Moldova. Uric de la Alexandru cel Bun la 8.Octombrie.1408
NU UCRAINENII!
NU austriecii!
NU rușii!
ci MOLDOVENII/ROMÂNII, au făcut prima atestare documentară, a orașului românesc Cernăuți, aflat încă sub ocupația Imperiului Sovietic de Apus Ucraina, fi-i-ar zilele numărate!
Cernăuți, ca și alte târguri moldovenești, Iași, Bacău, Tighina, Tîrgu Neamţ, Bîrlad, Dorohoi, au fost atestate documentar la 8 octombrie 1408 într-un privilegiu comercial (hrisov) acordat de Alexandru cel Bun, domnitor al Moldovei (1400–1432), „sfetnicilor şi orăşenilor din târgul Liovului” şi negustorilor din Galiţia.
La mulţi ani, Cernăuţi, Iași, Bacău, Tighina, Tîrgu Neamţ, Bîrlad, Dorohoi!
Personalități care s-au născut, sau au locuit în Cernăuți:
Alexandru cel Bun (fiul lui Roman I), (? – decedat la 1 ianuarie 1432), a fost domnul Moldovei între anii 1400 – 1432, în 1402 (după alți istorici în 1415) a adus de la Cetatea Albă de la gurile Nistrului la Suceava moaștele Sfântului Ioan cel Noua, a încurajat comerțul, confirmând negustorilor polonezi, la 8 octombrie 1408 într-un larg privilegiu comercial acordat de domnitorul Moldovei, „sfetnicilor şi orăşenilor din târgul Liovului” şi negustorilor din Galiţia, act în au fost atestate documentar Cernăuți, ca și alte târguri moldovenești, Iași, Bacău, Tighina, Tîrgu Neamţ, Bîrlad, Dorohoi, iar orașul Suceava este menționat ca unul dintre locurile de depozitare a postavului, precum și a unor mărfuri de export ale Moldovei;
Sigismund Ajdukiewicz, (Zygismund sau Sigismund von Ajdukiewicz) (Witkowice, Cracovia, Polonia, 1861 – 1917, Viena), pictor artist, ilustrator, portretist, studii, Școala de Arte Frumoase din Cracovia, Academia de Artă din Viena, Academia de Arte Frumoase din München, a pregătit gravuri și desene pentru lucrarea „Die österreichisch-ungarische Monarchie in Wort und Bild, Wien 1886–1902, Bd. ’Bukowina’, 1899”;
Gheorghe (George) Alexianu (1897, Străoane, județul Putna – 1946, Jilava), a fost doctor în drept, profesor de liceu, conferențiar universitar, guvernator, din 1927 a ocupat un post de conferențiar de drept public la Universitatea din Cernăuți, unde a lucrat până în 1938, a fost numit rezident regal al Ținutului Suceava (cu sediul la Cernăuți) la 29 august 1938, guvernator al Transnistriei în perioada 19 august 1941–1944;
Alexei Alexinschi (Iaroslav, Cetatea Albă, 1899 – 1966, Iaşi), ilustru entomolog, pasionat cercetător al Lepidopterelor, pentru studiul cărora şi-a consacrat toată viaţa, a făcut Liceul Hotin, Facultatea de Științe Naturale la Cernăuți, absolvent al Seminarului Pedagogic din Cernăuți, posesor al unei colecții de 2600 specii și 28000 exemplare de Lepidoptere;
Ceslav E. Ambrojevici (Stroiești, Noua Suliță, Cernăuți, 1900 – 1954, Sibiu), arheolog și antropolog român, urmează liceul la Hotin, licențiat al Facultății de Științe din Cernăuți, Doctoratul la Cernăuți, arheolog la Muzeul de Istorie Naturală Chișinău, docent și conferențiar liber la Catedra de Paleo-antropologie a Universității Cernăuți, este un cunoscut arheolog și cercetător al așezerilor paleo și neolitice din nordul Moldovei, descoperă așezări eneolitice la Darabani și Hotin;
Aharon Appelfeld (Jadova, Storojineț, 1932 – ), scriitor de limbă ebraică;
Ruth Klieger Aliav (născută Polișuk) (Kiev, 1907 – 1979, Tel Aviv) (după memoriile ei, s-ar fi născut în anul 1914, 24 aprilie, la Cernăuți), activistă în domeniul umanitar, româno-israeliană, de origine evreică;
George Antonescu (Horecea Mănăstirii, Cernăuţi, 1908 – 1993, Câmpulung Moldovenesc, Suceava), poet şi prozator, şcoala primară în satul natal şi la Cernăuţi, Liceul „Aron Pumnul” şi Facultatea de Teologie din Cernăuți, a audiat cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie şi ale Seminarului Pedagogic Universitar, Institutul de limbă și literatură italiană Cernăuți, preot la Mămăieștii Noi, profesor la Liceul „Ștefan cel Mare” din Suceava, secretar la Mitropolia Bucovinei, preot la parohia Sf. Nicolae din Câmpulung Moldovenesc, protopop de Câmpulung;
Avigdor Arikha (născut Dlugacz), (Rădăuți, 1929 – 2010, Paris), a fost un pictor, desenator, gravor, ilustrator de cărți și istoric al artelor israelian, francez, evreu din România, a copilărit la Cernăuți;
Artemie Ilasievici (1886 – 1938), învățător;
Rose Ausländer (Rosalie Beatrice Ruth Scherzer) (Cernăuți, 1901 – 1988, Düsseldorf), poetă evreică, a scris în limbile germană și engleză. A trăit în Statele Unite, România și Germania;
Valerian Baciu (Cernăuți, 1900 – 1957, București), botanist, om de știință, a urmat școala primară la Crasna Ilschi, Storojineț, studii liceale și universitare la Cernăuți, efectuează cercetări în domeniul anatomiei fructelor, a contribuit la reorganizarea Grădinii Botanice București (1940);
Ilie Bahrin (Vășcăuți pe Ceremuș, 1931 – 1995, Gura Humorului), poet, școala primară Cernăuți, liceul la Câmpulung Moldovenesc, studii superioare la Universitatea „Al. I. Cuza” Iași, Facultatea de Istorie-Filologie, profesor de limba și literatura română la Gura Humorului;
Vasile baron de Balș (Iași, 1756 – 1832, Viena), a fost un cărturar și om politic român din Bucovina, studii juridice la Viena, a deținut funcția de căpitan districtual (guvernator) al Bucovinei, fiind primul român care a deținut această funcție (până în 1808), a făcut parte din comisia de delimitare a teritoriului ce urma să intre în stăpânire asutriacă, în calitate de delegat al domnitorului Grigore al III-lea Ghica, în 1780 s-a opus împărțirii Bucovinei între Galiția și Transilvania, s-a manifestat ca un reformator iluminist pentru Bucovina, ales ca membru în Consiliul Aulic de Război de la Viena, colaborează la reformarea învățământului, în anul 1818, este numit în funcția de șambelan al Curții de la Viena, de numele său sunt legate toare reformele din primii 40 de ani de ocupație austriacă în Bucovina, inclusiv menținerea Bucovinei ca ducat autonom în cadrul Imperiului Habsburgic;
Eugen Bădărău (Foltești, Galați, 1887 – 1975, București), a fost un fizician român, profesor universitar, director al Institutului de Fizică București, membru al Academiei Române, este considerat fondatorul școlii românești de descărcări electrice în gaze și fizica plasmei. a urmat cursurile liceului din Ismail, studii politehnice la Graz, a obținut licența în fizică la Facultatea de Fizică a Universității din Pisa, profesor agregat, apoi profesor și șef al laboratorului de fizică experimentală, la Universitatea din Cernăuți, unde a fost și decan al Facultății de Științe, la Cernăuți a inițiat primele cercetări de fizica descărcărilor în gaze din România, devenind un deschizător de drumuri în domeniul fizicii plasmei, conduce catedra de fizică corpusculară, nou înființată în cadrul Facultății de Științe a Universității din București, apoi la catedra de acustică, optică și fizică moleculară, director tehnic al Radiodifuziunii Române, directorul secției de optică și spectroscopie din Institutul de Fizică al Academiei din București/Măgurele, directorul Institutului de Fizică București al Academiei Române;
Teodor Bălan (născut Theodorus Gregorius Balan) (Cacica, Suceava, 1885 – 1972, Gura Humorului), a fost un istoric român, profesor la Universitatea din Cernăuți și director al Comisiei Arhivelor Statului din Cernăuți, a urmat școala primară și liceul la Cernăuți, apoi cursurile Facultății de Litere și Filosofie din Cernăuți, specializarea istorie-geografie, apoi Universitatea din Viena, a lucrat ca profesor de istorie la liceele din Câmpulung Moldovenesc, Cernăuți, Suceava și din nou Cernăuți, a predat între anii 1932-1940 la Universitatea din Cernăuți, catedra de istorie românească, mai întâi ca docent universitar, iar apoi pe post de conferențiar, director (1933-1941) al Comisiei Arhivelor Statului din Cernăuți, în această calitate, a participat efectiv la organizarea Arhivelor Bucovinene din Cernăuți: a ordonat documentele, le-a catalogat, a dispus măsuri de salvare a documentelor oficiale (ale Comitetului Țării Bucovinei, Consiliului Școlar al Bucovinei, ale bisericilor și mănăstirilor din Bucovina etc.) în dorința de a demonstra atât caracterul românesc al Bucovinei, cât și continuitatea românilor în spațiul Bucovinei, un real sprijin în această lucrare, a primit de la Teofila de Wassilko (după 1919, Teofila Wassilko) (Viena, 1893 – 1973, Viena) istoric de la Arhiva de Stat a Austriei, din Familia Wassilko, descendentă a lui Alexandru (1717-1787), a tradus și publicat documente de o mare importanță, care au contribuit la dezvoltarea istoriografiei românești, a îndeplinit apoi funcția de director al Bibliotecii Universitare din Cernăuți;
Isaia Băloșescu (Putna, Rădăuți, Suceava, 1765 — 1834, Cernăuți, înmormântat în exteriorul bisericii Mănăstirii Putna), a fost un cleric ortodox român, care a avut rangul de episcop al Bucovinei, este adus ca protodiacon și cancelist la Consistoriul episcopal din Cernăuți, egumen al Mănăstirii Dragomirna, apoi al Mănăstirii Putna, revine la Cernăuți ca referent (asesor) la Consistoriul episcopal, vicar general al Episcopiei Bucovinei, fiind hirotonit la 7 decembrie 1823 în Catedrala Mitropolitană Sârbă din Karlowitz;
Erich Beck (Cernăuţi, 1929 – 2015, Rickenbach-Hütten), şcoala primară germano-polonă, apoi Gimnaziul German din Cernăuţi, bacalaureatul la Liceul din Stuttgart, a publicat lucrări în domeniul istoriei Bucovinei, însă opera magna vor rămâne cele cinci volume din Bibliografia Bucovinei (publicate în limba germană, în anii 1966-2010), în care au fost reunite date despre zeci de mii de studii şi articole dedicate Bucovinei şi oamenilor acesteia, în 2003 primește titlu de Doctor Honoris Causa al Universităţii „Ştefan cel Mare” din Suceava;
Dionisie Bejan (Dionisie cavaler de Bejan) (Stăuceni, Coțmani sau Cozmeni, Cernăuți, 1837 – 1923, Cernăuţi), preot, om de cultură, publicist, om politic, studii primare și gimnaziale la Cernăuți, urmează Facultatea de Teologie a Universității din Cernăuți și Facultatea de Drept la Universitatea din Viena, a păstorit în Fundu Moldovei, Gemenea, Ostra și Slătioara, Vatra Dornei și Cernăuți, consilier consistorial (Cernăuți, 1884 – 1918), cancelar mitropolitan și sinodal, arhipresbiter mitrofor, cât și de deputat în Dieta Bucovinei, Dionisie cavaler de Bejan promovează interesele românilor care se confruntă cu politica de imigrație străină agresivă și slavizare, vicepreședinte și apoi președinte al Societăţii pentru Cultură şi Literatură Română în Bucovina, societate care s-a ocupat cu înființarea de arcășii, de cursuri pentru analfabeți, de organizarea teatrului românesc la Cernăuți, de promovarea zborului lui Aurel Vlaicu deasupra Cernăuților, reromânizarea unor localități prin subvenționarea unui recensământ corect, deținerea unei tipografii, care a rămas în istoria Societății cu numele ,,Mitropolitul Silvestru”, prin colectă publică și printr-o contribuție consistentă a preoțimii române, este cumpărat fostul hotel Weiss, care devine Palat Național, unde și-au găsit sediul și alte societăți românești, precum Armonia și Junimea, şi-a legat numele pentru totdeauna, de Unirea Bucovinei cu Ţara, lui revenindu-i cinstea de a prezida Congresul General al Bucovinei, care a hotărât “unirea Bucovinei cu celelalte ţări româneşti într-un stat national independent”, unirea necondiţionată şi pe vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu Regatul României;
Teofil Bendela (Cernăuți, 1814 — 1875, Franzensbad astăzi Františkovy Lázně, lângă Karlovy Vary, Boemia, înmormântat în Capela Mitropolitană din Cernăuți), a fost un cleric ortodox român, care a avut rangul de arhiepiscop al Cernăuților și mitropolit al Bucovinei și Dalmației, a urmat studii liceale și teologice la Cernăuți, studiile teologice la Universitatea din Viena, activează la Seminarul clerical din Cernăuți, episcopul Eugenie Hacman îl aduce în cadrul administrației eparhiale, numindu-l în funcțiile de arhimandrit diecezan și vicar general al Episcopiei Bucovinei (1857-1873), s-a remarcat ca un cărturar și pedagog cu experiență, precum și ca luptător pentru drepturile românilor în Imperiul Habsburgic, este ales în funcția de arhiepiscop și mitropolit al Bucovinei și Dalmației (1873), este hirotonit întru arhierie la Sibiu 1874 și instalat în scaunul mitroopolitan de la Cernăuți la 1874, cărturar, luptător pentru drepturile românilor în Imperiul Habsburgic, în scurta perioadă cât a condus Mitropolia Bucovinei, IPS Teofil a dat porunca de a se introduce scrierea cu litere latine în Eparhia Bucovinei;
Mihai (Bendescu) Bendevschi (Rădăuți, 1859 – 1934, Crasna, Storojineț), preot, publicist, Școala primară în Cernăuți, liceul în Rădăuți și Cernăuți, Facultatea de Teologie Cernăuți, preot la Spasca, Mileanca, Calafindești, presbiter stavrofor la Crasna, publică predici, articole, traduceri, luptător pentru unirea Bucovinei cu România, organizator de bănci în Bucovina, înființează la Cernăuți „Centrala însoțirilor economice în Bucovina”, distins cu Ordinul „Coroana României” și Crucea de arhipresbiter stavrofor;
Artemie Berariu-Ieremievici (Satu Mare, Rădăuți, 1834 – 1922, Cernăuți), preot, publicist, urmează liceul la Suceava şi Cernăuţi, studiază filologia clasică în cadrul Facultăţii de Filosofie din Viena, poliglot, el cunoştea limbile clasice, câteva limbi romanice (franceza, italiana) şi slave (sârba, ucraineana, rusa), se dedică activităţii de îndrumător al vieţii naţional-culturale din Bucovina, paroh în comuna Ceahor, a fost şi profesor la Institutul Teologic din Cernăuţi, mai târziu va fi cancelar mitropolitan şi sinodal, protopop la Cernăuţi şi arhipresbiter, participă la fondarea „Reuniunii române de leptură din Cernăuţi”, care va deveni Societatea pentru cultura şi literatura română în Bucovina, adept al cauzei româneşti şi luptător pentru deşteptarea şi formarea conştiinţei naţionale;
Rudolf Bernt (Neunkirchen, 1844 – 1914, Pottenstein), arhitect, pictor, desenator, a pregătit gravuri și desene pentru lucrarea „Die österreichisch-ungarische Monarchie in Wort und Bild, Wien 1886–1902, Bd. ’Bukowina’, 1899”;
Grigore Vasiliu Birlic (Fălticeni, 1905 – 1970, București), a fost unul dintre cei mai mari actori români de comedie, a jucat în multe piese de teatru, precum și în filme; numele de naștere era Grigore Vasiliu, Birlic fiind doar o poreclă pe care a primit-o datorită succesului din piesa Birlic, jucată la începutul carierei sale, a studiat la Facultatea de Drept din Cernăuți; în paralel, până a-și lua licența în drept, a făcut figurație la Teatrul Național din Cernăuți pentru a-și câștiga traiul, apoi este angajat ca actor la Teatrul Național din Cernăuți, este admis la Conservatorul de Artă Dramatică din Cernăuți, mai târziu s-a mutat la Conservatorul din București, a fost distins cu Ordinul Meritul Cultural clasa I (1967) „pentru activitate îndelungată în teatru și merite deosebite în domeniul artei dramatice”;
Vasile Bizovi (Boian, Cernăuți, 1916 – 2000, Boian, Cernăuți), profesor, autor de manuale școlare, a urmat Școala Normală din Cernăuți, învățător la Boian, urmează Școala Pedagogică din Cernăuți, studii la Institutul Pedagogic din Chișinău, profesor de limba și literatura română la școlile din Boian și Hlinița, a întocmit manuale de limba și literatura română pentru clasele V-XI a școlilor românești din Ucraina, preocupări de istorie locală, a acționat pentru păstrarea și continuitatea limbii române în ținuturile românești alipite la Ucraina, fiind un promotor al renașterii românești în Bucovina;
Teoctist Blajevici (din botez Teodor) (Tișăuți, Suceava, 1807 — 1879, Cernăuți), a fost un cleric ortodox român, care a avut rangul de arhiepiscop al Cernăuților și mitropolit al Bucovinei și Dalmației, studii gimnaziale în Suceava, urmeaza Institutul Teologic din Cernăuţi, preot în parohiile Storojineţ şi Prisăcăreni, se călugăreste sub numele Teoctist spiritual, rector la Seminarul (internatul) clerical din Cernăuţi, deţinând în paralel, şi funcţiile de catehet la Scoala de cântăreţi şi Scoala pedagogică din Cernăuţi şi asesor consistorial (consilier) al Episcopiei Bucovinei, egumen la mănăstirea Dragomirna, arhimandrit de scaun (vicar general) al noii Mitropolii a Bucovinei şi Dalmatiei cu sediul la Cernăuţi, apoi arhiepiscop şi mitropolit al Bucovinei și Dalmației;
Charles K. Bliss (Cernăuți, 1897 – 1985, Sydney), evreu-austriac-australian, inginer chimist și semiotician, inventator al limbii simbolice universale Bliss;
