al II lea a fost forţat sã încheie un tratat de pace la Hotin cu trimişii Reczpospolita. Victoria de la Hotin a ferit vestul european de invazia turco‑tãtarã, fiind proslãvitã de popor şi puternic reflectatã în literaturã. Cîntece ucrainene cinstesc pe eroii acestei bãtãlii, iar poeţii polonezi i‑au dedicat poeme (totuşi prin pacea de la Hotin, din 1621, Turciei i s‑a reconfirmat suzeranitatea asupra Moldovei, iar cetatea Hotin a fost restituitã de poloni Moldovei). Din 1569, între Polonia şi Lituania a existat o Uniune dinasticã, de la Lublin, numitã Reczpospolita, cu monedã, rege şi dietã comune. Acest stat avea în stãpînire o mare parte din teritoriul de azi al Ucrainei. Cazacii erau oameni liberi, şi ţãrani şi oşteni totodatã, care cultivau pãmîntul şi apãrau ţinuturile de graniţã. Petro Konaşevici-Sahaidacinîi a fost unul dintre conducãtorii cazacilor zaporojeni de pe Nipru, vecini cu tãtarii din Crimeea. În onoarea lui s‑a ridicat un monument, chiar lîngã intrarea în incinta zidurilor cetãţii. Dupã tratatul de pace de la Hotin, cetatea a revenit Moldovei, dar în fapt rãmînea sub control turcesc. Pe celãlalt mal al Nistrului, care servea ca frontierã între Polonia şi Turcia, s‑a ridicat cealaltã cetate, rivalã, Kamianeţ-Podiliski. În secolul al XVII-lea, Hotinul a trecut adesea cînd la regii Poloniei, cînd la conducãtorii feudali ai turcilor şi a fost eliberatã de multe ori de zaporojeni. Aici s‑au aflat şi trupele lui Bogdan Hmelniţchi în perioada rãzboiului de eliberare între 1650‑1653 (Bogdan Hmelniţchi a fost conducãtorul ucrainenilor în luptele lor pentru a ieşi de sub dominaţia panilor Poloniei). Între 1648 şi 1653 s‑a desfãşurat rãzboiul de eliberare a ucrainenilor, în frunte cu cazacii militari, ţãrani liberi, organizaţi în detaşamente de cîte o sutã, sotnii, reunite în pîlcuri, conduse de hatmani, în frunte cu Bogdan Hmelniţchi. S‑au purtat numeroase lupte, inclusiv în zona Hotinului. Dupã şase ani de lupte, Bogdan Hmelniţchi, nereuşind sã învingã decisiv pe poloni, în ianuarie 1654, la Pereiaslav acceptã „supuşenia Pastei zaporojene ţarului rus, cu drepturi de largã autonomie”, cum scrie în manualul de Istorie a Ucrainei, ediţia 1996. Dupã moartea lui Bogdan Hmelniţchi, în 1657, au urmat lupte interne pentru succesiune, iar Rusia şi Polonia şi‑au împãrţit teritoriile ucrainene pînã la dispariţia ca stat a Poloniei, între 1793‑1795, cînd toate teritoriile ucrainene sînt ocupate de Rusia ţarilor.
Pe 1 noiembrie 1673 are loc o nouã bãtãlie la Hotin între oştile polono‑lituaniene, conduse de hatmanul Jan Sobieski, cu oaste de cazaci, contra a 40.000 de turci, care apãrau cetatea. Ca urmare a victoriei obţinute, Ian Sobieski va deveni rege al Poloniei. Rãzboaiele cu turcii vor continua (în 1715, dupã instalarea domniilor fanariote în Moldova şi Þara Româneascã, Cetatea Hotinului a fost raia turceascã condusã de un paşã).
