Ismail – pământ românesc. Cetatea Smil (Ismail) (până la începutul sec. XIX)


 

 

Cetatea Smil (Ismail) (până la începutul sec. XIX)

Publicat de Aneta Șoimu, 18 iulie 2010

Pe cursul Dunării de Jos, în secolele IV-III i.Hr., locuiau geto-dacii. Ulterior în acest teritoriu se instaurează treptat dominaţia romană. Pe timpul împăratului Traian, romanii au construit, de la Prut şi până la lacul Ialpug, un val de pământ cu lungimea de 30 km şi un altul, între lacurile Ialpug şi Cunduc, de 24 km. Aceste întărituri au devenit cunoscute sub denumirea de Valul Traian de Jos.

La hotarul secolelor XIV şi XV, teritoriile de la gurile Dunării intrau în componentă Ţării Moldovei. Aici s-a constituit o unitate administrativă cu centrul la Chilia. În frunte se afla un pârcălab, care, potrivit hrisovului lui Petru al II-lea din 19 februarie 1446, oferea unei mănăstiri câte două merte de peste pe an. Nu este exclus că acest sfânt lăcaş să fi fost mănăstirea Sf. Nicolae, menţionată ulterior la Smil.

În 1448, Petru al II-lea cedează Chilia cu împrejurimile ei lui Iancu de Hunedoara, voievod al Transilvaniei şi rege neîncoronat al Ungariei. Dintr-un document turcesc de mai târziu aflăm şi unele date despre hotarele acestei unităţi administrative: «Hotarul Chiliei începea de la Fântâna lui Turhan (astăzi s. Tasbunar – n.n.) spre Kara Bulak, iar de acolo se îndrepta spre Iezerina sau Vadul Iezilor (…)»[1].

Iezerina ori Vadul Iezilor din documentul citat nu este altul decât trecătoarea de lângă actuala localitate Ismail. În rândurile românilor băştinaşi era denumită Smil, cuvânt de origine getică, ceea ce însemna «loc nisipos», încă o dovadă că timp de milenii la Dunărea de Jos au locuit fără întrerupere românii şi strămoşii lor geto-dacii.

În 1484, Chilia a fost cucerită de Baiazid al II-lea, care a utilizat în acest scop forţele principale ale Imperiului Otoman. În legătură cu tragicul eveniment din istoria neamului, s-a pretins ulterior că trecătoarea Smil ar fi fost cucerită de un oarecare Ismail. Călătorul turc din secolul al XVII-lea, Evlia Celebi, scrie: «Oraşul Ismail… fiind cucerit de capudanul (amiralul – n.n.) Ismail al sultanului Baiazid… i s-a dat denumirea de «oraşul Ismail» »[2]. Afrimatia nu constituie decât o etimologie populară. De fapt, la data respectivă un atare capudan otoman cu numele Ismail nu se află înregistrat. Iar luptele dintre flota turcă alcătuită din 100 corăbii şi cele câteva vase moldoveneşti înarmate în frunte cu unul din părcălabii Chiliei s-a dat la Isaccea, o altă trecătoare importantă din apropierea gurilor Dunării.

În timpul unor lupte pentru tron, prinţul Selim a trecut prin apropierea trecătoarei Smil. Conform unor surse neoficiale, atunci el a luat de la români clădirea mănăstirii Sf. Nicolae.

În registrul mevleanului Kiuciuk Pîrî din 15 aprilie 1520, e menţionată trecerea ciobanilor cu turmele la iernat în delta Dunării: «În porturile amintite există unele lacuri şi insule, iar în timpul iernii când Dunărea e îngheţată necredincioşii (ortodocşii – n.n.) din Bogdania şi Efleac (Ţară Românească – n.n.) trec cu oile pe lângă lacurile menţionate şi în aceste insule iernează»[3]. Adică, la întoarcerea pe teritoriul românesc o parte din oi cu miei treceau pe la Smil, fapt care a dat naştere denumirii «Vadul Iezilor», menţionată mai sus.