Isidor Bodea (Arad, 1866 – 1938, Stulpicani, Suceava, într-un accident aviatic), primul medic sef al Spitalului de Copii din Cernăuți, Facultatea de Medicină la Viena, sprijină activitatea Societăţii pentru Cultură şi Literatură Română în Bucovina, cât și acvțiunile cu caracter politic, vizând realizarea Unirii Bucovinei cu România, a contribuit la apariția ziarului „Glasul Bucovinei”, a inițiat construirea unui spital pentru copii, a militat pentru înființarea Teatrului Național la Cernăuți, a unui club sportiv (Dragoș Vodă), a băncii populare, a unei echipe de fotbal;
Ion Bostan (Cernăuți, 1914 – 1992, București), regizor român de film documentar, cu o filmografie de peste o sută de titluri dintre care se impun cu precădere ciclurile dedicate Deltei Dunării, precum și filmele consacrate monumentelor de arhitectură religioasă din Bucovina, contribuie hotărâtor la evoluția documentarului științific în România, o adolescență petrecută la Chilia Nouă,
Leonida Bodnărescu (Boian, Cernăuți, 1872 – 1945, Suceava), preot, publicist, biograf, folclorist, memorialist, editor de manuale didactice, școala primară în Vicovul de Sus, liceul la Suceava, licențiat al Universității din Cernăuți, în Teologie și apoi în Litere și Filozofie, profesor la Liceul real din Cernăuți, la Pedagogiul de învățători de băieți și fete în Cernăuți, profesor la Gimnaziul superior german din Rădăuți, pentru clasele românești, director al Gimnaziilor din Câmpulung Moldovenesc, Chișinău, Coțmani (Cozmeni) și Storojineț, director la „Timpul” Cernăuți, părinte diacon la Ciudei, profesor de religie la Liceul de fete „Domnița Ileana” din orașul Sighet, ultimii ani de viață în Suceava;
Antonin Borovec (Anton Borowetz), (Pardubice, 1870 – 1925, Cernauţi), diplomat cehoslovac în Cernăuți, fondator al Conceptului social-inovativ pentru văduve și orfani;
Octav Botnar (Cernăuți, 1913 – 1998, Villars-sur-Ollon, Elveția), om de afaceri și filantrop român, englez;
??? Aurora Brăescu (Cernăuți, 1900 – 1944, ), fiica preotului şi profesorului universitar Vasile Gheorghiu, urmează Facultatea de Filozofie a Universităţii din Cernăuţi, în anii următori urmează studii speciale de canto la Frankfurt, Viena, Berlin, Salzburg şi Paris, a susţinut concerte în România, Polonia, Austria, Franţa şi Germania,
Traian Brăileanu (Bilca, Rădăuți, 1882 – 1947, Aiud) a fost unul dintre cei mai mari sociologi ai României, profesor și om politic român, care a îndeplinit funcția de ministru al Educației naționale, Artelor și Cultelor în Guvernul Ion Antonescu, a fost licențiat al Facultății de Filosofie din Cernăuți, profesor la Liceul „Aron Pumnul“, doctor al Universității din Cernăuți, licențiat al Facultății de Filosofie din Cernăuți și Viena unde a audiat cursuri de flosofe modernă (în special despre Kant; e unul din principalii traducători români ai filosofului german), și cursuri de Drept (în special de Drept Roman), decan al Facultății de Litere și Filosofie din Cernăuți, membru al Academiei de Științe Politice de pe lângă Columbia University din New York; Este asasinat în chip bestial prin exterminare fizică la penitenciarul Aiud;
Epaminonda Anibal Bucevschi (Iacobeni, Câmpulung, 1843 – 1891, Cernăuți), pictor; cursurile şcolii primare le face în Suceava între anii 1851-1854, iar începând cu anul 1855 frecventează primele trei clase la Liceul german din Cernăuţi, în care preda limba română Aron Pumnul şi în care în anii 1860-1863 va învăţa şi tânărul Mihai Eminescu, care în această perioadă (1858-1860) era într-o altă şcoală cernăuţeană – National Hauptschle; din 1865, urmează Seminarul Teologic Cernăuți; pe timpul cursurilor, Silvestru Morariu Andrievici, viitorul mitropolit al Bucovinei, pe atunci profesor de teologie şi muzică la acest institut, i-a descoperit talentul pentru pictură şi l-a încurajat să picteze; mai târziu, l-a angajat ca ajutor de pictor într-o echipă care recondiţiona iconostase şi fresce a unor biserici din Bucovina; în acest timp, l-a cunoscut pe pictorul vienez, C. Arend, de la care a primit serioase noţiuni de pictură bisericească; a pictat biserica din Ilişeşti; apoi, Academia de Arte Frumoase în Viena, unde, şi-a perfecţionat măiestria artistică cu unii din marii maeştri ai picturii din Europa; absolvit studiile de specialitate în anul 1868, studiind cu profesorul Anselm Feuerbach; solicitat de Silvestru Morariu, acceptă postul de pictor diecezan, pictează și restaurează zeci de biserici, picturi la Palatul Mitropolitan din Cernăuți;
Ion Bumbac (Costâna, Suceava, 1843 – 1902, Cernăuți), scriitor, folclorist, lingvist, fratele poetului Vasile Bumbac, studiile gimnaziale la Suceava, Cernăuţi și Brașov, apoi Universitatea din Viena, profesor de limbile latină şi română la gimnaziul din Suceava, apoi la Catedra de limbă şi literatură română a gimnaziului din Cernăuţi, înfiinţează societatea filarmonică „Armonia” şi societatea culturală „Concordia”, ambele având ţelul de a consolida unitatea culturală a românilor bucovineni, în calitate de secretar al Societăţii pentru cultura şi literatura română în Bucovina, a redactat revista „Aurora română”;
Vasile Bumbac (Costâna, Suceava, 1837 – 1918, Suceava), scriitor, culegător de folclor, traducător, profesor, patriot român, fratele publicistului Ion Bumbac, studii secundare la Suceava apoi urmează Gimnaziul din Cernăuți, avându-l profesor pe Aron Pumnul, unde, pe lângă limba germană, studiază limba română și limba latină, apoi istoria, științele naturale ș.a., apoi la Blaj (1862), având o bursă din partea Consiliului de Miniștri de la București, urmează Seminarul Teologic în Cernăuți, beneficiază de o bursă, și este trimis la Universitatea din Viena (1864 -1874), unde se pregătește în filologia clasică, în toată perioada studiilor de la Viena, a continuat prietenia cu Mihai Eminescu și cu pictorul bucovinean Epaminonda Bucevschi. Ca urmare a activității sale militante, a fost ales președinte interimar al Societății literare și științifice studențești, vicepreședinte și membru în secția literară a Societății „România Jună”; de-a lungul vremii, s-a impus în viața culturală a Bucovinei: vicepreședinte și președinte al Comitetului central pentru organizarea sărbătorii de la Putna din 1871; membru în Comitetul de conducere în Societatea „Scoala română”; membru sprijinitor al Societății de cântare „Ciprian Porumbescu”; membru activ și președinte al Societății „Clubul român” ș.a.; începând cu anul 1863, scrie și publică poezii în calendarele din Bucovina, în ziarele „Albina”, (Viena), „Glasul Bucovinei”, „Foaia Societății pentru Cultura și Literatura Română în Bucovina”, în revistele „Familia”, „Aurora română”, „Foaie pentru minte, inimă și literatură”, „Muza română”, „Gazeta de Transilvania”, „Concordia”, „Revista politică” etc., profesor la liceul din Suceava; multe versuri semnate de Vasile Bumbac au fost puse pe muzică de compozitori bucovineni precum Ciprian Porumbescu, Isidor Vorobchievici, Tudor Flondor, Eusebie Mandicevschi etc.;
Ionel Calinciuc – Boruteanu (Jonél Kalinczuk Ritter von Chominski) (Borăuți, Coțmani, 1856 – 1934, Viena), medic, scriitor, poet, ziarist, cântăreț germano-român, școala elementară în Cernăuți, apoi Institutul Teologic în Cernăuți, urmat de Universitatea din Viena unde studiază medicina și filozofia, devine doctor în medicină și este medic în Marienbad, în timpul studenției a fost în conducerea Societății „România Jună”, membru al Societății „Saxonia”, „Alemannia” în Cernăuți, și „Teutonia” din Graz, a fost membru al Academiei Române de Științe, mai târziu consul onorific român în Cehoslovacia, este considerat unul dintre poeții cei mai înzestrați ai Bucovinei, a cărui activitate este influențată de concepția tematică a lui Nikolaus Lenau și de asemenea o influență evidentă a poetului Mihai Eminescu; potrivit scriitorului german Alfred Kittner, el a fost un „Chamisso al românilor”;
Vasile Cantemir (Roșa, Cernăuți, 1794 – 1835, Cernăuți), lexicograf, dragoman la Agenția austriacă din Iași, colaborator al lui Ion Budai-Deleanu, a scris primul dicţionar românesc din Bucovina, intitulat „Deutsch-Moldauisch – Franzosisches Worterbuch“ cuprinzând 11 tomuri şi 2004 file, dicţionar care se păstra în manuscris la biblioteca Facultăţii Teologice din Cernăuţi;
Mihai Miron Călinescu (Cernăuți, 1837 – 1912, Cernăuți), profesor, publicist, arhimandrit, studii gimnaziale şi teologice Cernăuți, preot la biserica “Sf.Treime” Cernăuţi şi profesor de Religie la Liceul de Stat, profesor de Morală la Facultatea de Teologie din Cernăuţi, decan al Facultăţii, consilier mitropolitan, rector suplinitor la Seminarul (internatul) clerical, arhimandrit, arhimandrit mitrofor, vicar general al eparhiei Bucovinei, „Doctor honoris causa” al Facultatii de Teologie din Cernauti, membru in comitetul de conducere, secretar, apoi vicepresedinte al „Societatii pentru cultura si literatura romana in Bucovina”, deputat in Camera legislativa a Austriei;
Paul Celan (Paul Peisah Antschel), (Cernăuți, 1920 – 1970, Paris), poet, traducător și eseist de naționalitate română, franceză, și de limba germană, originar din România, s-a născut într-o familie într-o familie germanofonă de evrei ortodocși, a trăit în Austria, România și apoi în Franța, a scris în limba germană și a tradus în această limbă literatură română, portugheză, rusă, engleză și franceză, iar din limba germană a tradus în românește povestirile lui Franz Kafka, a colaborat la prestigioasa revistă Secolul 20, a abandonat sionismul și și-a încheiat educația ebraică, devenind un membru activ al mișcării socialiste și suporter al cauzei republicanilor în timpul războiului civil din Spania, a plecat în 1938 în Franța, la Paris, și a început să studieze medicina la Tours, dar nu a perseverat, în 1939 s-a reîntors la Cernăuți, unde izbutise să fie admis ca student la universitatea din oraș, la literatură și limbile romanice, ocupația sovietică din iunie 1940 l-a lăsat pe Paul Celan fără mari iluzii în privința stalinismului și a comunismului sovietic, care nu semăna deloc cu ceea ce visase adolescentul cu vederi socialiste, sovieticii au impus reforme birocratice în universitatea unde el studia limbile romanice, iar Armata Roșie a început deportările în Siberia, în 1945 s-a decis să se stabilească la București unde a tradus literatură rusă în limba română și a publicat cărți sub diferite pseudonime, s-a mutat la Paris în 1948, unde a găsit și editorul primei sale colecții de poeme, aici a întâlnit-o pe graficiana Gisèle Lestrange, cu care s-a căsătorit, în următorii 19 ani, ei și-au scris peste 700 de scrisori în care se resimte influența stilului lui Franz Kafka din „Scrisori către Felice” și „Scrisori către Milena”, în 1955 a fost naturalizat cetățean francez;
Nicolae Ceredarec (Orășeni, Coțmani, Cernăuți, 1913 – 1994, Suceava, înmormântat la Orășeni, Cernăuți), profesor, cercetător, istoric, studiile liceale le face la Coțmani, iar cele superioare (juridice) la Universitatea din Cernăuți, și Facultatea de Istorie din cadrul Universității „Al. I. Cuza” din Iași, în 1940, fuge de comunism din nordul Bucovinei, stabilindu-se la Suceava unde este profesor în învățământul general și liceal din 1943 până la pensionare în 1980;
Alexandrina Cernov (Hotin, 1943 – ), este critic și istoric literar, urmează Liceul nr. 32 din București, Facultatea de Filologie a Universității din Cernăuți, predă la Catedra de Filologie Română a Universității din Cernăuți, doctoratul la Chișinău, profesor la Universitatea din Cernăuți, membru de onoare al Academiei Române (din 1992), membru fondator al Societății pentru Cultură Românească „Mihai Eminescu” din Cernăuți, membru fondator și director executiv al Editurii „Alexandru cel Bun” și redactor-șef la revista trimestrială de istorie și cultură Glasul Bucovinei, cooptată în conducerea Fundației Culturale Române din București, a lucrat în redacția emisiunilor în limba română la Televiziunea din Cernăuți și la Radio Ucraina Internațional, în România a fost distinsă cu Premiul Fundației Culturale Române, Medalia Comemorativă „150 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu” și Ordinul Național „Serviciul Credincios” în grad de Ofițer;
Erwin Chargaff (Cernăuți, 1905 – 2002, New York City), scriitor, poet, biochimist stabilit la New York, studii de chimie și literatută la Viena, a adus contribuții importante la descifrarea ADN – ului;
Mattias Adolf Charlemont (Brno, 1820 – 1871, Viena), pictor, a studiat la Academia de Arte Plastice și a lucrat în 1842 ca un pictor independent în Viena. În 1848 a plecat la Znojmo (unde a pictat mai ales miniaturi, portrete) și a lucrat la Academia Militară ca profesor de artă, a pregătit gravuri și desene pentru lucrarea „Die österreichisch-ungarische Monarchie in Wort und Bild, Wien 1886–1902, Bd. ’Bukowina’, 1899”;
Hugo Franz Josef Charlemont (Jemnice, Cehia, 1850 – 1939, Viena), a fost un pictor austriac care a făcut parte dintr-o familie de artiști. El era fiul pictorului miniaturist Matthias Adolf Charlemont și fratele pictorilor Eduard Charlemont (1848–1906) și Theodor Charlemont (1859–1938). De asemenea, și fiica lui Hugo, Lilly Charlemont. A pregătit gravuri și desene pentru lucrarea „Die österreichisch-ungarische Monarchie in Wort und Bild, Wien 1886–1902, Bd. ’Bukowina’, 1899”;
Adolphe A. Chevallier (Branar, Suceava, 1881 – 1963, Baden), a fost un fotograf român, „furnizor” al Curții Regale Române, își deschide un atelier fotografic în Piatra Neamț, este autorul unor portrete ale Reginei Maria, ale regelui Ferdinand, generalului Berthelot în mijlocul ofițerilor, sau George Enescu, este cunoscut și ca „Artistul fotograf al Văii Bistriței”, multe din fotografiile sale având ca subiect imagini ale orașului Piatra Neamț, a Reședinței Mitropolitane din Cernăuți, etc.;
Arcadie Ciupercovici (Câmpulung Moldovenesc, 1823 — 1902, Cernăuți) a fost un cleric ortodox român, care a avut rangul de arhiepiscop al Cernăuților și mitropolit al Bucovinei și Dalmației, studii gimnaziale la Cernăuți, apoi studii teologice superioare la Institutul Teologic din Cernăuți, a păstorit ca paroh în localitățile bucovinene Toporăuți, Cernăuca, Bădeuți și Milișăuți, apoi s-a călugărit la Mănăstirea Putna, cu numele de Arcadie, fiind numit în același an ca egumen al Mănăstirii Putna, în perioada egumeniei sale, a avut loc la Mănăstirea Putna Serbarea națională prilejuită de aniversarea a 400 de ani de la sfințirea bisericii, precum și primul Congres al studenților români, a făcut parte din delegația trimisă, la Viena, pentru a cere autonomia Bisericii Ortodoxe Române din Bucovina, a fost ridicat la rangul de arhimandrit în 1874, a fost transferat apoi în cadrul administrației mitropolitane pe posturile de consilier consistorial, apoi arhimandrit diecezan și vicar general în timpul mitropolitului Silvestru Morariu Andrievici, în anul 1896, a fost numit, hirotonit și instalat în rangul de arhiepiscop al Cernăuților și mitropolit al Bucovinei și Dalmației, în această calitate, a fost reprezentant în Camera Legislativă a Imperiului Austro-Ungar, de la Viena, în perioada cât a fost mitropolit, au sporit nedreptățile la adresa populației românești din Bucovina;
Elvira Elisa Clain-Stefanelli (București, 1914 – 2001, Arlington, Virginia), din părinți Bucovineni, nepoata lui Dimitrie Onciul, urmează liceul și universitatea la Cernăuți, obține licența în istorie universală, studii de perfecționare în Italia timp în care face cercetări în arhivele Vaticanului, colaborează la ziarul „Suceava” (Cernăuți), se inițiază în numismatică, emigrează în S.U.A., a contribuit la creșterea colecțiilor numismatice de la „Smithsonian Institution Washington DC”, a publicat studii, articole și cărți ca autoare și coautoare;
Alexiu Comoroșan (Comănești, Suceava, 1842 – 1881, Cernăuţi), profesor, teolog, Liceul în Suceava, apoi Institutul Teologic din Cernăuţii, studii de specializare în Teologie şi Filosofie la Viena, preot paroh în Horecea, Cernăuţi şi catehet la Şcoala de cântăreţi din Horecea, paroh in Bilca, Suceava, catehet (profesor) la Liceul ortodox din Suceava, duhovnic la Seminarul (internatul) clerical din Cernăuţi, profesor suplinitor la catedra de Dogmatică de la Institutul teologic din Cernăuţi, după înfiinţarea Universităţii din Cernăuţi (1875), devine profesor extraordinar, apoi titular, la catedra de Dogmatică a Facultăţii de Teologie, decan al Facultăţii;
Isidora Constantinovici-Hein (Isidora Zagorodnikow) (Câmpulung Moldovenesc, 1889 – 1981, Graz, Austria) a fost o pictoriță română, după ce a luat bacalaureatul la Liceul de fete din Cernăuți, și-a continuat studiile la Academia din Praga, a devenit suplinitoare la Liceul de fete din Cernăuți, în 1919 a participat cu 10 picturi mari la o expoziție de artă, la Cernăuți, apoi a avut o expoziție de succes în București, la Ateneul Român, în 1921, a ilustrat cartea Folk tales from Roumania (Povești populare din România) de Ion Creangă, tradusă în engleză de Mabel Nandris, apărută la Londra, în 1952, în 1962 a avut o expoziție la New York, în care a expus și lucrări realizate de ea în Bucovina;