Cu asistenţa inginerilor francezi, cetatea a fost reconstruitã şi lãrgitã, formînd un punct important al sistemului defensiv al imperiului otoman. Cetatea a fost apoi atacatã în mai multe rînduri de trupele ruse. În 1739, pornite de la Hotin au înfrînt pe turci în bãtãlia de la Stavşani (Stãuceni), unde au luat parte ruşi, ucraineni, georgieni şi moldoveni. În 1769 şi 1768, trupele ruse au atacat din nou cetatea. Apoi, în urma rãzboiului ruso‑turc dintre 1806 şi 1812, Hotinul a intrat în mîinile ruşilor, devenind un district al provinciei (guberniei) Basarabia. Retrãgîndu‑se, turcii au distrus complet Hotinul. Cetatea a fost refãcutã treptat. În 1826 a fost introdusã emblema ei. În 1832 s‑a ridicat în incintã Biserica Sf. Alexandru Nevski. În 1856 este abrogat statutul de zonã militarã.
Multe distrugeri au suferit cetãţenii oraşului în timpul Primului Rãzboi Mondial şi al rãzboiului civil. În 1918, cinci state, Rusia, Ucraina, Republica Popularã Moldova, Austro‑Ungaria şi România, s‑au luptat pentru a anexa zona. Pe 10 septembrie 1910, trupele regale din România au intrat în Hotin, instalînd un val de represiuni şi teroare. Totuşi, populaţia localã nu s‑a supus noilor invadatori. În ianuarie 1918 s‑a produs o revoltã, în urma cãreia puterea a fost preluatã de un Directorat, condus de I. Voloşenko Mardarici, la Hotin, în peste o sutã de sate. Încurajat de popor, Directoratul a trecut şi la eliberarea altor zone. Ciocnirile dintre rãsculaţi şi trupele regale (române) au continuat timp de 10 zile. La 1 februarie, invadatorii au forţat drumul spre Hotin cu represalii contra localnicilor. În fiecare zi ocupanţii au adus la ruinã Cetatea, nimic nu‑i putea opri. Tîrgul (oraşul) a fost sub stãpînirea României, ca centru de provincie, timp de 22 de ani.
În iunie 1940, multã lume s‑a bucurat şi a cîntat pentru cã s‑a produs eliberarea sa naţionalã cu adevãrat. Dar, la 6 iulie 1941, oraşul a fost din nou ocupat de trupele germano‑române. A reînceput o perioadã de teroare şi suferinţã, dar poporul nu şi‑a pierdut credinţa în libertate. Imediat dupã începerea ocupaţiei s‑a creat o organizaţie anti‑fascistã, condusã de Kuzma Golkin, care a acţionat pînã a fost descoperitã şi distrusã, în august 1942.
În perioada postbelicã, Hotinul împreunã cu restul Ucrainei, a fãcut parte din URSS. Declaraţia de Independenţã a Ucrainei din 1991 a însemnat înfãptuirea visului de libertate al cetãţenilor Hotinului de a trãi într‑o Ucrainã unitã. La aniversarea celor 370 de ani de la Bãtãlia de la Hotin, în 1991, a fost inaugurat monumentul hatmanului Petro Sahaidacnîi, sculptat de I. Hamal.
Interviu cu doamna Ludmila Pastukh
– Doamnã director, cunoaştem din cele scris de dumneavoastrã în ghidul Cetãţii principalele momente din istoria acestor locuri. O datã cu proclamarea Independenţei Ucrainei şi Cetatea Hotin a cãpãtat un nou statut.