Însă, instaurarea puterii otomane în partea vestică a olatului Chilia duce la schimabări de toponime. Se schimbă denumirea «Vadul Iezilor» (precum şi cea de Smil). În recensământul din 1542 găsim menţionat satul «Ismail», ceea ce reprezintă o acomodare turanică a vechiului toponim de origine tracică Smil. Practic această este prima menţiune documentară a noii denumiri. Însă vechea denumire a perpetuat printre românii localnici, fiind sesizată chiar şi de călători străini. Peste un secol călătorul sirian Paul de Alep menţiona: «Am juns la vestitul oraş a lui Smil (înţelegând originea toponimului în felul sau – n.n.), numit de turci Ismail»[4].

Schimbările survenite în statutul juridic al ţinutului au constituit unul din factorii destabilizatori ai situaţiei lui politice în condiţiile când se profilau primele simptome ale crizei social-politice a Imperiului Otoman. Domnul Moldovei Alexandru Lăpuşneanu urmărea atent evenimentele de la hotarul ţării pentru a anunţa autorităţile otomane sau a interveni cu forţe armate. La 15 ianuarie 1560 Suleyman I confirmă primirea unei scrisori din partea domnitorului privind situaţia de la gurile Dunării. Colaborarea lui Alexandru Lăpuşneanu cu autorităţile otomane pentru restabilirea ordinii la gurile Dunării a permis soţiei domnului Moldovei să răscumpere de la Poartă mănăstirea Sf. Nicolae, confiscată mai înainte de către Selim I. Pentru răscumpărarea imobilului acestui lăcaş sfânt, Ruxanda, fiica lui Petru Rareş şi soţia lui Alexandru Lăpuşneanu, a cheltuit 35 000 de lei, suma colosală pentru acea vreme.

Situaţia la Dunărea de Jos s-a tulburat din nou în urmă luptelor pentru putere ce se dădeau în Moldova şi Transilvania. Reîntors în 1564 la tronul Moldovei, Alexandru Lăpuşneanu semnalează apariţia la gurile Dunării a unor grupuri înarmate, care atacau cu bărcile lor corăbiile comerciale. Deoarece forţele otomane locale nu erau suficiente pentru a restabili ordinea în ţinut, Poarta se vede nevoită să apeleze la ajutor românesc.

Luptele grele dintre rebeli şi armatele guvernamentale, care se dădeau mai toate la locurile de trecere peste Dunăre, cauzau pagube grele populaţiei locale. La trecerea de la Smil (Ismail) nu puteau locui nici agricultorii români, dar nici turcii înarmaţi, ce fuseseră plasaţi de către sangeacbeiul Hasan. Drept dovadă serveşte faptul că localitatea de la vadul Smil nu este menţionată în recensământul din 1570.

Începând cu războiul lui Ion Vodă cel Viteaz împotriva otomanilor în 1574, localităţile importante ocupate de otomani la gurile Dunării şi Nistru suferă tot mai mult din cauza zaporejenilor. Aceştia incendiază în 1574, apoi în 1577 Cetatea Albă. Ulterior ajung şi la gurile Dunării. Tot aici activează pescari români, numiţi în baladă «Chira», «şerpi ai Dunării», care lupta fără cruţare împotriva străinilor şi trădătorilor de neam.

Spre finele anilor 80 ai secolului al XVI-lea, la Smil, turcii încep construcţia unei fortificaţii, pentru care sunt angajaţi ţărani români. Această reiese din firmanul datat cu luna august 1590, prin care sultanul poruncea domnilor Ţării Româneşti şi Moldovei, «să sprijine construirea unei fortăreţe la ghecetul (trecătoare – n.n.) Ismail (Smil – n.n.)»[5]. Or, la acea dată, lucrările erau pe sfârşite, deoarece în noiembrie a aceluiaşi an, potrivit relatărilor cronicarului turc M. Seleniaki, moare eunucul Mehmed, care «înfiinţase cetatea şi oraşul pe malul Dunării, la locul numit trecătoarea Ismail». Tot atunci se află în trecere la Smil o puternică armata otomană.