Nicolae Cotlarciuc (Mitropolitul Nectarie) (Stulpicani, 1875 – 1935, Cernăuți), a fost un cleric ortodox român, care a avut rangul de arhiepiscop al Cernăuților și mitropolit al Bucovinei, a absolvit liceul la Suceava, a făcut facultatea la Cernăuți, obținînd doctoratul în Teologie și Filozofie, specializări la universitățile din Bonn, Viena, München, Würzburg, profesor suplinitor de liceu la Cernăuți, a ajuns în cler ca diacon al Catedralei din Cernăuți, funcționar, bibliotecar și director al Bibliotecii Universității din Cernăuți, se călugărește la Mănăstirea Putna, primind numele Nectarie, profesor la Catedra de Teologie Practică a Facultății de Teologie Cernăuți, apoi decan, ales episcop de Cetatea Albă și Ismail, apoi ales arhiepiscop al Cernăuților și Mitropolit al Bucovinei, autor de Drept bisericesc, Filosofie, Omiletică și Liturgică, delegat la câteva Congrese ale Miscării ecumenices Stockholm, Lausanne, la Conferința episcopilor anglicani din Palatul Lambeth, la Congresul vechilor catolici de la Viena și Bonn ș.a.;
Dumitru Covalciuc (Oprişeni, Cernăuți (fost Rădăuți), 1947 – ), prozator, ziarist, istoric literar, folclorist, editor, a urmat cursurile Facultății de Limbi Romanice și Germanice a Universității din Cernăuți, secția de limba și literatura franceză, crainic la Postul de Radio Cernăuți, şef de secţie la ziarul „Zorile Bucovinei”, preşedinte al Societăţii Culturale „Arboroasa”, coordonator al Institutului Obştesc de Istorie, Restituiri Literare şi Folclorice „Dimirie Onciul”, editor şi realizator unic al Almanahului cultural – literar al românilor nord bucovineni „Ţara fagilor”, al revistelor „Miorița”, „De la Nistru pân’ la Tisa”, „Calendarul poporului”, „Codrul Cosminului” și al Calendarului creștin-ortodox al românilor bucovineni, membru fondator al Societăţii pentru cultură românească „Mihai Eminescu”, este unul dintre cei mai erudiţi, mai avizaţi şi mai activi luptători pentru drepturile românilor din partea înstrăinată a Bucovinei, pentru cunoaşterea adevărului istoric, pentru descătuşarea spirituală şi păstrarea identităţii etnice şi culturale a românilor de dincolo de graniţă;
Emilian Cozub (Horoșăuți, Cernăuți, 1849 – 1894, Cernăuți), magistrat, Liceul la Cernăuți, studii de drept la Viena, judecător la Cernăuți și Solca, consilier de Tribunal la Suceava, secretar în primul comitet constituit pentru organizare Serbării de la Putna, a sprijinit activitatea culturală din Bucovina, a lăsat întreaga avere, Societății pentru Cultura și Literatura Română din Bucovina;
Ion Cuculescu (Caraclia, Ismail, 1870 – ?1940, ?Cernăuți), chimist, licențiat în chimie la Politehnica din Kiev, prim asistent definitiv, apoi șef de lucrări și conferențiar definitiv, în 1904 conferențiar provizoriu la Universitatea din Cernăuți, chimist la Institutul pentru Analize Alimentare Cernăuți, apoi chimist șef, docent la Universitatea din Cernăuți, doctorat în filozofie, conferențiar definitiv de chimie alimentară;
Dimitrie Dan (Suceava, 1856 – 1927, Cernăuți), preot, folclorist și istoric român, membru corespondent (din 1904) al Academiei Române, studii primare și liceale în Suceava, apoi a urmat Facultatea de Teologie din Cernăuți, mai târziu Facultatea de Litere din București, preot în Jujineț, Lujeni,Straja și Roșa în Bucovina, consilier la Mitropolia din Cernăuţi, arhipresbiter mitrofor, membru al Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina, membru al Comisiei Monumentelor Istorice, membru al Comisiei centrale pentru intreţinerea monumentelor de artă şi istorie din Viena, publicat studii de istorie bisericească locale, documente istorice, monografii asupra unor cărturari români, monografii de mănăstiri, poezii, tradiţii şi credinte populare, studii de etnografie şi toponomie, studii asupra unor naţionalităţi din Bucovina etc.;
Familia Della Scala (Bucovina)
Conții Della Scala din Bucovina, referitor la Scaligeri din Verona, sunt descendenții unei vechi familii nobile italiane, apoi austriece, care s-a integrat în Ducatul Bucovinei, după acea în România, Familia celebră Della Scala a hotărât soarta orașului Verona peste un secol (1261-1387), dar a fost reprezentată nu numai acolo, o ramură a fost de asemenea cunoscută în Lodi și Piacenza; ramura din Lodi a fost ridicată la rangul de cavaleri în 1534 și la acel de conți prin diploma regelui Carol al II-lea al Spaniei și Duce de Milano (1672); datorită celei mai înalte rezoluții a împăratului Francisc I al Austriei de la 10 decembrie 1816, conților Claudius (Claudio) della Scala din Lodi, precum și fiilor săi Hanibal și Franz a fost confirmată nobilimea veche, conectată cu permisiunea conducerii titlului de conte în Austria; Fiul cel mare s-a căsătorit cu Paraschiva de Goian din Bucovina, familia a cumpărat în lungul timpului în ducat moșiile Berbeștie, Călinești, precum în Galiția Landestreu (Selenyj Jar), Brigidau (Laniwka) și Hniliczki, părți din Jadova erau moștenite de la familia Goian; Dintre cei doi fii, Baltazar (1803-1880) a fost ofițer de dragoni în Liov, s-a însurat cu Elena (1811-1876), fiica cavalerului Ștefan de Wassilko (1772-1843); Fiul lui Baltazar, Jerome (1840-1914), căsătorit cu Eugénie (1864-1928), fiica lui Leon cavaler de Wassilko, recomandase țăranilor săi de la Hliniczki să semneze conversia la credința ortodoxă, pentru că nu primiseră un cleric catolic, ce a provocat tensiuni considerabile; fiii lui Jerome Guido și Mastino erau amândoi căpitani imperiali de cavalerie, în timp ce Guido s-a stabilit după Primul Război Mondial la Salzburg, unde a fost unul dintre membrii fondatori ai „Asociației Ofițerești Salzburg” în 1957, fratele său Mastino…
Mastino Della Scala (Zeleneu sau Zelenău sau Pleșnița, Cozmeni, Cernăuți, 1885 – 1963, Mainz), căpitan de cavalerie, mare proprietar din Bucovina, deputat în Dieta Țării, Căpitan de cavalerie la ulani, s-a alăturat ca ofițer de cavalerie armatei române, ia parte la Primul război mondial, distingându-se în lupte, decorat cu Ordinul Coroana de Fier și Crucea de Fier cl. I, după război se întoarce în Bucovina, în 1922, s-a căsătorit la Cernăuți cu principesa Dorothea de Sayn-Wittgenstein (Druzhnoselie (Gubernia Sankt Petersburg, 1904 – 1970, Darmstadt), își administrează moșiile din Călinești pe Ceremuș și Sadova până în 1940 respectiv 1944, cele două comune l-au ales primar pe viață, rămâne și după 1945 în România, a stimulat colonizările din Stăneștii de Jos și Sadova, a construit școli și biserici, papa Pius al XII-lea l-a răsplătit cu titlul de „Camerier papal”, s-a bucurat de atenția Casei Regale a României, Regina Maria a României a fost nașa fiicei lui Mastino, Maria (Călinești pe Ceremuș, Storojineț, 1923 – 1991, Darmstadt) și a celor patru fii ai săi, după ani de persecuție în sistemul comunist, membrii familiei, au reușit sa părăsească România în 1962, plecând în Germania, cel mai tânăr fecior al lor, Heinrich (n. 27 ianuarie 1939), trăiește astăzi în Canada, el reprezentând ultimul succesor bărbătesc din aceasta ramură a familiei;
Franz Ritter von Des Loges (Viena, 1846, – 1914, Suceava), jurist și om politic austriac de origine franco-elvețiană, din Bucovina, care a îndeplinit funcția de primar al orașului Suceava (1891-1914), a absolvit cursurile Facultății de Drept din Viena, a fost repartizat la Tribunalul din Cernăuți și apoi la Primăria din Cernăuți, angajat al Companiei Offenheim, ca șef de compartiment comercial, apoi este angajat ca inginer la societatea care a construit calea ferată Liov (Lemberg) – Cernăuți – Iași, după finalizarea căreia a primit o pensie viageră din partea statului român și a fost înnobilat cu titlul de cavaler, s-a stabilit în orașul Suceava, a fost ales în funcția de primar al orașului, pentru aproape 23 de ani,, În perioada cât a condus treburile orașului, a fost realizat centrul urbanistic al Sucevei, construindu-se clădirile în care se află astăzi Prefectura și Consiliul Județean (Palatul Administrativ orășenesc, finalizat în 1903-1904 și în care erau adăpostite administrația orașului, poliția, pompierii, o casă de economii și muzeul de istorie), Muzeul Bucovinei și Muzeul de Istorie (sediul Căpităniei Districtuale, realizată în 1902-1903), Colegiul Național „Ștefan cel Mare” (Gimnaziul greco-oriental, construit între 1893-1895 pe locul vechii Piețe de lemne), Spitalul Vechi (Casa publică generală a bolnavilor din Suceava, construită în perioada 1891-1903), clădirile actualului Centru de Arhitectură, Cultură Urbană și Peisaj (fosta Uzină de Apă a Sucevei).
În anul 1895, primarul Franz-Cavaler de Loges a contractat un împrumut de 1,5 milioane de coroane pentru electrificarea orașului, construcția canalizării, a unui apeduct și îndiguirea râului Suceava. [3]
În anul 1895 s-a început construirea liniei de cale ferată care lega Ițcaniul de Suceava și care a fost finalizată în 1898. Calea ferată traversa orașul pe lângă Liceul „Ștefan cel Mare” și avea capătul în zona Oborului, situat în preajma actualei Policlinici. Vibrațiile produse de trecerea garniturilor de tren au dus la deteriorarea mai multor clădiri printre care Gimnaziul greco-oriental și Biserica Sfânta Cruce din Suceava, a cărei turlă s-a prăbușit. Linia de cale ferată a fost dezafectată în 1916, când a fost distrus podul peste râul Suceava, iar șinele au fost demontate de armata austriacă.
La 12 octombrie 1908 a fost pusă în funcțiune Uzina electrică, construită de Societatea Unificată de Electricitate din Viena și amplasată într-o clădire de pe malul Pârâului Cetății sau Târgului. A fost introdus în oraș iluminatul public electric, instalându-se în oraș stâlpi metalici din zăbrele, având lampadare cu becuri incandescente. [4] La data de 12 august 1912, ca urmare a lucrărilor efectuate de firma G. Rumpel din Viena, s-a dat în folosință Uzina de apă, care putea debita 350.000 m³/an, concomitent cu rețeaua publică de aducțiune, alimentare cu apă (24 km) și canalizare pentru ape reziduale (30 km). De asemenea, au fost pavate pentru prima dată străzile orașului. Franz Des Loges a avut un rol important în plan cultural. El a sprijinit procesul de restaurare și punere în valoare a unor monumente istorice reprezentative [5], coordonat de arhitectul Karl A. Romstorfer. Prin acest proiect, s-au realizat lucrări de consolidare a ruinelor Cetății de Scaun, s-au restaurat Mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou și Biserica Mirăuți. În ianuarie 1900, s-a constituit Societatea „Muzeul orășenesc din Suceava”.
Prin activitatea desfășurată de primarul Des Loges, s-a încercat recuperarea rămânerii în urmă a Sucevei față de Cernăuți, care devenise capitală a Bucovinei după anexarea acestei provincii de către Imperiul Habsburgic în anul 1775.
În oraș au fost instalate elemente moderne de mobilier urban – felinare, chioșcuri de ziare, bănci, două pavilioane de agrement, dintre care unul situat în Parcul Central (unde a fost inaugurat în 1908 bustul împăratului Franz-Joseph al Austriei). Clădirile cu rol administrativ au fost construite într-un stil modern care făcea discordanță cu trecutul medieval al orașului, a fost ales ca deputat al colegiului orașelor în Dieta Bucovinei;
George Drumur (George Pavelescu) (Horecea Mănăstirii, Cernăuți, 1911 – 1992, Timișoara), poet, prozator, traducător, publicist, muzicolog și traducător român, membru al Societăţii Scriitorilor Bucovineni şi al Uniunii Scriitorilor din România, urmează Școala primară din Horecea, Școala Normală din Cernăuți, Liceul de Stat „Aron Pumnul” Cernăuți, obține licența Școlii administrative, din cadrul Institutului Regal de Științe Administrative al României, absolvent al Conservatorului de Muzică și Artă Dramatică din Cernăuți, și al Facultății de Matematică-fizică din Timişoara-Bucureşti, pedagog la Liceul „Aron Pumnul”, profesor la Liceul de Stat nr. 3 din Cernăuți, profesor la școli profesionale din Cernăuți, secretar de redacţie al revistei Iconar din Cernăuţi, prim-redactor al revistei Bucovina literară din Cernăuţi, redactor şef al publicaţiei Deşteptarea din Cernăuţi, director al editurii Bucovina literară din Cernăuţi, preşedintele Cercului Bucovina literară din Cernăuţi, funcţionar la Mitropolia Bucovinei şi la Fundaţiile culturale române, director al Căminului cultural Egumenul Artemon din Horecea-Mănăstirii, funcţionar la Federala Cooperativelor Agricole Centru din Timişoara, secretar casier la Conservatorul de Muzică din Timişoara, prim secretar la Institutul de Artă din Timişoara, secretar literar-muzical la Opera de Stat din Timişoara;
Basil Ritter Von Duzinkiewicz (Cernăuți, 1857 – 1921, Cernăuți), consilier aulic, muzician, studiile gimnaziale și Facultatea de Drept la Cernăuți, funcționar în administrația regională, consilier regional, secretar regional la prefecturile din Suceava și Cernăuți, consilier aulic, decorat pentru activitatea sa cu Ordinul „Crucea de Fier cl. III”, președinte al Societății Filarmonice din Cernăuți;
Rudolf Eckhardt (Bistrița, ? – ?, Cernăuți?), tipograf, a înființat în 1799, prima tipografie din Cernăuți, ce-i poartă numele, fiind zeci de ani și singura, la Cernăuți, a editat din inițiativa sa, un „Calendar al Bucovinei”, în ianuarie 1812, care avea și pagini de literatură;
Eugen Ehrlich (Elias Ehrlich) (Cernăuți, 1862 – 1922, Viena), romanist, jurist și sociolog al dreptului, studii universitare la Viena, docent particular la Viena, profesor de drept la Universitatea Cernăuți, decan al Facultății de Drept și apoi rector al Universității Cernăuți, a pus bazele unui seminar de „Drept viu” la Cernăuți, a inițiat cercetări de drept cutumiar în Bucovina, a pledat pentru mutarea Universității din Cernăuți în altă zonă a imperiului, considerând Bucovina o provincie înapoiată, atrăgându-și animozitatea profesorilor și studenților, vederile sale extremiste împiedicându-l să-și continue cariera la Universitatea românească, deși avea o pregătire științifică de excepție;
Theodor Freiherr von Ehrmanns zum Schlugg (Viena, 1846 – 1923, ), pictor, grafician, a pregătit gravuri și desene pentru lucrarea „Die österreichisch-ungarische Monarchie in Wort und Bild, Wien 1886–1902, Bd. ’Bukowina’, 1899”;
Aglaia Eminescu (căsătorită cu I. Drogli, apoi H. Gareiss Edlle von Döllitzsturm) (Ipotești, Botoșani, 1852 – 1900, Cernăuți), sora poetului Mihai Eminescu, soră în noviciat la mănăstirea Agafton, se căsătorește cu Ioan Drogli și se stabilește la Cernăuți, în 1875 se mută la Suceava, unde intră în elita intelectualității locale, implicându-se în viața artistică și culturală a orașului, revenind la Cernăuți, activează în cadrul Societății muzicale „Armonia”, unde are mare succes caactriță, fiind apreciată și de Titu Maiorescu, se învârtea prin toate cercurile intelectuale de la Botoşani, Suceava şi mai ales de la Cernăuţi, aici l-a cunoscut pe Ciprian Porumbescu şi Teodor Flondor, pe care se spune îi influenţează pe plan muzical;
Mihai Eminescu (Botoșani, 1850 – 1889, București), prozator și jurnalist, poetul național al României, a urmat școala primară „National Hauptschule” (Școala primară ortodoxă orientală) la Cernăuți, a fost înscris la Obergymnasium din Cernăuți[32], liceu german înființat în 1808, singura instituție de învățământ liceal la acea dată din Ducatul Bucovinei, a intrat ca practicant la Tribunalul din Botoșani, apoi, peste puțin timp, a fost copist la comitetul permanent județean, în 1865, se reîntoarce la Cernăuți, în gazdă la profesorul său, Aron Pumnul, ca îngrijitor al bibliotecii acestuia, din 1866 până în 1869, a pribegit pe traseul Cernăuți – Blaj – Sibiu – Giurgiu – București, student la Viena, urmează ca „auditor extraordinar” Facultatea de Filozofie și Drept, dar audiază și cursuri de la alte facultăți, participă la pregătirea unei serbări și a unui Congres studențesc la Putna, cu ocazia împlinirii a 400 de ani de la zidirea mănăstirii de către Ștefan cel Mare, a fost numit în postul de director al Bibliotecii Centrale din Iași;