– În anul 2000, prin decret al Consiliului de miniştri al Ucrainei, Cetatea Hotinului a cãpãtat statutul de Monument‑Rezervaţie de stat istoricã şi arhitectonicã. De atunci au început lucrãri sistematice de restaurare a fortãreţei. Acum, specialiştii noştri lucreazã la cercetarea şi restaurarea vechii incinte a Cetãţii. Deoarece Hotinul este un loc legat de istoria mai multor popoare, noi invitãm ca şi reprezentanţii lor sã participe la activitãţile noastre. Noi am preconizat ca dupã finalizarea lucrãrilor de restaurare fiecare dintre popoarele a cãrei istorie e legatã de cea a zonei Hotinului sã‑şi amenajeze incintele ce‑i vor fi rezervate. Þinînd cont cã în istoria popoarelor român, moldovenesc şi ucrainean au fost multe tangenţe, noi invitãm specialiştii lor sã participe la aceste lucrãri. Astfel sã punem în evidenţã acele pagini luminoase ale istoriei care sã reprezinte un exemplu pentru noile generaţii. În fiecare an, dupã 2000, aici la noi, la Hotin, am organizat sesiuni anuale de comunicãri ştiinţifice, cu participarea unor specialişti din statele interesate de istoria acestor locuri, adicã Polonia, Turcia, Rusia, Moldova. În acest an, pe 1 decembrie, a avut loc cea de a patra conferinţã de comunicãri ştiinţifice, unde au fost fi prezentate lucrãri privind istoria Cetãţii şi a zonei.
– Pînã acum au participat şi istorici din România la aceste conferinţe?
– Da, a fost la prima conferinţã organizatã în anul 2002. A fost de la Bucureşti doamna profesor doctor Victoria Batarin. Au fost promisiuni de participare şi la urmãtoarele noastre conferinţe, dar ele nu s‑au concretizat.
– Am vizitat şi în alţi ani cetatea şi am gãsit în incintã diverse construcţii provizorii legate de turnarea unor producţii cinematografice a unor case de filme din diferite ţãri ale Europei, incinta servind ca decor pentru filme istorice.
– Într‑adevãr, aici s‑au turnat cam 40 de filme documentare şi artistice. Chiar anul viitor, la noi, la Cetatea Hotin, se vor turna secvenţe din filmul „Taras Bulba”, în regia lui Serghei Bondarciuc. Tot la noi s‑au turnat scene din filmele „Vipera”, „Balada despre Viteazul Ivanhoe”, „Cei trei muşchetari”, „Sãgeata neagrã” şi altele. Noi îi aşteptã şi pe oaspeţii din România sã ne viziteze.
Corneliu Filip,
doctor în istorie
Data publicarii: 02.12.2006
Cetatea Hotinului – Mai mult de 1.000 de ani de existenţă
Între secolele XV-XVI în Moldova s-au ridicat numeroase cetăţi, dintre care amintim numai câteva: Hotinul, Soroca, Orhei, Tighina, cetatea Neamţului, Ţeţina, cetatea Suceavei, Crăciuna, Chilia şi Cetatea Albă. Dintre acestea Cetatea Hotinului îşi păstrează şi astăzi impunătoarele ziduri de piatră adaptate artileriei. Aşezată pe un ţărm înalt, stâncos al Nistrului a sărbătorit 1.000 de ani de existenţă, în 2002.
BASTION DE ALTĂDATĂ
Hotinul a aparţinut când polonezilor, când moldovenilor, când turcilor, când austriecilor, când ruşilor, pe rând. Dar câte nu sunt de povestit despre această cetate. Ştefan cel Mare i-a înfruntat pe turci la Hotin, Petru Rareş i-a înfruntat pe polonezi. De aici pleca, Bogdan, fiul lui Alexandru Lăpuşneanu, în desele lui incursiuni în Polonia.
În 1600, Mihai Viteazul îl asediase pe Ieremia Movilă la Hotin, unde acesta se retrăsese în grabă. În 1673 Ştefan Petriceicu, domn al Moldovei şi Grigore Ghica, domn al ţării Româneşti se aflau la Hotin pregătindu-se de luptă împotriva regelui Sobieski, dar au trădat Înalta Poartă trecând de partea suveranului polon.