În 1595, la lupta antiotomană adera domnul Moldovei Aron Tiranul. La 10 aprilie, agentul austriac din ţările române, Giovanni de Marini Poli, raportează că hatmanul Moldovei relata că în capitală otomană «a sosit zilele trecute un ceauş (ofiţer otoman de transmisiuni – n.n.), fugit din Moldova … (şi –n.n.) a dat de ştire că Aron, domnul Moldovei, a distrus Cetatea Albă, Chilia şi Ismailul, unde a găsit 100 de tunuri, dintre care patru mari pentru baterea zidurilor. Cu această artilerie adăugată la cea pe care o ducea cu el îşi urmă necontenit drumul, înaintând mult, având şi armata foarte numeroasă de vreo 70 000 de luptători, din care mulţi erau foarte buni archebuzieri…»[6]. Astfel, moldovenii puteau învinge uşor forţele otomane nu prea numeroase de la Nistru şi Dunăre, dar fără o artilerie grea de asediu nu erau în stare să ia cu asalt cetăţile bine întărite. Din mărturii ale vremii aflăm că la 11 iunie 1595 otomanii au fost înghesuiţi în cetăţi pe teritoiu românesc acaparat de Poartă, printre care se află şi Smilul.

Tătarii din Crimeea străbăteau Basarabia tot mai des, mergând să lupte cu austriecii. În 1598, ei trec prin vadul Smil în dreapta Dunării pentru a face joncţiune cu ostile otomane în vederea luptelor comune. În 1625, tătarii din Crimeea, în frunte cu fraţii Şirin şi Muhamed Ghirati, s-au răsculat împotriva otomanilor. Jefuind Cetatea Albă, Chilia, Smilul şi Giurgiu, ei au încercat să forţeze Dunărea, însă au fost bătuţi de către otomani şi nogai în frunte cu mârzacul Cantemir.

Localitatea este supusă şi atacurilor cazacilor zaporojeni. Conform scrisorii lui Ieremia Movilă din 13 septembrie 1603 către cancelarul polonez I. Zamoiski, aceştia vin de două ori pe Dunăre şi după ce jefuiesc Smilul îl incendiază.

Deşi jefuit în repetate rânduri, Smilul (Ismailul) continuă să crească. Aşezat pe cai comerciale importante, oraşul era preferat de numeroşi negustori. Curând devine şi un centru religios al ortodocşilor de la Dunărea de Jos. În 1641, călugării mănăstirii Caracal de la muntele Athos cer permisiunea Patriarhei Constatinopolului de a repara biserica Sf. Nicolae. (Un asemena demers era necesar, deoarece repararea lăcaşelor sfinte ale ortodocşilor din Imperiul otoman se efectua doar cu aprobarea Porţii, la cererea Patriarhiei.) La 1 iunie 1641, prin actul patriarhului Ionache din Constantinopol, biserica Sf. Nicolae din Ismail este ridicată la rangul de stavropighie, adică supusă direct Patriarhiei. Tot pe atunci apare în documente mitropolia locală de curând înfiinţată. Ulterior mitropolitului de Proilavia (Brăila) şi Ismail îi este subordonat o parte din clerul ortodox de pe teritoriul Ţării Moldovei şi dintr-un şir de localităţi limitrofe supuse otomanilor.