Karl Freiherr von Enzenberg (1725, Padova – 1810, Sibiu), al doilea guvernator al Bucovinei, ia parte la războiul de 7 ani, i se dă misiunea de a face o recunoaștere în Moldova, stabilind planul de ocupare a părții de nord a acestei țări, ca și guvernator a luat o serie de măsuri pentru a transforma Bucovina într-o provincie austriacă, a scos de sub jurisdicția Mitropoliei Moldovei așezăminte de cult pe care le-a subordonat Episcopiei de Rădăuți, mută sediul Episcopiei la Cernăuți, a introdus serviciul poștal, a propus Curții Imperiale, un Program de reorganizare a Bucovinei în care se prevedea și împărțirea acesteia în 5 districte conduse de directori militari, orașele să fie conduse de primari ajutați de consilieri, Cernăuți să fie capitala rezidențială a Bucovinei, fixarea cuantumului prestațiilor și al impozitelor pentru locuitorii satelor, a desființat toate mănăstirile și schiturile cu excepția Putnei, Suceviței și Dragomirnei, a constituit comisia de delimitare a tuturor proprietăților rurale, a delimitat moșiile Episcopiei de Rădăuți, a format Fondul Religionar Bisericesc, a cerut expulzarea a 365 de familii de cămătari și arendași evrei care spoliau țărănimea, a luat o serie de măsuri administrative contribuind la alinierea Bucovinei la standardele europene, a propus o nouă schemă de impozitare fiscală, a introdus primul regulament silvic, a stimulat dezvoltarea meșteșugurilor, a introdus, la indicația Vienei, o reformă a învățământului, stmulând dezvoltarea unei rețele de școli româno-germane;
Osip Iuri Adalbertovici Fedkovici (Putila Storojinețului, 1834 – 1888, Cernăuți), poet și traducător evreu-ucrainean, urmează Școala reală din Cernăuți pe care o părăsește după 2 ani, studii de geometru la Iași, intră în armata austriacă participând la Campania din Italia, la întoarcerea acasă, trece la religia greco-catolică, ajunge primar al orașului Cernăuți, devine inspector școlar, director al Teatrului ucrainean din Lemberg, se întoarce în Bucovina unde lucrează la redacția ziarului ucrainean „Bukovyna” timp de 8 ani, până la moartea lui;
Grigore Filimon (Plavalari, Suceava, 1869 – 1905, Cernăuți), profesor, studiile gimnaziale la Suceava, apoi Facultatea de Litere de la Universitatea din Cernăuți, activează mai mulți ani la catedră după care se dedică activității de organizare a sistemului cooperatist, sprijinit fiind de Tudor și Iancu Flondor, Vasile Găină, baronul Nicu Mustață, medicul Ion Volcinschi, preotul Mihai Bendescu ș.a., în 1902 reușește să pună bazele Centralei Române din Cernăuți a băncilor de tip Reiffeisen, în şase ani înfiinţând peste o sută de bănci rurale;
Robert Flinker (Vijnița, 1906 – 1945, București), scriitor român și medic de limbă germană, evreu din Vijnița, urmează Gimnaziul în Cernăuți, medicina la Viena, apoi lucrează ca medic la Cernăuți, își continuă studiile la Geneva și Basel, din 1944 director la spitalul Central din București;
Familia Flondor,
A fost una dintre cele mai însemnate familii boerești din Moldova și înrudită din vechime cu familiile Arap, Balș, Buhuș, Ureche și alte familii mari; această familie de boieri moldoveni nu a avut inițial numele Flondor; înaintașii ei sunt, Pavel Albotă (1615 – 1680), vornic de Poartă sub Vasile Lupu, care purta numele de Albotă de la bunicul după mamă, ce fusese mare postelnic al Moldovei în perioada 1531-1537, în timpul primei domnii a lui Petru Rareș, căsătorit cu Măriuța Ponici (1625 – 1685) și care a avut șase urmași: Gheorghe Ciudin, Toader Albotă, vel armaș (mare armaș), poreclit Fliondor, Sultana, Paraschiva, Anița și Alexandra;
Toader Albotă-Flondor (1650 – 1720), a fost căsătorit cu Maria (Măriuța) Gherman (1655 – 1710), fiica pârcălabului Grigore Gherman și a soției sale Kelsina Grigore Tăutul, nepoată a marelui logofăt Solomon Bărlădeanul, și a avut trei urmași:
A.1.Iordache Flondor (1675 – 1700),
A.2.Constantin Flondor (1680 – 1710),
A.3.Șerban Flondor (1683 – 1768), mare medelnicer și vornic de Câmpulung pe Ceremuș (Câmpulung Rusesc) (familia Flondor a deținut timp de patru generații funcția de vornic de Câmpulung pe Ceremuș sau Câmpulung Rusesc, dregătorie cu caracter judecătoresc și administrativ, dependentă de Starostia (primăria) de Cernăuți); a deținut în 1749 domeniile Putila, Șipotele, jumătate din Câmpulungul Rusesc, Milie, Hlinița Bainu, Melencăuți, Milișăuți, Robeliceni, Domușeni și Bivolari, și împreună cu soția sa Catrina (Anița) Bainschi (1686 – 1750), fiica serdarului Vasile Bainschi, au avut trei copii:
B.1.Toader Flondor (1705 – 1760), căsătorit cu Stârcea și Anița Sonson,
B.2.Maria Flondor (1707 – 1770), poreclită Lupa, căsătorită cu Ioniță Stârcea, poreclit Cracalia (1705 – 1780) cu un urmaș:
Catrina Stârcea (c1730-c1780)
B.3.Ioan Flondor (1710 – 1784) căsătorit cu Anastasia Arapu (1715 – 1775), a fost vornic de Câmpulung pe Ceremuș (Câmpulung Rusesc), strămoșul tuturor Flondorenilor din Bucovina, și a avut nouă urmași; fiii, adică Gheorghe, Constantin, Dimitrie și Vasile, au primit de la împăratul Francisc al II-lea titlul nobiliar austriac de „cavaler de Flondor” (Ritter von) prin diploma din aprilie 1796, care atestă că familia Flondor descinde din „antiqua et nobilissima familia Albote”; din fiii lui, Dimitrie, Gheorghe și Constantin, s-au format trei ramuri (linii) ale familiei Flondor: I.RAMURA Cobălciu, II.RAMURA Hlinița, III.RAMURA Storojineț și Glinca, a treia ramură a lui Constantin, având două subdiviziuni: RAMURA (linia) III, Storojineț (Bucovina) și RAMURA (linia) III, Glinca (Basarabia); Ioan Flondor (1710 – 1784) a avut nouă urmași:
C.1.Maria Flondor (Jadova, Storojineț, 1733 – 1813, Bеrhomet pe Siret, Vijnița), căsătorită cu Alexandru Wassilko von Serecki (Lucavăț, Vijnița, 1717 – 1787, Bеrhomet pe Siret, Vijnița) cu trei urmași:
Nicolai Wassilko von Serecki (1759 – 1809); Vasile Wassilko von Serecki (1761 – 1825); Ștefan Wassilko von Serecki (1772 – 1843);
C.2.Vasile Ritter von Flondor (1738 – 1800);
C.3.Anița Flondor căsătorită, Potlog (1742 – 1780),
C.4.Alexandra Flondor căsătorită, Stârcea (1747 – 1810),
C.5.Elisabeta Flondor (1750 – 1775),
RAMURA Cobălciu, șeful ramurii (liniei) I a familiei:
C.6.Dimitrie Ritter von Flondor (1757 – 1832), căsătorit cu Anița Wassilko von Serecki (1785-1845), fiica cavalerului Nicolae de Wassilko (1759 – 1809), a avut nouă urmași:
1.Mihai Flondor (c1802-c1805),
2.Dumitru Flondor (c1804-c1806),
3.Ion Flondor (c1806-c1807),
4.Isidor Flondor (c1808-c1810),
5.Leon Flondor (c1810-c1813),
6.Casandra Flondor (c1812-c1865), căsătorită Giurgiuvan,
7.Maria Flondor (c1814-c1860), căsătorită Ianoș,
8.Ionaș Flondor (c1815-c1816),
9.Gheorghe Ritter von Flondor (c1816-c1880), căsătorit cu Elena de Volcinski (c1818-c1890), cu doi urmași:
1.Nicolae Flondor (c1836-c1855)
2.Gheorghe Ritter von Flondor (1838-1918), devine șeful RAMURA (linia) Cobălciu, căsătorit cu Aglaia de Goian (c1845-c1920), posesorul moșiei Robeliceni din Basarabia, însă stabilit în Bucovina, cu doi urmași:
2.1.Elena Flondor (1866-1930) cu două căsătorii: 1) Gheorghe baron de Stârcea (Styrcea) (1869-1897), comisar imperial cu care a avut un fiu:
Alexandru Baron de Stârcea (Cernăuți, 1889-1979, București) căsătorit cu Marietta Johanny (Weyregg am Attersee, Austria, 1894-1934, Cernăuți), apoi căsătorită cu
2) Anatol Conte Bigot de Saint-Quentin (1849-1932), general austriac de cavalerie, cu care a avut trei urmași:
Douglas Conte Bigot de Saint-Quentin (Brandýs nad Labem-Stará Boleslav, Cehia, 1899-1992, Viena) căsătorit cu Elisabeth von Wagner (Odessa, 1904-1985, Viena); Desideria Contesă Bigot de Saint-Quentin (Brandýs nad Labem-Stará Boleslav, Cehia, 1900 – 1999, Viena) căsătorită cu Franz Emil Joseph Ludwig Conte Marenzi von Tagliuno und Talgate (Wiener Neustadt, 1899 – 1983, Viena) cu descendenți în linie feminină și Friedrich Georg Conte Bigot de Saint-Quentin (Bratislava, Slovacia, 1906 – 2000, Viena) căsătorit cu Florica Mihăescu Contesă de St. Quentin (Buzău, 1910 – 1987, Buzău);
2.2.Otto (sau Othon) von Flondor (1868-1937)
RAMURA Hlinița, șeful ramurii (liniei) II a familiei:
C.7.Gheorghe Ritter von Flondor (1761 – 1797), deținea moșia Hlinița (din Bucovina), căsătorit cu Ana von Strâșca (c1770-1854) cu patru urmași:
1.Emanoil Ritter von Flondor (c1790-c1830);
2.Olimpia Flondor (c1792-c1850) căsătorită Tabora;
3.Alexandru Ritter von Flondor (c1795-c1860), a preluat conducerea liniei a doua a familiei, a fost căsătorit cu … născută Calmuțchi (Kalmucki) (c1800-c1870) cu un urmaș:
Emanoil Ritter von Flondor, deputat, deținea moșia Hlinița pe Prut, căsătorit cu Elena de Zotta (c1830-c1890) cu un urmaș:
Maria Flondor (c1850-c1910);
4.Iordache (Gheorghe) Ritter von Flondor (1798 – 1868) căsătorit cu Ecaterina de Gaffenko (Gafencu) (1804 – 1849, ) cu doi urmași:
1.Georg Flondor (Cernăuți, 1830 – c1900) căsătorit cu Stefania de Aywas (c1838-c1910) cu doi urmași:
Helena Maria Flondor (c1858-c1925) căsătorită cu Martinus Otto Maubach (1852-c1920),
Stefania Flondor (Železné, Cehia, 1860 – c1930) căsătorită cu Piotr Lewicki (Roznovo, Oborniki, Polonia, 1852 – c1925, );
2.Ecaterina Flondor (Hlinița, Hlinița pe Prut, Arboreni, Gai, 1843 – 1920, Mihova, Mihoveni, Millie) căsătorită cu Alexandru Freiherr Wassilko von Serecki (Berhomet pe Siret, 1827 – 1893, Lăpușna), cu patru urmași:
Georg Wassilko von Serecki (1864-1940); Stephan Wassilko von Serecki (1869-1933); Alexander Wassilko von Serecki (1871-1920); Viktor Wassilko von Serecki (1872-1934)
RAMURA Storojineț(Bucovina) și Glinca(Basarabia), șeful ramurii (liniei) III a familiei:
C.8.Constantin Ritter von Flondor (1764-1815) (prin fii, Nicolae și Dimitrie, linia, ramura lui Constantin s-a divizat în două părți), căsătorit cu Paraschiva von Kalmucki (c1775-c1830) cu șapte urmași:
RAMURA (linia) III, Storojineț (Bucovina):
C.8.1.Nicolae Ritter von Flondor (Milie, Vijnița, 1795 – 1864, ), a preluat conducerea liniei a treia (Storojineț) a familiei, a deținut moșiile Rogojești, Storojineț și Ropcea din Bucovina, căsătorit cu Ecaterina Cârste (Storojineț, 1803 -c1875, ) (fiica soților Ioan baron de Cârste și a Smarandei von Cârste, născută von Ralli), cu doi urmași:
D.Eufrosina Flondor (1826 – 1899) căsătorită cu George Hurmuzachi (Cernăuca, Cernăuți, 1817 – 1882, Cernăuți) cu doi urmași:
Eudoxiu Hurmuzachi (Cernăuți, 1845 – 1931. Cernăuți) și Elena Hurmuzachi(? – 1882, ), măritată cu Iancu de Zotta;
E.Gheorghe Ritter von Flondor (Storojineț, 1828 – 1892, Storojineț) căsătorit cu Isabella Dobrowolski von Buchenthal (1835-1890), se bucura de mare stimă și autoritate, prin corectitudinea exemplară a caracterului său, prin virtuțile sale civice și prin sfințenia cu care ținea la datinele și obiceiurile strămoșești, a fost deputat în Dieta Bucovinei, a cărei primă sesiune a avut loc în anul 1862, a avut șapte urmași:
E.1.Tudor cavaler de Flondor (Theodor Ritter von Flondor), (Storojineț, 1862 – 1908, Schlachtensee, Bezirk Steglitz-Zehlendorf, Berlin), căsătorit cu Maria Ciuntu (1865-1950), compozitor, politician, jurist și economist român, a fost instruit în învățământ privat de Adolphina Wohlfarth ca pianist, apoi muzica la Societatea Filarmonică din Cernăuți, a studiat mai întâi Jurisprudență la Universitatea din Cernăuți, apoi, la Universitatea de Agricultură din Viena, Științe economice, tot la Viena, Academia de Muzică și Artă Dramatică, cu accent pe teoria muzicii și contrapunct pentru a deveni compozitor, s-a stabilit la conacul din Rogojești și a fost ales primar în Rogojești, a fost vicepreședinte al Junimii, director de cor și dirijor al societății „Armonia” în Cernăuți, director de cor și dirijor al societății „România Jună” (1885-1888), la a cărei aniversare a participat orchestra lui Johann Strauss, a lucrat ca economist și editor al „Agricultorul”, și al ediției românești al Consiliului Cultural a Bucovinei, „Bukowinaer landwirtschaftliche Blätter”, a fost deputat al Dietei Bucovinei, apoi al Consiliului imperial (Reichsrat), a compus, printre altele, și cântecul „Somnoroase păsărele”, pe textul lui Eminescu; a avut patru urmași:
E.1.1.Constantin cavaler de Flondor (Roman, 1889 – 1942, Cernauti, reînhumat la Rogojești), a fost un jurist si diplomat român (ministru plenipotentiar la Stockholm), apoi mareșal al Curții Regale, după absolvirea studiilor secundare la Liceul German din Cernăuți (k.k. Ober-Gymnasium in Czernowitz), a studiat la Facultatea de Drept a Universității din Viena si Cernăuți, a obținut doctoratul în științe juridice la Innsbruck, în cursul Primului Război Mondial a slujit în Armata Austro-Ungară, a intrat imediat după război în serviciul diplomatic al Regatului României, după ce a ajuns reprezentant diplomatic, cu rang de ministru plenipotențiar clasa I in 1929, a îndeplinit cu succes diferite însarcinari intr-o serie de capitale europene: Sofia, Stockholm, Helsinki și Copenhaga, în perioda activității sale din minister ocupă printre altele funcția de director al Cancelariei Ordinelor, a fost numit mareșal al curții regale și președinte al Societății de Radio; odată cu instaurarea regimului Antonescu se pensionează și călătorește cu afaceri prin țară;
E.1.2.Isabella Nectara von Flondor (Roman, 1890 – 1985, New York), soprană, cântăreață de operă/operetă, urmează Liceul de fete Öffentlichen Städchisten Mädchen Lyzeums din Cernăuți, studii de pian și vioară în Cernăuți, cu profesor Cremer, studiază vioara la Viena, opera la „Scala” Milano, canto la Paris, debut la Volksoper din Viena, face turnee în numeroase țări ale lumii, se retrage în S.U.A., unde predă lecții de canto la New York, în particular;
E.1.3.Gheorghe cavaler de Flondor (Georg Ritter von Flondor), (Roman, 1892 – 1976, București), căsătorit cu Lucia Stephanovici (c1905-c1985), a fost un om politic român, care a îndeplinit funcția de rezident regal al Ținutului Suceava, conducător al Partidului Național Român din Bucovina și viitor președinte al Adunării Constituante care a votat Unirea Bucovinei cu România, a absolvit în anul 1910 cursurile Liceului de Stat nr. 3 din Cernăuți, apoi s-a înscris la Facultatea de Drept de la Viena, unde a studiat timp de trei ani și și-a susținut o parte din licență, iar ultimul an de studii l-a urmat la Universitatea din Praga, după absolvirea facultății, este mobilizat în armata austro-ungară, luptând pe diverse fronturi, pentru activitatea sa militară a primit mai multe decorații, astfel Medalia de Curaj în argint de clasa I și clasa II, Medalia de Bronz pentru Merit Militar „Signum Laudis” și Ordinul de Merit Militar de clasa a 2-a cu decorație de război (KD.), intră în activitatea politică, înscriindu-se în Partidul Național Liberal la sugestia și recomandarea lui Ion Nistor, a fost ales ca deputat de Rădăuți în Parlamentul României (1927-1935) și apoi senator PNL de Rădăuți, a fost președinte al Băncii Siret și al Uniunii Sindicatelor pentru Exportul Animalelor, a deținut în două rânduri funcțiile de președinte al Camerei Agricole Rădăuți și director al Băncii de Nord din Cernăuți, a fost ales în funcția de consilier al Frontului Renașterii Naționale, a fost numit și Rezident Regal al Ținutului Sucevei (cu reședința la Cernăuți), depune jurământul în fața regelui Carol al II-lea, fiind prezent și Armand Călinescu, vicepreședinte al Consiliului de Miniștri, la sosirea sa la Cernăuți, capitala Rezidenței regale, a fost primit cu toate onorurile cuvenite de către reprezentanții autorităților administrative, bisericești și militare; au fost de față la ceremonia de instalare a noului rezident regal, 110 persoane, printre care: colonelul Ionescu – prefectul județului Cernăuți, Nicu Flondor – primarul municipiului Cernăuți, colonelul Rădulescu – primarul orașului Vatra Dornei, profesorul Romulus Cândea – directorul ziarului “Suceava”, consulul general al Germaniei și Poloniei la Cernăuți, cei ai Olandei, Franței și Suediei, în calitate de rezident regal a avut o serie de contribuții în plan administrativ și urbanistic, a contribuit la salvarea de la moarte a 12 familii evreiești; activitatea sa de Rezident Regal și-a încheiat-o la Vatra Dornei, prin încetarea existenței instituții Rezidenței Regale, arestat în 1952 de către regimul bolșevic din România, judecat și condamnatla 10 ani de temniță grea; a avut un fiu:
Tudor Flondor (?, 1929 – 1952, București),
E.1.4.Florica Flondor (Rogojești, Siret, 1897 – 1983, București), căsătorită cu generalul de brigadă Aurel Racovitză (Botoșani, 1890 – 1957, București), a fost compozitoare, studii la Academia de Muzică din Viena unde l-a avut profesor pe Eusebie Mandicevschi, Franz Schmidt, Franz Kessler, Viktor Ebenstein și Mihai Jora, a avut doi urmași:
Maria-Georgeta Racovitză (1926); Constantin Racovitză (1936-1999)