RAIA TURCEASCĂ
Conflictele militare din secolul al XVIII-lea au fost marcate de creşterea puterii Imperiului Rus. În 1711 Petru I încrezător în şansele sale a atacat Imperiul Otoman, eşuând însă. Înalta Poartă a contraatacat. În această perioadă în Moldova şi în Ţara Românească au fost instalaţi domnii fanarioţi, iar în 1713 Abdi Paşa a cucerit Hotinul transformând fortăreaţa într-un avanpost turc pe Nistru. Abdi Paşa a făcut reparaţii şi a construit noi fortificaţii pentru a întări cetatea. Însă nimic nu amintea de arhitectura militară otomană, întrucât zidurile ample ale celei de-a doua incinte au fost ridicate după planurile unor ingineri francezi.
Conflictele ruso-turce au continuat între anii 1735 şi 1739, 1768 şi 1774, 1787 şi 1792, pentru ca după războiul ruso-turc dintre anii 1806-1812, Hotinul să fie anexat Imperiului Rus. În 1856 lua sfârşit încărcata istorie militară a fortăreţei Hotinului, fiindu-i desfiinţat statutul de entitate militară.
După primul război mondial Bucovina şi Basarabia s-au alipit României pentru 22 de ani, pentru a fi anexate apoi de URSS, ocupate de trupele române în 1940 şi reanexate de URSS. În prezent cetatea Hotinului se află pe teritoriul Ucrainei.
FORTIFICAŢII DE SECOL XVIII
Astăzi se ajunge întâi la poarta de intrare a incintei de secol XVIII, construită după cucerirea cetăţii în 1713 de Imperiul Otoman. Aceste ziduri acoperite de vegetaţie, se desfăşoară de jur împrejur citadelei de secol XIV, fiind punctate de bastioane şi porţi de acces. Fortificaţia are două turnuri poartă, unul spre sud şi celălalt spre vest, un turn în apropierea celui de nord-vest al incintei vechi şi şase bastioane de artilerie.
În această incintă, la sud de biserica rusă Sf. Alexandru Nevski ridicată în 1832, se afla geamia turcească, azi în ruine. În istoria cetăţii Hotinului perioada otomană a însemnat o transformare majoră. Imperiul Otoman a ocupat aceste teritorii timp de un secol, construind băi publice, edificii administrative şi moschei, ale căror urme abia se mai zăresc. Imperiul turc şi-a impus prezenţa prin fortificarea cetăţii în perspectiva unui probabil conflict de lungă durată cu Imperiul Rus, fără a promova o intensă politică de colonizare a regiunii sau a implementa propria religie, aşa cum va face mai târziu Imperiul Rus sau în secolul XX prin doctrina sa Uniunea Sovietică.
INCINTA DE SECOL XIV
De-a lungul timpului, cetatea Hotinului a cunoscut mai multe etape constructive şi numeroase adăugiri, citadela fiind datată între secolele X-XV şi secolul XVIII. Prima incintă de piatră, cea despre care arheologii ucraineni „susţin că ar fi fost construită de cneazul Danilo din Halici la mijlocul secolul al XIII-lea, a fost localizată sub turnul de nord al cetăţii”, afirmă Mădălin Focşa într-un studiu despre cetatea Hotinului.
Construită pe structura cetăţii anterioare, citadela are planul neregulat, uşor trapezoidal, cu latura dinspre vest curbată. Fortăreaţa ridicată de Ştefan cel Mare avea ziduri groase de 5 metri şi înalte de 40 metri. Trebuie menţionat că în prezent înălţimea zidurilor faţă de nivelul de călcare este de 10 metri. Dintre cele cinci turnuri, doar turnul de poartă dinspre sud şi cele două turnuri cilindrice dinspre vest datează din perioada voievodului moldovean. Donjonul fortului dinspre nord şi turnul patrulater dinspre Nistru sunt anterioare.
A fost ridicată din piatră dispusă în asize regulate, cărămidă roşie ce se regăseşte în detaliile ornamentale ale cetăţii şi mai ales în construcţiile interioare şi lemn. Zidurile şi parţial turnurile sunt decorate cu motive geometrice, realizate prin inserarea unor cărămizi în structura de piatră. Această tehnică de construcţie se întâlneşte mai ales în ţările baltice. Jocul dintre cărămidă şi piatră este deosebit, remarcându-se expresivitatea compoziţiei. În unele zone ale zidurilor decoraţia este întreruptă, marcând urmele lăsate de tunuri.