Ample descrieri ale Smilului aflăm de la călătorii străini Evlia Celebi, Paul de Alep şi T. Stanislavov, care au vizitat oraşul în 1657, 1658 şi 1659. Că aspect exterior părea o localitate destul de mare. Potrivit relatărilor lui Evlia Celebi, «oraşul acesta e compus în total din două mii de case. În el sunt trei mahalale locuite de muslmani, restul e plin de greci (adică ortodocşi – n.n.), armeni şi evrei»[7]. În baza însemnărilor lui Paul de Alep, se poate conchide că ortodocşii erau cu prioritate de origine română, fiind numiţi de T. Stanislavov «moldoveni şi munteni»[8]. Tot la Paul de Alep întâlnim nişte «mysi, adică dobrogenii»[9], care la T. Stanislavov figurează cu numele de «bulgari». Prin urmare, «armenii şi evreii» menţionaţi de Evlia Celebi sunt «dobrogenii» descrişi de Paul de Alep şi «bulgarii» amintiţi de T. Stanislavov (adică, armenii şi evreii veniţi de curând din sudul Dunării). Or, după cum s-a exprimat T. Stanislavov, acestea sunt «familii… fugite de tirania turcilor şi venite să locuiască aici, unde viaţă este plăcută, unde se bucură de dreptate şi de linişte şi unde cheltuielile (adică impozitele – n.n.) sunt mici în afară de hărăci (impozitul pe cap de familie perceput de la nemusulmani în folosul statului – n.n)»[10].

Tot T. Stanislavov remarcă un aflux de populaţie din diferite zone ale Imperiului Otoman: «Aici se adună o mulţime de neamuri, pentru că locuitorii sunt scutiţi de plata oricărui bir în afară de un galben, numit îndeobşte «tehin», pe care trebuie fiecare să-l plătească turcilor pe drept de capitaţie»[11].

Potrivit relatărilor lui T. Stanislavov, oraşul numără 15 mii de case. Ponderea musulmanilor nu era mare. «Se spune», relatează Paul de Alep «că în acest oraş sunt peste 12 000 de familii de români şi bulgari». Adică nemusulmanii de origine română şi transdunăreană formau circa patru cincimi din populaţie, iar musulmanii doar o cincime.

Evlia Celebi menţionează că Ismailul «este un port ales şi constituie vacuf (adică veniturile din activitatea să economică erau utilizate pentru întreţinerea clerului musulman – n.n.) pentru Mecca şi Medina (oraşe musulmane sacre din peninsula Arabică – n.n.). Este vacuf … liber de orice obligaţii (fiscale, în folosul unor proprietari de imobile particulari – n.n.)»[12].

În 1590, la Smil, turcii au construit o fortareat nu prea puternică, mai degrabă un val de pământ, deoarece Evlia Celebi nici n-o consideră drept cetate. Tot acest călător turc evaluează numărul caselor la 2 000, iar Paul de Alep şi T. Stanislavov – de 6-7 ori mai mult. Diferenţa de apreciere se datorează faptului că majoritatea clădirilor se aflau în afară zidului de apărare, imprasitiate pe o suprafaţă destul de mare, şi localitatea producea impresia unui oraş cu o populaţie numeroasă.

Clădirile din localitate erau construite potrivit tradiţie româneşti: unse cu lut şi cu acoperiş de stuf. Numai cele aparţinând unor persoane suspuse de origine musulmană şi oamenilor bogaţi erau construite din piatră. T. Stanislavov relatează că în oraş «sunt 15 000 de case clădite din trestie şi alte nuiele, (căci – n.n.) le lipseşte piatra»[13].

Smilul (Ismailul) se prezenta ca un important centru comercial. Desfacerea mărfurilor se făcea atât pe piaţă cât şi la dughene. Despre ultimele, Evlia Celebi scria pe larg: oraşul «… are vreo 800 de dughene (cifra extrem de exagerată – n.n.) dar nu există bazar de ţesături. Majoritatea dughenelor sunt acoperite cu şindrilă. (…) În portul său pot acosta sigur 500 de corăbii (cifra exagerată – n.n.). Există miere de albine, unt, brânză, icre negre, iar grâul şi orzul (mărfuri aduse – n.n.) din sate sunt de calitate foarte bună; de aceea pâinea albă se găseşte din belşug. Toată populaţia trăieşte de pe urmă negoţului, făcând cumpărături şi vânzări cu valahii şi moldovenii»[14]. Cu alte cuvinte, din punct de vedere economic, Smilul era legat de populaţia românească din Moldova şi Ţară Românească, iar în oraşe se vindeau în temei produse agrare ale producătorului român.