F.2.Iancu cavaler de Flondor (Johann Ritter von Flondor), (Storojineț, 1865 – 1924, Cernăuți), om politic român, conducătorul mișcării naționale a românilor din Bucovina pentru autodeterminare și unire cu Regatul României, studii secundare la Liceul German din Cernăuți, apoi Facultatea de Drept a Universității din Viena, Doctor în Drept la Universitatea din Viena, brevetul de locotenent de rezervă, după moartea tatălui său se stabilește la moșia sa de la Storojineț și ia conducerea moșiilor Storojineț, Ropcea, Milie și Broscăuți, a activat în Cernăuți ca parlamentar în Dieta Bucovinei și, în 1918, a prezidat Consiliul Național Român al Bucovinei, demisionează definitiv din partid, retrăgându-se la moșia sa de la Storojineț, reintră în viața politică ca șef al Partidului Român, a demisionat din nou, în noiembrie 1910, refuzând să mai revină în fruntea partidului, în pofida rugăminților membrilor de frunte ai partidului, s-a retras din nou la Storojineț, în această perioadă, fiind un sfătuitor al oamenilor politici români din Bucovina și sprijinitor al mitropolitului Vladimir de Repta, în chestiunile privitoare la păstrarea caracterului românesc al Mitropoliei Bucovinei, în anul 1917, Iancu Flondor a fost acuzat de către guvernul austriac de înaltă trădare și a scăpat cu viață numai datorită intervenției parlamentarilor români din Viena, a fost primar la Storojineț, revine în fruntea mișcării de eliberare națională a românilor din Bucovina și cere guvernatorului austriac conte Joseph Etzdorf să predea românilor prerogativele puterii, la 27 octombrie 1918, prezidează Adunarea Constituantă care votează Unirea Bucovinei cu România, la 28 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei, întrunit în Sala Sinodală din Palatul Mitropolitan din Cernăuți sub președinția dr. Iancu Flondor, a adoptat prin vot moțiunea Unirii Bucovinei cu Regatul României, prin care s-a hotărât „Unirea necondiționată și pe vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuș, Colacin și Nistru, cu regatul României”, Iancu Flondor este ales ca președinte al Consiliului Național Român și devine primul șef al guvernului român în Bucovina, în iarna lui 1918 a intrat în conflict cu rivalul său Aurel Onciul asupra viitorului politic al Bucovinei, dispută ce a dus, în noiembrie, la un apel al Consiliului Național Român, condus de Flondor, pentru intervenția armatei române în ceea ce devenise o Bucovină haotică, generalul Iacob Zadik comandantul diviziei a 8-a infanterie a primit ordin de la Guvernul Român din Iași, să ocupe fără întârziere Ițcani , Suceava și apoi progresiv întreaga Bucovină; în 11 noiembrie 1918 armata română a intrat în Cernăuți, este numit în funcția de ministru secretar de stat, fără portofoliu, însărcinat cu administrarea Bucovinei, n această calitate, el a pus bazele noii administrații românești în Bucovina: a introdus limba română în învățământ (fiind înființate școli românești la Cernăuți, Românești,Siret, Călinești), în administrație, justiție etc.; a angajat funcționari din rândul autohtonilor; a militat pentru recuperarea depozitelor din băncile austriece; a sprijinit presa românească; a promovat democratizarea vieții publice și a pledat în favoarea intereselor țăranilor în cadrul elaborării proiectului de reformă agrară ș.a., de asemenea, în anul 1919, când se dezbătea intens problema organizării administrative a statului român, gruparea lui Iancu Flondor a propus la 24 aprilie 1919, prin Programul românilor bucovineni, să se înființeze în „nordul țării, dincoace de Carpați, un centru propriu administrativ”, această regiune urma să cuprindă Bucovina, Ținutul Hotinului și o parte a Vechiului Regat. „Înființarea lui ar schimba repede fizionomia etnică din această parte, garantând siguranța și contribuind la înflorirea statului”, în 1919 s-a retras la Storojineț, din toate funcțiile politice, a fost decorat cu Marea Cruce a Ordinului Coroana României, căsătorit cu Elena de Zotta (1876-c1930), a avut trei urmași:
F.2.1.Șerban Cavaler de Flondor (1900-1971), căsătorit cu Nadejda (Nadeje) Știrbey (1897-1994), fiica prințului Barbu Știrbey, agronom, heraldist, genealog, studii: Liceul din Suceava, studii de agrozootehnie la Viena, doctor în științe agrozootehnice; președinte al Comitetului Comunei Agricole Storojineț, membru al Frontului Renașterii Naționale, deputat în Parlamentul României, membru al Societăților de Heraldică din Viena și Geneva, primar de Cernăuți (a salvat pe mulți evrei de la deportare), din 1942 a activat la Institutul de Istorie „N.Iorga”, București, în 1949, la București, arestat împreună cu familia, este salvat de un evreu necunoscut pentru ajutorul dat în Cernăuți, din nou arestat de regimul bolșevic în 1952 la Sinaia și închis doi ani la Ghencea și Văcărești, deportat apoi 3 ani în Bărăgan;
F.2.2.Neagoe Cavaler de Flondor (1901-1952), căsătorit cu Elena de Grigorcea (c1880-c1950),
F.2.3.Mircea Cavaler de Flondor (1903-1927);
G.3.Aglae Flondor (c1866-c1880)
H.4.Constantin (Costachi) Flondor (c1867-c1875)
I.5.Elena Flondor (Storojineț, 1868 – 1916, Bad Vöslau, Austria) căsătorită cu prințul Ioan Mavrocordat (1865-1936), din Dângeni, cu șase urmași:
George Mavrocordat (1892-1952); Zoe Mavrocordat (1893-1941); Elena Mavrocordat (1895-1921); Nicolae Mavrocordat (1897-1964); Constantin Mavrocordat (1902-1947); Alexandru Mavrocordat (1905-1962)
J.6.Ecaterina Flondor (1871-1875)
K.7.Nicu Baron de Flondor (Nikolaus Freiherr von Flondor), (Storojineț, 1872 – 1948, Brașov), a fost un politician, jurist și economist român pe timpul Imperiului Austro-Ungar și după aceea în România, a fost primar al orașului Cernăuți în trei rînduri, a absolvit după studiile secundare la liceul german k.k. I. Staatsgymnasium Czernowitz Facultatea de Drept a Universității din Cernăuți (K.K. Franz Josefs – Universität in Czernowitz), fiind apoi angajat ca funcționar de administrație în serviciul statului, a fost membru al Societății Academice „Junimea” din Cernăuți, din anul 1903 a fost membru al conducerii Centralei Însoțirilor Economice din Bucovina, a fost mare proprietar la Noua Sulița, a fost deputat în Dieta Bucovinei și în Camera Imperială din Viena, a activat în Partidul Poporal Național Român, apoi în Partidul Creștin Social Român, după 1910 va adera la fracțiunea conservatoare a Partidului Național Român din Bucovina, iar în anul 1912 ajunge în conducerea acestui partid, a fost deputat dietal din partea colegiului II electoral al marii proprietăți românești și în curia I, a fost membru în Comitetul Țării (organism parlamentar al Dietei Bucovinei) din anul 1911 și în Comisia de finanțe a Dietei, a fost propulsat în rândurile acestui partid (liberal) și ajunge deputat în Parlamentul României Mari, a fost onorat cu Crucea de Comandor al Ordinului Imperial Leopold, după ocuparea Cernăuțiului de către cazacii generalului Pavlov (în septembrie 1914), Nicu Flondor este deportat ca ostatic în imperiul țarist (în Turkestan) și, (în urma unui diferend avut cu comandantul trupelor rusești care ocupaseră Cernăuții), împreună cu Salo von Weisselberger, primarul orașului; în primăvara anului 1916, ca urmare a unui schimb de prizonieri, Nicu se întoarce în țară, a fost numit Secretar de Stat pentru afacerile de finanțe în Consiliul Secretarilor de Stat ai Bucovinei, cu rol de guvern provizoriu, condus de Iancu Flondor, la 12 noiembrie 1918, Nicu Flondor a fost prezent în delegația României la Conferința de Pace de la Paris (1919-1920), ca expert pentru Bucovina pe probleme economice și financiare, a fost primarul orașului Cernăuți, în trei rânduri: 1920, 1922-1926 și 1938-1940, în ultimul mandat de primar, a fost instalat ca primar al municipiului Cernăuți, de „Rezidentul Regal al Ținutului Suceava” (cu reședința în Cernăuți) prof.Gheorghe Alexianu, acest ultim mandat a durat până la 28 iunie 1940, a pus la dispoziția Societății Academice Junimea un teren în str. Alth, pentru construirea unui cămin studențesc, a fost cetățean de onoare al localității Noua Suliță, căsătorit cu Elena de Grigorcea (c1880-c1950) cu care are trei urmași, apoi căsătorit cu Eleonora Kaindl:
K.1.Radu Baron de Flondor (Carapciu pe Siret, 1900 – 1956, București), căsătorit cu Maria Vasiliu, jurist, diplomat, urmează Liceul Theresianum din Viena, și Facultatea de Litere și Filozofie de la Universitatea Cenăuți, licență și doctorat în drept, în 1924 angajat la Ministerul Afacerilor Externe, aflat în misiune în Japonia, își însușește limba acestei țări și urmează cursuri la Universitatea Waseda, începe redactarea primului „Dicționar român-japonez” pe care îl publică la Tokyo în 1940, în 1943 este numit consul general la Viena, unde contribuie la salvarea unor vieți de evrei, întors în țară este angajat ca specialist în arta japoneză la Muzeul de Artă al României;
K.2.Alexandru Baron de Flondor (1902-1987), căsătorit cu Daisy contesă Lazansky,
K.3.Elena Flondor (1904-c1960), căsătorită cu Dr. Petru Bohosievici.
C.8.2.Maria Flondor (c1797-c1810)
C.8.3.Elisabeta Flondor (c1800-c1860), căsătorită Verdeș,
C.8.4.Gheorghe Flondor (c1805-c1870), un urmaș:
Elena Flondor (c1830-c1900)
RAMURA (linia) III, Glinca (Basarabia):
C.8.5.Vasile Flondor (c1810-c1875), a preluat conducerea liniei a treia (Glinca, Basarabia) a familiei, căsătorit cu ___, un urmaș:
Dumitru Flondor (1844-1898) căsătorit cu Olga Filodor (1862-1925) cu șase urmași:
Gheorghe Flondor (c1880-1918)
Nadejda Flondor (c1885-c1950), căsătorită cu Sergei Petrovich Melgunov (1879-1956)
Constantin Flondor (c1887-1921)
Aglae Flondor (c1890-c1940)
Anastasia Flondor (c1892-c1945)
Ana Flondor (c1895-c1950)
C.8.6.Nastasia Flondor (c1814-c1875), căsătorită cu Dimitrie Perju (1812-c1875),
C.8.7.Ecaterina Flondor (1815-1882), căsătorită cu cavalerul Vasile de Grigorcea (1797-1876), cu urmașii:
Elena Grigorcea; Iancu Grigorcea (1845-1888); Adrian Grigorcea (1882 – 1899)
C.9.Ion Flondor (c1765-c1785);
Constantin Flondor (Cernăuți, 1936 – ), fiul lui Dumitru Flondor și al Claudiei-Roma Flondor (născută Ivasiuc); tatăl său, Dumitru Flondor era fiul lui Gheorghe D. Flondor (Egor, Jorj), moșier din satul Volcineț, județul Hotin (azi în Republica Moldova), (Volcineț, 1878 – 1917, Briceni) și al Nataliei (născută Andrieș, 1882 – 1951); Dumitru Flondor făcea parte din ramura basarabeană a Familiei Flondor, cu descendență din Constantin cavaler de Flondor (1764 – 1819); căsătorit cu Sanda Flondor (născută Străin, fiica lui Nicolae Străin și a Deliei, născută Stoinescu); Constantin și Sanda Flondor au o fiică Andreea (n.1965) căsătorită Palade – Flondor; Constantin are un frate, Sergiu Flondor, născut în 1930; rădăcini: Iancu Flondor (1865 – 1924), om politic, (prin ascendență comună cu Constantin cavaler de Flondor (1764 – 1819), conduce Congresul General al Bucovinei la 28 noiembrie 1918 în sala Mitropolitană Cernăuți unde se hotărăște Unirea Bucovinei cu România; Nicolae Ivasiuc, pictor, (1865 – 1937) (fratele bunicului dinspre mamă, Vasile) casă memorială la Cernăuți; primul refugiu din Cernăuți, în București, 1940-41; al doilea refugiu, în satul Podari/Craiova, 1944, după care se mută cu familia în Timișoara (1949); studiază la Liceul de Arte Plastice din Timișoara, apoi studiază pictura la Institutul „Nicolae Grigorescu“, București; refuză repartiția la Medgidia; sporadic muncitor calificat, pictor executant la Opera Română și Teatrul Maghiar, Timișoara; din 1962, profesor la Liceul de Arte Plastice, Timișoara; contribuie la elaborarea și susținerea programului pedagogic al grupului Sigma, în calitate de membru al grupului și de director al liceului (1969-1975); membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România., 1964; co-fondator al grupului „1+1+1” (Ștefan Bertalan, Roman Cotoșman, Constantin Flondor); călătorie de studii în Germania de Est, întâlnire cu Robert Rehfeldt, pictor, grafician și mail-artist din Berlinul de Est; co-fondator al grupului „Sigma” (Ștefan Bertalan, Lucian Codreanu /matematician/, Constantin Flondor, Ioan Gaita, Elisei Rusu, Doru Tulcan); în 1972, călătorie de studii în Germania de Est „pe urmele Bauhaus-ului“; întâlnire cu Marianne Brandt (elevă la Bauhaus) și dr.Hans Harksen din Dessau, prieten cu Vasile Kandinsky și susținător al școlii Bauhaus; co-fondator al grupării „Prolog” (Paul Gherasim, Horia Bernea, Constantin Flondor, Ion Grigorescu, Matei Lăzărescu, Christian Paraschiv, Horea Paștina și Mihai Sârbulescu); din 1991, cadru didactic universitar, Facultatea de Artă, Universitatea de Vest Timișoara (decan 1996-1999), din 1993, profesor invitat la Sommermalakademie Beratzhausen Germania, din 2002 – profesor consultant la Facultatea de Artă, Universitatea de Vest Timișoara;
Maria Forescu (născută Füllenbaum) (Cernăuți, 1875 – 1943, Buchenwald – lagăr de concentrare), a fost o solistă de operă și actriță de film austriacă originară din Bucovina, a fost educată într-un internat din Paris; a studiat muzica și teatrul la conservatorul din Praga, între 1911 și 1933 a jucat în peste 160 de filme, a fost deportată în Lagărul de concentrare Buchenwald, unde a fost ucisă 10 ani mai târziu;
Adrian Fochi (Cernăuți, 1920 – 1985, București) a fost un folclorist și etnolog român, studii: școala primară de aplicație de pe lângă Școala Normală din Cernăuți, Seminarul Pedagogic Universitar, Facultatea de Filozofie și Litere (filologie romanică), la Cernăuți, și de filologie modernă la Universitatea din București, doctoratul în filologie, asistent universitar la București, profesor la Râșnov, documentarist la Institutul de Folclor, cercetător la Institutul de Studii Sud-Est Europene, redactor la bibliografia internațională de etnografie și folclor (SIEF) și la revista internațională de documentare etnografică și folclor „Demos” din Berlin, membru în Comisia internațională pentru studierea cântecului popular din Balcani, specialist în cercetarea folclorului românesc și balcanic, studii de folclor comparat, a publicat peste 250 de studii, articole, bibliografii, recenzii, cronici, note diverse, printre care și prima mare lucrare: „Miorița – tipologie, circulație, geneză, texte”, tipărită în 2600 exemplare, are 1106 pagini și cuprinde 930 documente – 702 variante, 123 de fragmente și 105 informații: Transilvania – 329 variante, Banat – 14, Oltenia – 31, Muntenia – 67, Dobrogea – 10, Moldova – 51;
Jakob Joseph Frank (Yakov ben Yehuda Leib sau Leibowicz), (Karolówka, Korolivka, 1726 – 1791, Offebach am Main), predicator mesianic evreu din Galiția, întemeietorul unei secte religioase evreiești, apoi apostat, a trăit în tinerețe la Cernăuți, în Imperiul Austriac;
Ivan Iakovlevici Franko (Naguevici, Galiția, 1856 – 1916, Lvov), a fost un poet, scriitor, publicist și om politic ucrainean din Galiția, considerat a fi, alături de Taras Șevcenko, cel mai important clasic al literaturii ucrainene, a studiat un semestru la Universitatea din Cernăuți, în anul 1890 a fondat, împreună cu scriitorul Mihail Pavlik, Partidul Radical Ucrainean de orientare panslavistă;
Karl Emil Franzos (Czortków, Podolia, 1848 – 1904, Berlin), jurist, scriitor și publicist austriac, fiul unui medic evreu și al unei creștine crescut în Cernăuți, urmează liceul în Cernăuți, fiind un timp, coleg cu Eminescu, apoi Facultatea de Drept la Viena și Graz, se dedică ziaristicii și literaturii, preocupări de editor, în 1887 se stabilește la Berlin, a scris, între altele, lucrarea „Aus Halb-Asien”, o culegere de schițe și considerații socio-politice privind mentalitatea, așezările și ocupațiile locuitorilor din estul Europei, fiind primele studii amănunțite despre situația geopolitică și dezvoltarea culturală a țărilor din monarhia habsburgică, critică funcționărimea coruptă, scrie amintiri literare despre ghetoul evreiesc, „Evreii din Barnow” (1877), creația sa lirică abordează literatura română și ucraineană;
Beate (Friedmann) Fredanov (Cernăuți, 1913 – 1997, Düsseldorf), a fost o actriță și profesoară de actorie din română, de origine evreiască, a absolvit Academia de Muzică și Artă Dramatică din Viena, debut scenic în 1934 la București, profesoară la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică, a fost distinsă cu Ordinul Meritul Cultural clasa a III-a „pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice”, după 1990, pleacă în Franța, Germania;
Felix Friedrich Freiherr von Brewer – Fürth, (Brever, sau scurt Freiherr von Fürth) (Cernăuți, 1847 – 1918, Cernăuți), ofițer austriac, politician și editor, primar de Cernăuți, bacalaureatul la școala de stat din Cernăuți, a absolvit Academia Militară „Theresianische Militärakademie” din Viena, demisionat din serviciul militar și s-a dedicat politicii în cadrul Partidului Liberal German ulterior, Partidul Creștin (Național) German, a fondat publicația „Informația Bucovinei, „Bukowinaer Nachrichten“, din 1895 a fost membru al Consiliului orașului Cernăuți și viceprimar sub Anton Kochanowski de Stawczan, în toate cele trei invazii rusești din timpul primului război mondial, el nu a părăsit orașul Cernăuți, succesorul său, a fost Salo Weisselberger ales la data de 4 noiembrie 1913;