CITADELA
Accesul se face pe un pod de lemn pe piloni ridicat peste şanţul de apărare. În interior zidurile, în special cel dinspre vest, sunt străpunse pe alocuri de metereze. În partea dinspre râul Nistru nu s-au păstrat merloanele. Drumul de strajă s-a conservat într-o stare bună pe laturile de sud şi est.
În interiorul cetăţii se află diferite construcţii, printre care un paraclis, o reşedinţă princiară, o fântână adâncă de 65 metri şi o cazarmă. Casa domnească atrage prima atenţia. Faţadele sale decorate în cărămidă roşie, cu ancadramentele gotice, simple din piatră ale ferestrelor şi ale uşilor conferă clădirii distincţia şi eleganţa unei reşedinţe nobiliare. Are parter, etaj înalt şi pivniţe generoase. Golurile faţadelor sunt tratate diferit, având forme diferite, fiind mai înguste la parter şi mai mari la etaj. Paraclisul situat pe latura dinspre est, la etaj, are ferestre ample, un impresionant portal şi contraforturi ce aparţin stilului gotic. Naosul şi pronaosul sunt boltite în semicilindru. A fost pictat din dorinţa lui de Petru Rareş şi tot atunci i s-a adăugat pridvorul deschis, cu ancadramente gotice cu rozete.
Nu se pot vizita turnurile şi interioarele clădirilor incintei, întrucât lucrările de restaurare nu s-au încheiat. Rămâne de văzut cum vor amenaja autorităţile ucrainene aceste spaţii. „Hotinul este un loc de care se leagă istoria mai multor popoare, noi invităm ca şi reprezentanţii lor să participe la activităţile noastre (…) să-şi amenajeze incintele ce le vor fi rezervate” afirma Ludmila Pastukh în 2006.
În anii 1920 Nicolae Iorga considera cetatea ca fiind expresia fidelă a arhitecturii româneşti, deşi multe din elementele ei se întâlnesc în arhitectura ţărilor baltice.
„meşteri din Polonia sau italieni au lucrat Hotinul cel nou, pe la 1400. Ei au făcut din piatra bine potrivită şi amestecată cu linii de cărămidă, pentru podoabă, un masiv rotund de zidărie straşnică, ce se ridică drept pe malul Nistrului puternic. Turnuri se umflă pe la colţuri, tot aşa de uriaş plănuite şi aduse la îndeplinire” scria Nicolae Iorga în cartea Neamul românesc în Basarabia.
MONUMENT ISTORIC
În anul 2000 printr-un decret al Consiliului de miniştri al Ucrainei, cetatea Hotinului a fost declarată Monument-Rezervaţie de stat istorică şi arhitectonică. Fortăreaţa este într-o stare bună de conservare în urma mai multor etape de restaurare. Cu fonduri de la Uniunea Europeană lucrările continuă în vechea incintă, fiind deja refăcute podul de acces, iar pe latura estică structura zidăriei paraclisului şi încăperile garnizoanei. Însă recompunerea unor detalii şi incoerenţa lor în raport cu întreg ansamblul uimeşte şi îngrijorează. S-au reconstruit acoperişuri de şindrilă pentru fiecare turn şi clădire a citadelei fără a se concentra asupra imaginii de ansamblu a fortificaţiei.
Volumetria acoperişurilor presupune o documentare serioasă şi o logică consecventă, iar ezitările arhitecţilor în jurul unei abordări nu pot fi scuzate de lipsa informaţiei. Existenţa unor mari diferenţe în tratarea învelitorii are efect neplăcut asupra siluetei monumentului.
Simina Stan
ROMÂNIA în imagini de ieri şi azi 