Se aduceau mărfuri şi din alte părţi. Printre ele se numără şi «marfă vie». Potrivit relatărilor lui Evlia Celebi, «la târgul de robi de aici se găseau multe sclave şi mulţi robi de culoare albă»[15], iar T. Stanislavov menţionează, că «tătarii din Bugeac îşi aduc aici prizonierii lor din diferite provincii ale Poloniei, Lituaniei, Rusiei, Prusiei, Transilvaniei, Ţării Româneşti şi Moldovei»[16]. După achiziţionare la Ismail «marfa vie» era transportată în alte provincii ale Imperiului Otoman, în special în Asia Mică.

T. Stanislavov da amănunte privitor la viaţă spirituală a creştinilor din localitate: «Biserici de ale celor shismatici (ortodocşi – n.n.) sunt 13 (de fapt erau mai puţine – n.n.), case de turci 100 şi o moschee. În acest oraş este exilat orice patriarh grec shismatic de Constantinopol, scos din scaun de către sultanul turcilor. Trăieşte din darurile acelor shismatici, a căror grijă şi conducerea duhovnicească o are şi de aceea este numit episcop de Ismail»[17] (de fapt, mitropolit al Brăilei – n.n.).

Spre deosebire de mulţimea de ortodocşi, care aveau câteva biserici, catolicii n-aveau nici una. La 26 august 1671, nunţiul papal Vito Poluzzi din Vignanello raporta: «La Galaţi stă părintele Antonio Rossi din Mundeano, care da asistenţă religioasă şi celor catolici care să află la Chilia, la Ismail şi la Brăila, cetăţi la graniţele Turciei fără biserici»[18] catolice.

Comunitatea ortodocşilor din Smil era sutinuta în continuare de către fraţii lor din ţările române. Pe timpul domniei lui Constatin Brâncoveanu (1688-1714) a fost construită la Smil pe contul contribuabililor din Ţară Românească mănăstirea Adormirea Maicii Domnului. Solidaritatea credincioşilor din ţările române cu fraţii de la Ismail îi ajută pe românii din teritoriul ocupat de otomani să reziste presiunilor de ordin spiritual care se manifestau prin tendinţa de a-i lipsi mai întâi de conştiinţa, iar mai apoi şi de neam.

În timpul campaniei otomane din Polonia (1672), potrivit relatărilor unui călător italian, Smilul apărea în continuare că un oraş «destul de bine clădit, cu mulţime de locuitori»[19].

La 17 septembie 1694, călătorul turc Fandaclali menţionează că: «serdarul vizir Sari Suleyman pașă a trecur Dunărea la Isaccea… şi împreună cu oastea de ieniceri… şi cu intendentul fundaţiunii pioase Ismail…»[20] a plecat într-o expediţie militară.

Războaiele Imperiului Otoman apăsau tot mai greu pe umerii supuşilor Porţii. În anii 1694-1695 au fost trimise porunci imperiale kadiilor de Ismail şi Chilia pentru a pune la dispoziatia armatei otomane vase de transport, produse alimentare, etc.