Matthias Friedwagner (Gallspach, Austria, 1861 – 1940, Vornwald, Austria), a fost un filolog și lingvist austriac, membru corespondent al Academiei Române, liceul și bacalaureatul la Linz, studii de filologie romanică la Universitatea din Viena, specializare la Paris, doctor în Filologie a Univeersității din Viena, profesor de filologie romanică și istorie literară la Universitatea Cernăuți, profesor la Universitatea din Frankfurt am Main unde a înființat un lectorat de limbă română, manifestă un interes deosebit pentru folclorul românesc din Bucovina, organizând acțiunea de culegere a folclorului bucovinean cu ajutorul studenților și învățătorilor; autorul pricipal al colecțieia fost profesorul Alexandru Voevidca, „Rumänische Volkslieder aus der Bukowina. Liebeslieder mit 380 von Alex. Voevidca auggezeichneten Melodien, Würzburg” (1940);
Gala Galaction, (născut Grigore Pișculescu) (Didești, Teleorman, 1879 – 1961, București), scriitor și preot ortodox român, profesor de teologie român de origine aromână, traducător al Bibliei în limba română din ebraică și greacă (împreună cu Vasile Radu și Nicodim Munteanu); în 1947 a fost ales în Academia Română; studii, Facultatea de Filozofie la Universitatea din București, a terminat doctoratul în teologie la Universitatea din Cernăuți în 1909; devine defensor eclesiastic pentru eparhiile Râmnicului și Argeșului, preot și misionar al Arhiepiscopiei Bucureștilor, profesor titular la catedra de Introducere și Exegeza Noului Testament de la Facultatea de Teologie din Chișinău, decanul acesteia, profesor de Exegeza Vechiului Testament la Facultatea de Teologie din București, membru în Adunarea eparhială a Arhiepiscopiei Bucureștilor, a publicat volume de nuvele, romane, note de călătorie, articole în principalele ziare și reviste ale timpului, precum și un jurnal care a fost restituit și publicat postum, după 1944, este prezent în viața literară sau politică, este ales vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor din România, deputat în Marea Adunare Națională și primește Ordinul Muncii, clasa întâi;
Traian Galin (Cernăuți, 1892 – 1961, München), diplomat, consul general al României la Lwow, Hamburg și ministru plenipotențiar în Elveția, după război a fost reprezentant al Comitetului Mondial Național Român la Washington;
Peter Nikolaus Neugart(en) von Gartenberg Sadogórski (Kregome, Frederiksværk , Danemarca, 1714 – 1786, Sieraków, (Zirke), Polonia), general sas și polonez de origine daneză, care a fondat o colonie germană la Sadagura (care este traducerea slavă a numelui său), lângă Cernăuți; a fost sfetnic de taină a regelui polonez; studii la Copenhaga, învață arta baterii monedelor, în Guben (Germania); căpitan superior al minelor din Saxonia, arendaș al monetăriei din Cracovia, în 1770/71 înființează o monetărie la Sadagura, aici, confecționându-se monezi de aramă și clopote pentru biserici, monedele moldovene-rusești au fost folosite în timpul ocupației ruse, circulația lor menținându-se și un oarecare timp după ocuparea Bucovinei de către Austria;
Vasile Găină (Măzănăiești, Suceava, 1868 – 1909, Cernăuți), teolog și publicist, urmează Gimnaziul Superior Greco-Ortodox în Suceava, studii teologice la Universitatea din Cernăuți, doctoratul în teologie; cu o bursă din fondul religionar a studiat 1893- 1896 la universitățile din Bonn, Viena, Atena și Berlin, făcînd în timpul acesta călătorii prin Belgia, Olanda, Anglia, Italia și România; în 1896 fu numit supleant și examinator din teologia dogmatică la facultatea teologică a Universității din Cernăuți, capătă „veniam legendi” la această facultate și în 1899 fu numit profesor extraordinar; este socotit „părintele Teologiei Fundamentale la românii ortodocși”, în 1908 a fost ales rector al Universității din Cernăuți, însă a decedat peste un an în 1909, a publicat în foaia bisericească din Cernăuți „Candela” numeroase studii;
Octavian Gheorghian (Siret, 1874 – 1929, Cernăuți), medic ginecolog, clasele primare la Siret, liceul la Suceava şi ultimii ani la Liceul „Hurmuzache“ din Rădăuţi cu bacalaureat, apoi Facultatea de Medicină din Graz și Viena, medic asistent la Kaiser Königliche Allgemeine Krankenhaus din Viena, se întoarce în anul 1900 la Cernăuţi, pe postul de medic secundar la Bucowiener Landesspital, este transferat provizoriu la conducerea Spitalului din Suceava, pleacă, din nou, „pe cont propriu“, la Viena, unde se specializează în „boale de femei şi faceri“, adică în Ginecologie-obstetrică, trece pe rând în clinicile renumite din Rostok, Berlin şi Dresda, pentru perfecţionare, apoi la Cernăuţi va ocupa postul de medic-director la Maternitate, realizează, cu sprijin local, o maternitate nouă, modernă, membru al Congresului General al Bucovinei, a luat parte activă la înfăptuirea actului istoric al Unirii Bucovinei cu România, șef al Salubrității Publice din Guvernul Bucovinei, ales de Consiliul Național Român, secretar de stat la „Salubritate”, vicepreședinte al Asociaței Generale a Medicilor din România și Președintele Filialei Cernăuți, inspector general sanitar, președinte al Societății Științifice Cernăuți, membru al Consiliului Sanitar Superior al României, președinte al Congresului medicilor desfășurat la Cernăuți cu participare internațională, a înființat Parohiatul Ortodox al spitalelor din Cernăuți, distins cu Steaua României în grad de comandor, și Coroana României în grad de Mare ofițer;
Vasile Gheorghiu (Câmpulung Moldovenesc, 1872 – 1959, Cut, Neamț), a fost un profesor teolog român, cursuri la Liceul ortodox din Suceava, apoi Facultatea de Teologie din Cernăuţi, care-i conferă doctoratul; studii de specializare la Facultățile de Teologie romano-catolice şi Protestantă din Viena, Bonn, Breslau (azi Wroclaw) şi Leipzig, docent, profesor agregat, apoi titular la catedra de Studiul biblic şi Exegeza Noului Testament de la Facultatea de Teologie din Cernăuţi, decan al Facultății în trei rânduri, preot, protopresbiter, arhipresbiter stavrofor, apoi mitrofor, redactor, apoi director al revistei “Candela”, preşedinte al comitetului de directie al foii bisericeşti ” Păstorul” din Cernăuţi, consilier metropolitan onorar, primul preşedinte al Consistoriului spiritual central din Bucureşti, preşedintele Societătii pentru cultura şi literatura poporului român din Bucovina, preşedinte al Asociaţiei clerului ortodox din Bucovina, membru de onoare al Academiei Române, este considerat cel mai de seamă teolog neotestamentar român, cu lucrări temeinice de introducere şi exegeză a Noului Testament, cronologie biblică, teologie biblică etc;
Vasile Gherasim (Marginea, Rădăuți, 1893 – 1933, Cernăuți), poet, istoric, critic literar, studii liceale la Suceava, universitare la Viena, dedicându-se culturii clasice, specializare în istoria filozofiei, doctoratul la Universitatea din Cernăuți, profesor de filozofie la Școala Normală de băieți din Cernăuți și la Liceul nr. 4, profesor la Catedra de Istoria filozofiei a Facultății de Litere și Filozofie de pe lângă Universitatea Cernăuți, bibliotecar la Biblioteca Universitară Cernăuți; în timpul studiilor vieneze a fost coleg cu Lucian Blaga din a cărui creație va face traduceri în limba germană; preocupări de literatură, filologie și estetică, eminescolog recunoscut, foarte activ în cadrul Ligii Culturale – Filiala Cernăuți, al cărei președinte a fost până la moarte;
Leon cavaler de Goian (Jadova, Storojineț, 1843 – 1911, Suceava), a fost un muzician, avocat și politician austriac de naționalitate română, şcoala primară (poporală), ca elev particular, studii de vioară la Jadova, a absolvit liceul în Cernăuți, Facultatea de Drept și Conservatorul în Viena, a lucrat la tribunalul provincial în Cernăuți, a fost adjunct în instanțele de judecată din Cernăuți și Suceava, a ocupat funcția de procuror adjunct în Cernăuți și procuror general la Suceava, fost decorat cu Ordinul Franz Joseph, a servit ca membru al Consiliului Imperial (parlamentul național Cisleithanian), foarte activ în viața muzicală, a susținut concerte la Viena, Salzburg, Cernăuți și Suceava, membru al Societății academica de cântare din Viena, a studenților români al societății de cântare din Suceava; al Societății muzicale „Armonia”; al Societății Filarmonice din Cernăuți; al Reuniunii muzical-dramatice „Ciprian Porumbescu” din Suceava, promovează muzica de cameră, înființând la Suceava și Cernăuți, cvartete de coarde, prieten cu lăutarii Nicolae Picu șiGrigore Vindereu, lasă un manuscris cu „Memorii”
Avram Goldfaden (Starokostiantîniv, 1840 – 1908, New York), dramaturg, actor, regizor, compozitor și producător de teatru în limba idiș, evreu din Ucraina, și-a desfășurat o parte din activitatea artistică la Cernăuți și în Regatul României; este considerat părintele teatrului evreiesc modern; în anul 1876 a fondat în orașul Iași primul teatru profesionist în limba idiș din întreaga lume; este autorul primei piese în limba ebraică jucată în Statele Unite ale Americii; Festivalul Avram Goldfaden din Iași este înființat și denumit în onoarea sa;
Alfred Gong (născut Alfred Liquornik) (Cernăuți, 1920 – 1981, New York), a fost un poet, scriitor, critic literar și jurnalist evreu-austriac-român-american de limba germană, în anii de gimnaziu, Alfred Liquornik a fost o vreme coleg cu Paul Antschel (Paul Celan) și Immanuel Weißglas, ca și ei, a început să scrie versuri încă elev fiind, în 1939 și-a dat bacalaureatul, după care a urmat două semestre la Facultatea de Filologie-Filozofie a Universității din Cernăuți;
Zygmunt Gorgolewski (Solec sau Schulitz, Prusia, 1845 – 1903, Liov), arhitect polonez, absolvit liceu din Poznan, a studiat arhitectura la Academia Regală de Arhitectură din Berlin, a fost profesor de liceu, consilier la Ministerul Lucrărilor Publice, arhitect al Palatului Regal din Berlin, inspector în construcții, Halle, a proiectat edificiul Băncii din Cernăuți, a câștigat concursul pentru noul Teatru Municipal din Liov;
Ion Grămadă (Zahareşti, Suceava, 1886 — 1917, Cireșoaia, Bacău, îngropat la Suceava), a fost un scriitor, istoric și publicist bucovinean, erou al Primului Război Mondial, cade în luptă pe câmpul de la Cireșoaia; studii liceale la Suceava, ca elev debutează cu proză în „Junimea literară” din Cernăuți și „Luceafărul” din Budapesta, urmează Facultatea de litere, specialitatea Istorie-Geografie de la Universitatea din Cernăuți, fondează la Cernăuți „Deșteptarea”, este redactor la „Viața nouă” și colaborează la „Românul” din Arad, studii la Viena, activează în cadrul Societății România Jună, este ales președinte al secției literare, alcătuiește monografia Societatea Academică Socială Literară „România jună” din Viena, doctoratul în istorie cu o teză despre participarea românilor la Asediul Vienei din 1683, profesor la Liceul German din Cernăuți, scrie studiul „Mihai Eminescu. Contribuții la studiul vieții si operei sale” apărut la Heidelberg, trece in România, urmează Școala de pregatire militară din Botoșani, este avansat la gradul de sublocotenent și ajunge la comanda unui pluton de vânători de munte;
Vasile Grecu (Mitocu Dragomirnei, Suceava, 1885 – 1972, București), a fost un filolog și bizantinolog român, studii liceale la Suceava, iar cele superioare, de filologie clasică, la Viena și Cernăuți, cu Sextil Pușcariu, își ia doctoratul, în 1919, cu teza „Fauna și flora în sistemul filosofic al lui Platon”; profesor secundar la Câmpulung Moldovenesc, Cernăuți și Constanța, devine profesor de bizantinologie la catedra de studii sud-est europene a Universității din Cernăuți, în 1938, este chemat la Universitatea din București, ca succesor al lui Demostene Russo la catedra de bizantinologie; decan al Facultății de Litere de la Universitatea Cernăuți și secretar al Institutului de Istorie și Lingvistică, colaborator la Institutul de Istorie al Academiei Române, Secția de Istorie a Dreptului, redactor al revistelor „Candela” și „Codrul Cosminului”, președinte al Societății Române de Studii Bizantine, vicepreședinte de onoare al Asociației Internaționale de Studii Bizantine, membru al Comisiei regionale a Bucovinei pentru monumentele istorice, decorat cu Ordinul Ferdinand pentru Întregirea Țării;
Grigore D. Grecul (Lujeni, Cernăuți, 1901 – 1985, Londra), jurist, urmează Școala primară la Soloneț-Todirești, liceul la Suceava (șef de promoție), licență în drept la Universitatea Cernăuți, doctoratul în 1934, avocat și consilier juridic, economist principal, editor și director la „Gazeta Bucovinenilor” organ al „Cercului Bucovinenilor”, cercetător al vieții cultural-științifice din Bucovina;
Joseph Gregor (Cernăuți, 1888 – 1960, Viena), dramaturg și istoric al teatrului, ultimul libretist al lui Richard Strauss, a părăsit Bucovina încă din copilărie când tatăl său, un vestit arhitect cernăuțean s-a mutat cu familia la Viena, a studiat muzicologia, filologia și arta dramatică la Universitatea din Viena, Berlin și Munchen;
Modest cavaler de Grigorcea (Carapciu pe Siret, 1847 – 1911, Carapciu pe Siret), jurist, om politic, studii secundare la Cernăuți, și juridice la Viena și Graz, slujbaș în administrația Bucovinei până în 1873, a participat la toate mișcările culturale și politice din Bucovina, a înființat la Storojineț și Cernăuți o „Însoțire de credit și de economii”, a editat „Gazeta Bucovinei”, ca deputat în Camera legislativă a Bucovinei, susține toate revendicările românilor;
Gheorghe Grigorcea (Carapciu pe Siret, Storojineț, 1878 – ? dispărut), om politic, a studiat dreptul la Cernăuți, Viena și Innsbruck, în 1920 intră în diplomație, primind funcția de consilier de legație la Constantinopol și Viena, în 1923 este numit Ministru plenipotențiar cl.II și director al Afacerilor consulare, director al Afacerilor politice, director al cabinetului și al cifrului; trimis extraordinar și ministru plenipotențiar la Bruxelles și Luxemburg, director al Protocolului cancelariei ordinelor din administrația centrală și ministru plenipotențiar cl.I; ambasador extraordinar și ministru plenipotențiar la Varșovia, secretar general al Ministerului Afacerilor Străine (1939 – 1940); la 1 mai este pus în retragere, dată de la care nu se mai știe nimic de el;
Vasile Grigorcea (Storojineț, 1883 – 1949, ?), om politic, fratele lui Gheorghe Grigorcea, studii juridice, în 1921 intră în diplomație, este numit consilier de legație la Varșovia, este avansat ministru plenipotențiar cl.II, trimis extraordinar și ministru plenipotențiar la Budapesta și la Londra, este avansat ministru plenipotențiar cl.I, rechemat și numit trimis extraordinar și ministru plenipotențiar la Sfântul Scaun și Roma, în această calitate, a negociat cu Vaticanul relațiile Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolice, ale cărei dieceze au fost divizate după ce nordul Transilvaniei a fost cedat Ungariei prin Dictatul de la Viena; Grigorcea a fost rechemat în țară în 1941, fiind înlocuit în funcție de generalul Dănilă Papp, o schimbare care a enervat Vaticanul, în 1943, a fost renumit ca ministru plenipotențiar la Vatican, a discutat despre preocupările Papei Pius al XII-lea privind Declarația de la Moscova și pericolele prevăzute pentru viitorul Europei de Est; rămas în Occident după război, va contribui la ajutarea emigrației românești, căsătorit cu Graziella, nepoată a poetei Veronica Micle, fiică a Valeriei Micle (Nanu);
Alois Grigorovici (Suceava, 1902 – 1984, București), istoric, filolog, studii primare în Solca, secundare la Liceul clasic „Salezianum” din Viena și la liceul din Suceava, apoi Facultatea de Litere și Filologie a Universității Cernăuți, Doctor în litere și filologie la Cernăuți, bursă de studii la Universitatea din Paris, profesor de istorie în învățământul liceal la Lugoj și Piatra Neamț, director al Muzeului Regional ”M. Stamatin” Piatra Neamț, profesor la Seminarul Pedagogic, Universitatea Cernăuți și la Școala Normală de Băieți, profesor la Liceul Comercial și Teoretic de Băieți din Suceava, la Liceul Comercial de Băieți din București, specializare în „Istoria modernă și contemporană”, membru corespondent al Institutului de Istorie de pe lângă Universitatea Cernăuți, membru fondator al Societății de Științe Istorice din Romania, cercetător științific la Institutul de Istorie al Academiei Române;
Radu Grigorovici (1911, Cernăuţi–2008, București), fizician român, membru titular al Academiei Române și vicepreședinte al acesteia, a adus contribuții fundamentale la fizica semiconductorilor amorfi; este considerat fondatorul școlii românești de cercetare în acest domeniu, a publicat studii și documente despre Bucovina natală, studii la liceul Aron Pumnul, Universitatea din Cernăuți, obținând în 1931 licența în științe chimice iar în 1934 licența în științe fizice; la aceeași universitate, a fost apoi preparator la Laboratorul de fizică experimentală al profesorului Eugen Bădărău, în 1936 s-a transferat la Facultatea de Științe a Universității din București, obținut titlul de doctor în științe fizice, conferențiar în 1949, a fost cooptat în comitetele de organizare a numeroase congrese internaționale, în comitetele de redacție ale revistelor de specialitate (Journal of Non-Crystalline Solids, Thin Solid Films, physica status solidi) și în Comisia de Semiconductori a Uniunii Internaționale de Fizică Pură și Aplicată;
Mihail Gușuleac (Lucavăț, Vijnița, 1887 – 1960, București) a fost un botanist român, a urmat Facultatea de Ştiinţe, secţia de Ştiinţe Naturale a Universităţii din Cernăuţi, profesor la Câmpulung Moldovenesc, Praga şi Suceava, profesor la Univesitatea Românească din Bucovina (Cernăuţi, 1918), specializare în biologie marină la Staţiunea zoologică din Triest, în morfologie sistematică și fitogeografie la universități din Viena, Praga și Halle, profesor de botanică la Universitatea din Cernăuți, doctoratul la Praga, profesor la Catedra de Botanică a Universității din Bucureşti, membru al Academiei de Ştiinţe din România, membru corespondent al Academiei Române;
Dionisie Hacman (Dorna Candrenilor, Câmpulung, Suceava, 1912 – 1984, Grabs, Elveția), fizician, școala primară în Vatra Dornei, liceul la Storojineț, Facultatea de Științe din Cernăuți, specialitatea Fizică, doctor în fizică la Cernăuți, preparator suplinitor la Institutul de fizică experimentală al Facultății de Științe din Cernăuți, asistent provizoriu apoi asistent definitiv la Catedra de Fizică moleculară acustică și optică la Universitatea din Cernăuți, curs de specializare la Institutul de Fizică a Școlii Politehnice din Berlin-Charlottenburg, asistent la Facultatea de Științe a Universității București – Laboratorul de Fizică moleculară, cercetător la firma „Balzers Aktiengesellschaft” – Elveția, editor și redactor al „Jahrbuch für Optik und Feinmechanik”, docent pentru fizică, colaborator cu studii la reviste științifice de prestigiu, române și străine;
Eugenie Hacman (Vaslăuți, Zastavna, Cernăuți, 1793 – 1873, Viena, înmormântat în Catedrala Ortodoxă din Cernăuți), om politic, prelat creștin ortodox român, episcop al Bucovinei, a inițiat întemeierea mitropoliei Cernăuțiului si Bucovinei, a avut rangul de episcop al Bucovinei și apoi pe cel de arhiepiscop al Cernăuților și mitropolit al Bucovinei și Dalmației, de asemenea, a îndeplinit și funcții politice, fiind ales mareșal al Ducatului Bucovinei, fiu de țărani români din satul Vaslăuți, originari din părțile Hotinului, numele său este moștenit de la un strămoș, care a fost hatman; devenit patronimic, a fost schimbat, în Bucovina, în Hackman sau Hacman, studii secundare, apoi a urmat cursurile Școlii clericale din Cernăuți și apoi pe cele ale Facultății de Teologie Romano-Catolică a Universității din Viena, apoi a fost tuns în monahism, fiind hirotonit ierodiacon și apoi ieromonah, este numit catihet (profesor de religie) la Școala trivială, apoi profesor pentru studiul biblic la Institutul Teologic din Cernăuți, în 1835, este numit și hirotonit ca episcop ortodox al Bucovinei; în perioada păstoririi sale, a militat pentru dezvoltarea învățământului primar și a școlilor confesionale, a introdus din proprie inițiativă limba română ca limbă de învățământ în locul latinei la Institutul Teologic din Cernăuți, dar s-a opus introducerii alfabetului latin, în anul 1837 a obținut aprobarea de reînființare a unor școli primare românești, iar în 1848 a înființat o Școală normală la Cernăuți, cu limba de predare română, dar în 1869 acestea devin școli de stat cu limba de predare germană, iar în anul 1860 s-a înființat un liceu la Suceava; în afară de susținerea învățământului în limba română, episcopul Eugenie Hacman a contribuit la dezvoltarea eparhiei bucovinene, el a sprijinit construirea de noi biserici, în perioada păstoririi sale fiind construite Reședința Mitropolitană și Catedrala Mitropolitană din Cernăuți (1844-1864); deoarece a condus autoritar eparhia, favorizând introducerea limbii germane în administrația eparhială și pe ruteni în dauna românilor, episcopul și-a pierdut atașamentul clerului, această atitudine a sa a lovit, de multe ori, în interesele românilor din Bucovina, s-a opus revendicărilor naționale românești între care și înființarea unei singure Mitropolii pentru toți românii ortodocși din imperiu, luptând cu disperare pentru înființarea unei Mitropolii a Bucovinei, visând la scaunul de mitropolit, în 1873, Episcopia Bucovinei a fost ridicată la rangul de mitropolie, încorporând și două episcopii slave din Dalmația, iar episcopul Eugenie a fost numit arhiepiscop de Cernăuți și mitropolit al Bucovinei și Dalmației; totuși, el nu și-a văzut visul împlinit, deoarece a murit subit la Viena, în 1873, neapucând să fie instalat în scaunul mitropolitan; trupul său neînsuflețit a fost adus în Bucovina, fiind înmormântat în Catedrala Mitropolitană din Cernăuți, ctitorită de el; Eugenie Hacman a fost și primul mareșal al Ducatului Bucovinei de la 1862 la 1864, succesorul său în această funcție a fost Eudoxiu Hurmuzachi; episcopul a fost purtător al Crucii de Comandor al Ordinului Franz Joseph și cetățean de onoare al orașelor Cernăuți și Siret;
Maximilian Hacman (Oprișeni, Adâncata, Storojineț, 1877 – 1961, Turda), jurist român, a urmat cursurile Facultății de Drept din Cernăuți, urmând cursuri de specializare la Universitățile din Berlin și Zürich, a obținut titlul academic de Doctor în Drept, profesor la Facultatea de Drept a Universității Cernăuți, îndeplinind și funcțiile de decan și rector al Universității Cernăuți, a pus bazele Academiei de Studii Comerciale din Cernăuți, a contribuit la apariția publicației „Glasul Bucovinei” și la actul Unirii Bucovinei cu România, a avut preocupări de Drept internațional public și privat, Drept comercial și cambial, a îndeplinit funcția de președinte al Societății pentru Cultura și Literatura Română în Bucovina;
Cornel Hahon (Nepolocăuți, Cernăuți, 1883 – 1959, Rădăuți), filolog, a urmat gimnaziul superior și Facultatea de Filologie de la Universitatea din Cernăuți studiind filologia clasică, profesor suplinitor, apoi profesor de latină și greacă la Gimnaziul de stat nr. 3 din Cernăuți, profesor de latină și greacă la Gimnaziul superior din Rădăuți, a fost unul dintre marii specialiști în istoria literaturii antice și filologia antică;
Liviu Halip (Seletin, Rădăuți, 1903 – 1962, Cluj-Napoca), tenor, profesor, urmează Conservatorul la Cernăuți, studii de muzică (canto), la Academia Chigi din Siena, profesor de canto la Conservatorul din Cernăuți și Cluj-Napoca, concerte la Cernăuți ca interpret vocal cu piese din repertoriul românesc și universal, susține concerte la Iași, Chișinău, Cernăuți, Suceava, Cluj ș.a.
Hedda-Hedwig Halițchi (Cernăuți, 1884 – 1967, Timișoara), pianistă, profesoară de pian, tatăl ei, Adolf Bucher, a fost directorul Bibliotecii Universitare din Cernăuți, urmează Școala Pedagogică din Cernăuți, Conservatorul la Viena (pian) cu Eusebie Mandicevschi, timp în care a fost membră a societății „România Jună”, profesoară de pian la Societatea Filarmonică din Cernăuți și Timișoara unde a avut ca elevi pe Doru Popovici – muzicolog, Richaed Oschanitzki – compozitor și pianist, Bujor Hoinic – dirijor, etc.; a susținut numeroase concerte în Bucovina în cadrul Societății „Armonia” din Cernăuți, a cântat și la Reuniunea muzical-dramatică „Ciprian Porumbescu” din Suceava;
Gheorghi Haras (Vășcăuți pe Ceremuș, 1901 – 1972, Vășcăuți pe Ceremuș), pictor, studii particulare de pictură, pictor la Cernăuți, a abordat teme istorice, portretistica ș.a., a participat la diferite expoziții pe plan local și republican;
Karl Wilhelm Hecht (Ansbach, 1843 – 1920, Linz), pictor, grafician, desenator, portretist, a pregătit gravuri și desene pentru lucrarea „Die österreichisch-ungarische Monarchie in Wort und Bild, Wien 1886–1902, Bd. ’Bukowina’, 1899”;
Josef Hlávka (Přeštice, 1831-1908, Praga), a fost un arhitect ceh, proiectant și constructor al unor edificii monumentale din Austro-Ungaria; s-a remarcat prin activitatea sa filantropică și de mecenat, fiind fondatorul și primul președinte al Academiei Cehe de Științe și Arte, a studiat la Universitatea Tehnică din Praga și apoi la Academia de Arte Frumoase din Viena, a proiectat complexul mitropoliei din Cernăuți, azi sediu al Universității, și biserica catolică armeană din oraș;
Dosofteiu Herescul (Rădăuți, 1710 – 1789, Horecea, Cernăuți), a fost un cleric ortodox român, învață la Școala Mănăstirii Putna unde devine călugăr, apoi, în 1747 este numit egumen al acesteia, episcop al Rădăuților și Hotinului, la 12 decembrie 1781, sediul Episcopiei de Rădăuți (singura episcopie a Moldovei care s-a aflat pe teritoriul ocupat de austrieci) a fost mutat la Cernăuți, PS Dosoftei Herescu a fost instalat la Cernăuți la 30 ianuarie/10 februarie 1782, iar la 4 iulie 1783, el a primit titlul de „episcop exempt al Bucovinei”, subordonat Mitropoliei sârbești de la Carloviț, el are merite în dezvoltarea școlilor, în introducerea obligativității învățământului primar, în îndrumarea Școlii de la Putna și a celor confesionale, la intervenția sa, se aduc de la Zolkiew la Suceava, moaștele Sfântului Ioan cel Nou, în timpul său și cu aprobarea sa, au fost secularizate averile mănăstirești și se înființează Fondul religionar greco-ortodox al Bucovinei (1783), din care se subvenționau și școlile confesionale, școlile promare, școala clericală, bisericile și clerul, a fost adoptat „Regulamentul de administrare bisericească”, s-a creat Fondul bisericesc al diecezei, s-a instituit consistoriul și s-a reglementat activitatea protopiatelor și egumenatelor, s-a organizat serviciul stării civile pe lângă parohii, s-a stabilit rețeaua școlară ș.a. Din 25, așezămintele bisericești au fost reduse la trei (Putna, Sucevița, Dragomirna), apărător al intereselor românești sub ocupație străină, a reușit să păstreze o anume autonomie față de autoritățile austriece, a ctitorit bisericile din Vadul Vlădicii, lângă Rădăuți, „Sf. Treime” din Cernăuți, Vicovul de Jos, precum și clopotnița Bisericii episcopale „Sf. Nicolae” din Rădăuți;
Isidor Hoinic (Bănila pe Siret, Storojineț, 1876 – ?), cadru universitar, studii universitare și doctoratul în filozofie la Cernăuți, devine asistent universitar, secretar general al Băncii Agricole din Cernăuți;
Familia Hurmuzachi (Hurmuzaki sau Hurmuzache)
A fost o familie nobiliară română din Bucovina de origine românească cu tot numele ei grecesc, după cum afirmă marele istoric Nicolae Iorga, care se trage din boierul moldovean Cârstea (c1660 – m. înainte de 1742), mare pitar rudă cu domnitorul Gheorghe Duca; fiul lui Cârstea, botezat Hurmuzachi (c1685 – 1738), ajuns logofăt și vornic de Botoșani, va deveni întemeietor de familie, descendenții săi prluând numele de Hurmuzachi; în secolul XVII-XIX au trăit în zona Cernăuca din Bucovina, au fost cunoscuți în general ca avocați, istorici și aristocrați de vază, familia Hurmuzachi a luat parte la renașterea națională a României în Bucovina și nu numai:
Doxachi Hurmuzachi (Horodiștea, Botoșani, 1782 – 1857, Cernăuca, Cernăuți), mare boier și patriot român, a moștenit moșia Cernăuca stabilindu-se aici în 1804, apoi a recumpărat domeniul, după ce documentele de proprietate s-au pierdut in timpul razboiului ruso-turc din anii 1768-1774. Doxaki era un nepot a lui Cârstea H. de la fiul acestuia, medelnicerul Constantin Hurmuzachi (1792 – ?) și al Ruxandrei (? – 1818) din Moldova. El a construit un nou conac boieresc cu parc și biserică, a jucat un rol hotărâtor în mișcarea națională românească din Bucovina, mișcare în care îi va antrena și pe fii săi, având dublă cetățenie va ține strânse legături și cu Iașii, capitala Moldovei; în 1819, domnitorul moldovean îi conferă titlul de căminar, apoi pe cel de mare agă, apoi de vornic, în 1848 îi adăpostește pe revoluționarii moldoveni, fapt care acontribuit la revigorarea vieții politice și culturale românești din Bucovina, a tradus din limba greacă, în 1848, „Datoriile arhiereilor şi a proistoşilor bisericii, tradus din greceşte şi dedicat clerului Bucovinei”, a devenit un simbol al românismului, testamentul politic lăsat la moartea sa devenind literă de evanghelie pentru urmași, căsătorit cu Ileana (Ilinka, Olena) Murguleț (? – 1868), fiica unui stolnic, cu care a avut 12 copii din care au supraviețuit șapte: cinci frați și două surori:
1.Constantin D. Hurmuzachi (Cernăuca, Cernăuți, 1811 – 1869, Viena, înm. Dulcești, Roman), a fost doctor în drept austriac, politician român și ministru, urmează școala primară și liceul la Cernăuți, apoi studii de drept la Viena, adună, ca și fratele său Alexandru, documente din arhivele de la Chișinău și Odesa, privind istoria românilor, a câștigat mare reputație în Sankt Petersburg, câștigând procesele pentru marele logofăt al Moldovei Grigore Lupu Balș împotriva statului rusesc, a fost co-editor al ziarului Gazeta Bucovinei publicat in limba română și germană, împreună cu fratele său; el se angajează pentru independența și autonomia Bucovinei față de Regatul Galiției și Lodomeriei în cadrul monarhiei habsburgice; se stabilește la Iași remarcându-se ca un mare jurist, este cooptat în comisia de reorganizare a învățământului public și apoi și în comisia legilor, pentru activitatea sa în aceste comisii, care a condus la realizarea Codului penal și a Regulamentului școlar, i s-a atribuit cinul de agă; unionist, deputat de Roman în Adunarea Ad-hoc a Moldovei, ministru al Dreptății; după proclamarea României ajunge de două ori ministru al Justiției, apoi președinte al Curții de Casație, deputat în adunări legislative, deputat în Camera legislativă a Parlamentului României;
2.Eudoxiu baron de Hurmuzachi sau Eudoxiu D. Hurmuzachi (Eudoxius Freiherr von Hormuzaki) (Cernăuca, Cernăuți, 1812 – 1874, Cernăuți), jurist, istoric, scriitor, studii secundare la Cernăuți, a absolvit Liceul în Cernăuți, apoi a studiat la Facultatea de Drept a Universității din Viena, activist revoluționar și al mișcării de emancipare a românilor din Bucovina, deputat al Consiliului Imperial (Reichsrat), (mareșal al Ducatului Bucovinei) și patriot român, membru al Academiei Române, a luptat pentru drepturile românilor din Imperiul Habsburgic, la sfârșitul anului 1848, ministrul justiției, baronul Alexander von Bach, l-a chemat la Kremsier ca să ajute la decretarea hotărârilor luate și adoptarea regulamentelor pentru Bucovina cu cunoștințele sale speciale și locale, apoi i-a fost încredințată traducerea codului civil și codului penal din limba germană în limba română, a devenit colaborator al ziarului politic „Bucovina”, membru al comisiei pentru elaborarea unui lexicon de terminologie juridică în limba română, a preluat de asemenea examinarea manualelor românești pentru școlari utilizate în Bucovina, mai departe a tradus câțiva ani edictele și legile imperiale în limba sa maternă, a trăit, cu scurte întreruperi, mai mulți ani la Viena, practicând studii istorice privind Bucovina; i-a fost acordată permisiunea de utilizare a arhivelor imperiale, foarte util pentru studiul său de istorie, început în 1851, la universitatea vieneză, mai târziu a călătorind mereu între capitala Viena și Cernăuți; Petiția către împăratul Austriei pentru transformarea provinciei galițiene Bucovina într-un ducat a coroanei cu acest nume, a fost susținută și subscrisă de mulți respectați români bucovineni, între ei și Eudoxiu, împreună cu frații săi Alexandru, Constantin, Gheorghe și Nicolae, petiția a fost formulată și postulată de Iordachi Wassilko de Serecki, în 1849, în „Promemoria [memorand] privind petiția țării (landului) Bucovinei din anul 1848”/„Promemoria zur Bukowiner Landespetition vom Jahre 1848“, scrisă în limba germană și română, cererea fiind conformată, dar pusă în aplicare de abia în 1861, a fost ales deputat în Dieta Bucovinei pentru județul Câmpulung Moldovenesc-Solca, a fost numit adjunct al mareșalului Bucovinei Eugenie Hacman de către împăratul Franz Joseph I, și după demisia lui, a devenit noul căpitan al țării, a scris un total de unsprezece cărți științifice și istorice, între ele cele cinci volume faimoase „Fragmente din Istoria Românilor”. Guvernul regal român a considerat că ar fi datoria sa să publice aceste cinci volume, plătite cu bani publici;