După pacea de la Karlowitz din 1699, care prevedea scoaterea nogailor de pe teritoriul Moldovei, au urmat la gurile Dunării lupte violente. Nedorind să părăsească teritoriul românesc, potrivit relatărilor lui I. Neculce, în 1701 nogaii din Bugeac «s-au ridicat şi asupra turcilor de-au arsu Chilia şi Smilul şi Reni»[21], cauzând pagube materiale şi umane populaţiei româneşti locale din suburbiile oraşului aflate în afară fortificaţiilor. Revenind la rebeliunea nogailor de pe timpul celei de a două domnii a lui Constantin Ducă (1700-1703), I. Neculce menţiona: «Mârzacii nohai cu ordele lor, începură unii dintre dânşii iar a s-întoarce în Bugeac şi turcii îi gonea iară înapoi, nu-i lasă. (…) Venit-au Iusuf-pase seraschierul împotriva lor la Smil s-au pierdut câteva săptămâni acolo cu meteredze (întărituri de pământ – n.n.) până s-au stransu oaste»[22]. Deşi rebeliunea nogailor a fost potolită, ei au rămas în Bugeac.

În pofida greutăţilor existente, numărul locuitorilor Smilului creşte în continuare. Potrivit unei hărţi care redă situaţia demografică a unor localităţi din spaţiul românesc de la finele secolului XVII-prima treime a secolului XVIII, sunt atestaţi la Smil 5 000 oameni, cu mult mai mult că la Tighina, Chilia ori Cetatea Albă. Cu alte cuvinte, spre finele secolului XVII, Smilul devine cel mai mare oraş din Moldova de Sud-Est.

Tot referitor la acea perioada D. Cantemir menţionează că «ţinutul (Basarabia – n.n.) a fost subjugat de turci… şi nu mai este sub stăpânirea moldovenilor, dar până astăzi oraşele şi satele din preajma Dunării sunt pline de neam moldovenesc care nu uită religia creştină şi suferă de tirania păgânismului barbar»[23]. Tot el face o descriere succintă a oraşului: «Ismail, mai numit de moldoveni şi Smil, (este – n.n.) o cetate însemnată în care se află o garnizoană turcească care o apară şi care este condusă de un mutevelli»[24].

Oraşului îi revenea şi datoria de a asigura legăturile diplomatice ale Porţii cu alte state. În 1733 trece pe la Smil un sol polonez, care stă aici timp de trei zile. Din ordinul Porţii, kadiul organizează primirea, iar cheltuielile pentru găzduire sunt suportate de localnici.

Situaţia populaţiei oraşului se complică din nou în timpul ostilităţilor austro-ruso-turce din 1735-1739. În 1736 iernează la Smil ienicerii. Războiul a cauzat mari pagube otomanilor. Potrivit relatărilor lui I. Neculce, «pere turcii că frundza, de pică pre Dunări în gios, şi le aduce Dunărea trupurile pre la Galat, şi pre la Smil»[25].

După încheierea păcii de la Belgrad (1739) situaţia Smilului începe să se amelioreze. Oraşul rămâne în continuare un însemnat centru comercial. Potrivit însemnărilor unui anonim turc din 1740, «acolo (în Bugeac – n.n.) creşte din belşug grâul, orzul şi alte feluri de pâine, care cu ajutorul cămilelor este dusă pentru vânzare în locuri apropiate, Chilia, Ismail, Cetatea Albă. În oraş (Ismail – n.n.) sunt moschee, piaţă frumoasă şi baie. Vara la Ismail vin foarte mulţi oameni de toate neamurile şi în oraş se formează o piaţă aşa de mare încât se aseamănă cu un iarmaroc»[26].

Unele amănunte despre Smil conţine planul oraşului ridicat în timpul războiului din 1768-1774, de unde aflăm că, aşezat de-a lungul Dunării, el era prevăzut din trei părţi cu întăritura. Generalul francez în serviciul Rusiei, Langeron, scrie că oraşul nu era «înconjurat decât de un simplu zid»[27], care avea, după părerea generalului Veisman, circa 2 560 m2. Înăuntrul cetăţii, pe malul Dunării, de la vest la est, erau plasate depozite militare, portul, baia, vama, o moschee, două hanuri şi o a două moschee. În partea de nord-est a cetăţii – o piaţă mare (una din cele două pieţe ale oraşului) şi dughenele. Printre casele de locuit ale orăşenilor, situate în partea de nord, se mai aflau trei biserici ortodoxe. Prin urmare, în cetate locuia un mare număr de ortodocşi, majoritatea cărora, după cum ştim, era formată din români băştinaşi.

La 26 iulie 1770, Smilul s-a predat ruşilor fără lupte. Aceştia au acaparat 37 tunuri, circa 500 săbii şi puşti, etc şi câteva zeci tone de pâine. Potrivit raportului generalului P. Rumeantev din 2 august 1770, adresat imaparatesei «oraşul a fost ferit de distrugeri. Moldovenii şi armenii care locuiesc în el, îşi continuă ocupaţiile de construire a caselor şi de comerţ. Deşi spaţiul e mare, situaţia e proastă, străzile sunt prea înguste şi din cauza îngrămădirilor de clădiri nu-s curate»[28]. (Motivul principal constă în faptul că în oraşele din Imperiul Otoman nu există un organ municipal unic, care s-ar fi ocupat de efectuarea lucrărilor publice.)

Oraşul avea legături cu populaţia românească din Moldova. În septembrie-noiembrie 1770, mai mulţi locuitori ai ţării pleacă la Smil pentru a vinde făină, vin voloh (românesc, din struguri), sare. Marfă era adusă la Smil în cantităţi mari, încărcată a câte 2-3 căruţe. Negustorii erau insositi de lucrători.

După terminarea războiului, Poartă începe să întărească Smilul (Ismailul), care devenise între timp centru de provincie. În noiembrie 1782, ambasada rusă din Constantinopol informează că «în pofida timpului de toamna, se spune că Poartă a ordonat trimiterea la Ismail a 2 000 de lucrători din Ţară Românească şi Moldova şi că cetatea de acolo se reconstruieşte sub supravegherea unui inginer francez»[29].

La finele anului 1790, ruşii iau cu asalt Smilul, pricinuindu-i mari pagube materiale şi umane. Potrivit raportului lui G. Potiomkin din 8 ianuarie către împărăteasa, la Ismail erau «creştini (adică, majoritatea fiind români – n.n.) 4 285, armeni 1 400, evrei 300; toţi aceştia au fost găsiţi în locuinţele lor din oraş». La finele războiului ruso-turc din 1787-1791, majoritatea armenilor din Basarabia, inclusiv Smil, s-au mutat cu traiul în stânga Nistrului, unde au fondat colonia Grigoriopol.

După încheierea păcii de la Iaşi (1791), poartă începe să construiască la Ismail o nouă cetate, utilizând mai cu seama braţe de muncă româneşti. Într-un raport al consulului rus de la Iaşi din 18 mai 1794 se specifică: «Numărul lucrătorilor din această cetate (Smil – n.n.) se ridică la 20 mii oameni şi se compune din valahi (români – n.n.)»[30].

În timpul războiului ruso-turc din 1806-1812, ruşii n-au putut să ocupe Ismailul timp de aproape 3 luni. În toamna anului 1809, turcii cedează fortăreaţa şi se retrag în sudul Dunării.

În timpul dominaţiei ruse dezvoltarea Smilului a avut un caracter contradictoriu. Numărul populaţiei creştea pe seama celor veniţi din guberniile Rusiei, iar ponderea băştinaşilor scădea vertiginos: de la 85% în 1809 – la 6.2% în 1844.

Situaţia se schimbă radical în 1856, când, conform Tratatului de pace de la Paris, oraşul este retrocedat Moldovei, care, unindu-se peste 3 ani cu Muntenia, a format România. Însă, în urmă războiului româno-ruso-turc din 1877-1878, Rusia răpeşte de la aliată să, România, Ismailul şi alte pământuri din sudul Basarabiei.

Apărută la finele secolului al XVI-lea, cetatea Smil a fost demolată la mijlocul secolului al XIX-lea.
(Sursă extrasului: Ion Chirtoaga, Târguri şi cetăţi din sud-estul Moldovei (secolul al XV-lea – începutul secolului al XIX-lea), Editura «Prut Internaţional», Chişinău, 2004)
[1] Documente turceşti privind istoria României, Vol. I, Bucureşti, 1974, p. 10.
[2] Călători străini despre Ţările Române, Vol. VI, Bucureşti, 1976, p. 406.
[3] B. Tvetkova, Regimul schimbului economic dintre teritoriile de la nord şi sud de Dunăre în secolul al XV-lea. În: Relaţii româno-bulgare de-a lungul veacurilor (sec. XII-XIV), Studii, Vol. I, Bucureşti, 1971, p.134.
[4] Călători străini despre Ţările Române, Vol. VI, Bucureşti, 1976, p. 283.
[5] M. Guboglu, Cercetări în arhivele de peste hotare. Turcia. În: Revista Arhivelor, 1976, nr. 4, p.424.
[6] Călători străini despre Ţările Române, Vol. III, Bucureşti, 1971, p. 253, p. 688.
[7] Călători străini despre Ţările Române, Vol. VI, Bucureşti, 1976, pp. 406-407.
[8] Călători străini despre Ţările Române, Vol. V, Bucureşti, 1973, p. 618.
[9] Călători străini despre Ţările Române, Vol. VI, Bucureşti, 1976, p. 283.
[10] Călători străini despre Ţările Române, Vol. V, Bucureşti, 1973, p. 618.
[11] Călători străini despre Ţările Române, Vol. V, Bucureşti, 1973, p. 618.
[12] Călători străini despre Ţările Române, Vol. VI, Bucureşti, 1976, pp. 406-407.
[13] Călători străini despre Ţările Române, Vol. V, Bucureşti, 1973, p. 618.
[14] Călători străini despre Ţările Române, Vol. VI, Bucureşti, 1976, pp. 406-407.
[15] Călători străini despre Ţările Române, Vol. VI, Bucureşti, 1976, pp. 406-407.
[16] Călători străini despre Ţările Române, Vol. V, Bucureşti, 1973, p. 618.
[17] Călători străini despre Ţările Române, Vol. V, Bucureşti, 1973, p. 618.
[18] Călători străini despre Ţările Române, Vol. VII, Bucureşti, 1980, p. 93.
[19] N. Iorga, Un călător italian în Turcia şi Moldova în timpul războiului cu Polonia. În: Analele Academiei Române, seria ÎI, Memoriile Secţiunii Istorice, Vol. XXXIII, 1911, p. 47.
[20] Cronici turceşti privind Ţările Române (Extrase), Vol. III, Bucureşti, 1974, p. 367.
[21] Letopiseţul Ţării Moldovei, Chişinău, 1990, p. 334.
[22] Letopiseţul Ţării Moldovei, Chişinău, 1990, p. 348.
[23] D. Cantemir, Descrierea Moldovei, Chişinău, 1975, p. 44.
[24] D. Cantemir, Descrierea Moldovei, Chişinău, 1975, pp. 47-48.
[25] Letopiseţul Ţării Moldovei, Chişinău, 1990, p. 459.
[26] M. Guboglu, Turetkii istocinik 1740 goda o Valahii, Moldavii i Ukraini. În: Vostocinae istociniki po istorii narodov Iugo-Vostocinoi i Tentralinoi Evropi, Vol. I, 1964, pp. 142, 144.
[27] E. Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, Suplimentul I, Vol. III, Bucureşti, 1889, pp. 96-97.
[28] A.S.I.M.R., f. VUÂ, d. 1868 (4), f. 311 verso.
[29] N. Dubrovin, Prisoedinenie Krima k Rossii, Vol. IV, Sankt-Petersburg, 1889, p. 925.
[30] E. Hurmuzaki, Documente privind istoria României, (seria nouă), Vol. I, p. 525.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s