3.Gheorghe Hurmuzachi (Cernăuca, 1817 – 1882, Cernăuți), publicist, folclorist, studii primare, gimnaziale şi liceale la Cernăuţi, Facultatea de drept la Viena, deputat al Consiliului Imperial (Reichsrat) precum și a Dietei Bucovinei, redactor responsabil la ziarul Bucovina, primul ziar scris în limba română, a sprijinit idealurile românești printre care și înființarea unei catedre de limba și literatura română la Universitatea Cernăuți, preşedinte al Foii Soţietăţii pentru cultură şi literatură română în Bucovina, iniţiatorul şi promotorul cunoscutei Petiţii a Ţării, adresate împăratului la 1848, publică articole și recenzii despre folclor, căsătorit cu Eufrosina de Flondor, având doi copii:
Eudoxiu (Doxuță) Hurmuzachi (Cernăuți, 1845 – 1931, Cernăuți), jurist, om politic, studii secundare începute la Cernăuți și terminate la Bruxelles, studii de drept la Universitatea din Viena, funcționar în administrația provincială a Bucovinei, căpitan districtual la Suceava și Cernăuți, ca prefect al județului Suceava a propus restaurarea bisericii Mirăuți, membru în Dieta Bucovinei, deputat în Parlamentul din Viena, președinte al Societății pentru Cultura și Literatura Română în Bucovina, membru al P.R.N., sprijinitor al activității culturale și politice a românilor din Bucovina, a contribuit la fundarea multor instituții culturale românești, în 1904 a fost ales președinte al Comitetului care a organizat comemorarea a 400 de ani de la moartea lui Ștefan cel Mare, manifestările desfășurându-se la Suceava și Putna;
Elena (- 1882), măritată cu Iancu cavaler de Zotta
4.Eufrosina (Frosa) (?, 1820 – 1891, Cernăuca, Cernăuți), căsătorită cu baronul Petru de Petrino-Armis (Petrache Petrino); a purtat o vie corespondenţă cu fruntaşii revoluţiei de la 1848-1849, a iniţiat şi a participat la multe acţiuni filantropice; pentru deosebita-i contribuţie adusă acţiunii de sprijinire a Războiului de independenţă din anii 1877-1878 cu importante sume băneşti, scame şi bandaje, colectate de la populaţia din Bucovina, a fost decorată, din partea României, cu medalia „Crucea Regina Elisabeta”; a avut cinci copii:
Dimitrie Petrino (Rujnița, Soroca, 1838 – 1878, București), poet;
Pulheria, fiica lor cea mare, a fost căsătorită cu baronul Victor Stârcea;
Ileana, soţia medicului Vasile Volan (Basil Wolan);
5.Eliza (?, 1821 – 1895, ?) care sa măritat cu Gheorghe Sturdza (? – 1860), mare vornic (după alții logofăt) al Moldovei
6.Alexandru (Alecu) Hurmuzachi (Cernăuca, Cernăuți, 1823 – 1871, Neapole, înmormântat în curtea Bisericii „Pogorârea Sfântului Duh” din Dulcești), a fost un animator cultural, publicist și om politic român, co-fondator al Societății Academice Române, urmează școala primară, gimnaziul și liceul la Cernăuți, Facultatea de drept în Viena, redactor la ziarul „Bucovina”, președinte al Reuniunii Române de lectură, devenită „Societatea pentru Cultura și Literatura Română în Bucovina”, unul dintre fruntașii mișcării naționale din Bucovina, a fost ales deputat în Dieta Bucovinei și în Parlamentul austriac, își pune întreaga avere în slujba intereselor naționale, a fost închis de autoritățile austriece;
7.Nicolae baron de Hurmuzachi, (Nikolaus Freiherr von Hormuzaki) (Cernăuca, Cernăuți, 1826 – 1909, Cernăuca), a fost un politician și patriot român, studii primare, gimnaziale și liceale la Cernăuți, deputat al Consiliului Imperial (Reichsrat) precum și membru de onoare a Academiei Române, a desfășurat o bogată activitate politică și culturală în vederea emancipării românilor, căsătorit cu Natalia de Stârcea (Styrczea), au avut doi feciori:
Constantin Nicolae baron de Hurmuzachi (Constantin N. Freiherr von Hormuzaki) (Cernăuți, 1862(3) – 1937, Cernăuți), a fost doctor în drept, a urmat cursurile liceului din Cernăuți, cu bacalaureat, studiază filosofia și dreptul la Facultatea de Filozofie și Științe din Viena, apoi la Facultatea de Drept a Universității din Cernăuți pe care o absolvă în 1888, obținând licențiatul în drept, a intrat în serviciul procuraturii de finanțe, pe care l-a părăsit însă curând, pentru a se dedica din plin studiilor științifice, a călătorit adeseori în Austria de Sus, pentru a cerceta fauna și flora de acolo, din 1890 se consacră cercetărilor entomologice, scrie articolul „Fauna de coleoptere din Bucovina (Beitrage zur Kaferfauna der Bucovina und Nordrumăniens)”, la Viena, publică monografia „Fluturii din Bucovina (Die Schmetterlinge (Lepidoptera) der Bukowina)”, în care a descris 834 de specii de macrolepidoptere și răspândirea lor în Bucovina, printre care numeroase forme și specii noi și a împărțit Bucovina în raioane biogeografice (alpin, baltic și pontic), a fost ales în Parlamentul Bucovinei, din partea Partidului Național, în 1930 a fost onorat cu titlul de Doctor honoris causa în științe, entomolog român, profesor de entomologie și biogeografie la Universitatea din Cernăuți și din 1919 membru de onoare al Academiei Române; contribuții științifice în domeniul coleopterelor și lepidopterelor din România și în zoogeografie, căsătorit în 1912 cu baronesa Pulcheria de Kalmucki (Calmuțchi), cu care a avut doi copii;
Alexandru baron de Hurmuzachi (Alexander Freiherr von Hormuzaki) (Cernăuți, 1869 – 1945, Geneva) a fost un politician româno-austriac, membru al Camerei Superioare a Imperiului Austriac și ultimul căpitan (mareșal) al Ducatului Bucovinei, studii medii și liceul din Cernăuți, unde a luat bacalaureatul în 1888, apoi a studiat dreptul la Viena și Cernăuți, doctoratul în drept, a fost funcționar superior la Ministerul de Interne, Procuratura finanțelor Cernăuți dar a lucrat toată viața și ca avocat, a fost o prezență activă la manifestările politice și culturale ale românilor, vicepreședinte al Societății pentru Cultura și Literatura Română în Bucovina, deputat și apoi președinte al Dietei Bucovinei și până în 1911 membru al Consiliului Imperial la Viena, s-a alăturat clubului lui Hohenwart, a devenit membru al Clubul Parlamentar Român în cadrul Consiliului Imperial, a fost co-fondator al ziarului „Gazeta Bucovinei”, în același an, Regele Carol I l-a decorat cu prilejul vizitei sale în Bucovina cu Ordinului regal român „Steaua României” cu rangul de ofițer, după ce Gheorghe Wassilko de Serecki n-a mai fost voit să conducă țara, Alexandru a fost numit de către împarat mareșal al Ducatului Bucovinei, precum fusese în trecut unchiul său, baronul Eudoxiu Hurmuzachi, a deținut această funcție până la dizolvarea parlamentului pe 12 noiembrie 1918; în afară de continuarea dezvoltării drumurilor și electrificării în țară, Hurmuzachi s-a angajat vehement pentru dezvoltarea învățământului și clădirea de școli în provincie, a forțat construcția de clădiri publice în capitală; la 1 iulie 1914, politicianul a fost onorat cu „Ordinul Franz Joseph de comandor cu steaua”, această înaltă distincție pentru mareșalul Bucovinei, după trei ani de administrare, a fost un gest binevoitor al recunoașterii realizărilor făcute, în special pentru punerea în aplicare a cunoscutului plan a restaurării țârii, de către împăratul Franz Joseph I; a fost membru al Consiliului Național din Bucovina (1918), care a votat unirea Bucovinei cu Țara, în calitatea sa de ultim căpitan al Bucovinei, el a refuzat, în ciuda cererilor insistente ale noii administrații române, de a se pune în serviciul acesteia, deoarece, așa cum a explicat, el făcuse un jurământ de credință față de împărat și onoarea îi interzicea să calce acest jurământ;
Vasile Ianovici (Cernăuți, 1806 – 1866, Cernăuți), scriitor român originar dintr-o familie din Macedonia, numită Arnăutu, studii secundare la Cernăuți, juridice la Lemberg şi teologice la Cernăuţi, preoțit, este solicitat imediat ca profesor pentru Studiul Biblic și Exegeza Noului Testament, la Institutul de Studii Teologice din Cernăuți, a fost translator de limbă română în Guvernul Bucovinei (1852 – 1860), profesor la Preparandia Ortodoxă din Cernăuți, deputat în Camera Legislativă a Țării, membru onorar al Societății pentru Cultura și Literatura Română în Bucovina, autorul unor lucrări de istorie literară și traduceri;
Nicolaie Ieremievici-Dubău (Tereblecea, Siret, 1837 – 1904, Cernăuți), publicist, învățător la școala greco-ortodoxă și la Școala de exercițiu a „Pedagogiului” din Cernăuți, autorul unor lectorare și gramatici pentru școli elementare, contribuind la consolidarea învățământului în limba română în Bucovina, colaborări la „Bukowiner Pädagogische Blätter“ și „Amicul Poporului”;
Alexandru Ieșan (Tișăuți, Suceava, 1883 – 1965, Sibiu), psiholog, filozof, studii liceale în Suceava, licențiat al Facultății de Filozofie Cernăuți, doctoratul în filozofie la Cernăuți, profesor la Liceul „Ștefan cel Mare” din Suceava, profesor titular la Catedra de Logică și Psihologie a Facultății de Litere și Filozofie din Cernăuți, decan și senator al Universității, publică importante studii de psihologie și filozofie;
Ilasievici Ilie, (1918 – 2001), profesor de matematică;
Eugenia Ioneţ (născută Alexandrovici) (Lenţeşti, Cernăuţi, 1873 – 1956, Rădăuți), învățătoare, curs de învățători pentru lucrul manual, învățătoare în Vicovu de Sus apoi la Voitinel, înființează în Vicovu de jos o școală de industrie casnică pentru fete, în 1923 este numită maesstru pentru școlile primare din Bucovina și transferată la Rădăuți, merite în organizarea învățământului de industrie casnică, a alcătuit un album cu cusături populare, a adunat împreună cu soțul ei, Samuil, o impresionantă colecție de obiecte aparținând îndepletniciror casnice și artei populare, distinsă în 1922, la Expoziția de la București, cu Diploma de onoare și Medalia de aur, în 1926 primește „Răsplata muncii pentru învățământ” cl.I iar în 1935, „Meritul cultural”, contribuie la fondarea Muzeului Etnografic din Rădăuți, a publicat lucrarea „izvoade de cusături românești” (1923), a lăsat în manuscris „Taina industriei casnice din toate vremurile”, ”Metodă de cusături românești”, „Dicționar al industriei casnice” și „Arta coloritului vegetal”;
Samuil Ioneț (Ostrița, Cernăuți, 1878 – 1965, Rădăuți), învățător, absolvent al Școlii Normale din Cernăuți, învățător în școli rurale, apoi la Școala primară de băieți din Rădăuți, surevizor școlar, director școlar, perfecționare la Viena, în domeniul învățământului agricol, a înființat o școală de agricultură la Dorna Candreni și a ridicat o școală la Șaru Dornei, membru în Comitetul de conducere (primvicepreședinte apoi vicepreședinte) al Asociației Corpului Didactic Român din Bucovina, a organizat Cursuri de vară pentru membrii ACDR, a pus bazele, împreună cu soția sa, Eugenia, Muzeului Etnografic din Rădăuți, a publicat cărți pentru uz școlar;
Teodor Ionică (Voloca pe Derelui, Cernăuți, 1909 – 1998, Suceava), jurist, dirijor de cor, absolvent al liceului „Aron Pumnul” din Cernăuți, în paralel frecventază cursurile Conservatorului din Cernăuți, corist la Teatrul Național din Cernăuți, membru al corului Societății „Armonia”, a pregătit și instruit o formație vocală în satul natal, cu care a obținut câteva succese de răsunet, în timpul războiului își pierde ambele mâini, alcătuiește o monografie a satului Voloca pe Derelui și o colecție de colinde pentru coruri mixte;
Eugen Isar (Drăgoiești, Gura Humorului, 1901 – 1983, Iași), muzicolog, compozitor, școala primară în Câmpulung Moldovenesc, Liceul „Ștefan cel mare” Suceava, Facultatea de Teologie de la Universitatea din Cernăuți, în paralel studiază la Conservatorul de Muzică și Artă Dramatică Cernăuți, examen de capacitate la București, profesor de muzică la Liceul „Dimitrie Cantemir” din Coțmani (Cozmeni), Cernăuți, apoi la Seminarul Teologic Cernăuți, la Școala Normală de fete și la Liceul „Laurian” Botoșani, la Liceul „C.Negruzzi” Iași, instrumentist (violonist) la Filarmonica „Moldova” Iași, profesor de contrapunct la Conservatorul „G.Enescu” Iași, profesor la liceul „O.Băncilă” Iași, autor a numreoase armonizări, prelucrări de muzică populară, compoziții corale, lucrări instrumentale, a scris un tratat de armonie, studii de teorie, polifonie, mnemotehnică, a conceput un sistem original de stenografie muzicală;
Constantin Ritter von Isopescu-Grecul (cavaler de Isopescu-Grecul) (Cernăuți, 1871 – 1938, Cernăuți), jurist, literat, publicist, om politic, studii primare, liceale și juridice la Cernăuți, cursuri de specializare la Viena, Leipzig (Lipsca), Berlin și Heidelberg, a fost candidat de notar la Storojineț, judecător la Gura Humorului și Cernăuți, procuror la Cernăuți, doctor în drept la Universitatea Cernăuți, docent privat, profesor titular la Catedra de Drept penal și procedură penală a Facultății de Drept din cadrul Universității Cernăuți, rector al Universității Cernăuți, deputat în Camera de la Viena și în Dieta Bucovinei, ca președinte al grupului parlamentar român din Camera Parlamentului Austriac, pledează pentru autodeterminarea Bucovinei, după Unire și-a continuat activitatea politică, fiind membrual P.N.Ț., a fost Comisar Regal al României în Austria și Cehoslovacia, apoi președinte al „Comisiei de lichidare”, senator și deputat în Parlamentul României, în câteva rânduri, și vicepreședinte al Camerei Deputaților, activitate publicistică bogată;
Dimitrie C. Isopescu (Frătăuții Vechi, Rădăuți, 1839 – 1901, Viena, înm. Cernăuți), pedagog, om politic, autor de manuale didactice, liceul și studii teologice la Cernăuți, studii de filozofie la Universitatea din Viena, profesor la Liceul din Suceava, la Liceul de Stat nr.1 Cernăuți, membru în Consiliul școlar al Bucovinei, director la Școala Normală din Cernăuți, în 1872 obține înființarea școlii normale de învățătoare, a înființat o școală primară de aplicații pentru fete, iar din 1875, prima grădiniță de copii de pe lângă Școala Normală (Pedagogiul), a inițiat și organizat „Reuniune Corpului Didactic din Bucovina”, a fost numit inspector pentru școlile române din Bucovina, a înființat școli primare la sate, a dezvoltat școlile existente de la o clasă la patru clase, a înființat primele grădinițe de copii din Bucovina, a introdus lucrul manual și cursurile de țesătorie în școli, în 1880 este conservator la Muzeul Regional din Cernăuți, consilier la Primăria Cernăuți, membru în Consiliul Școlar al Bucovinei, a organizat și condus cursuri de vară pentru învățătorii din Bucovina, la Vatra Dornei, în 1891 face o călătorie de documentare în Moravia, Silezia, Austria de Jos și Steiemark, fiind interesat de învățământul profesional (lucru manual care se învăța de către elevi), în urma acestei călătorii publicând un vast studiu despre învățământul de lucru manual, care se practică în școlile din toate statele Europei, a fost distins cu „Crucea Ordinului Franz Josef” în rang de cavaler, în 1900 a fost felicitat și sărbătorit de întregul corp didactic din Bucovina, delegați din toate județele prezentându-i mesaje de mulțumire pentru înfăptuirile sale de care au beneficiat toți copii Bucovinei indiferent de etnie, în 1901 este ales deputat în Parlamentul vienez, este autorul unor scrieri cu caracter istoric, care au apărut în anuarele liceelor din Suceava și Cernăuți;
Samuil Isopescul (Frătăuții Noi, Rădăuți, 1842 – 1914, Suceava), profesor, autor de manuale școlare, urmează liceul la Cernăuți și Suceava, apoi cursurile Facultății de Științe Umaniste din cadrul Universității din Viena, avându-i colegi pe Teodor Ștefanelli, Vasile Bumbac, Ștefan Ștefureac, Mihai Eminescu și alții, după absolvirea studiilor universitare, a predat istoria și geografia la Gimnaziul greco ortodox din Suceava, contribuind la promovarea învățământului românesc din Suceava, dar și din întreaga Bucovină, în timpul dominației austriece, unde la început predă lecții de geografie comparativă, după manualele lui Umlauf, pe care le traduce în limba română, apoi când se introduc ore de istorie la liceu, va redacta manuale pentru clasele respective, principala sa lucrare a fost „Manualul de istorie universală pentru clasele inferioare de școale secundare”, editat în trei volume: „Epoca veche” (1899), „Epoca medie” (1900) și „Epoca nouă sau modernă” (1901), publicat în două ediții succesive și folosit timp de peste un deceniu în învățământul gimnazial;
Gheorghe Jancovschi (Ropcea, Storojineț, 1851 – 1932, Cernăuți), învățător, curs primar, apoi șase clase la Gimnaziul superior și, apoi Școala Normală (Pedagogiul) din Cernăuți, primind calificarea pentru predarea limbilor română, germană, ruteană și polonă, învățător la Școala de aplicație de pe lângă Școala Normală din Cernăuți, pentru meritele sale deosebite pe tărâmul învățământului, a fost distins cu Ordinul „Coroana de aur cu cruce” și cu titlul de consilier imperial, a susținut drepturile învățământului românesc în Bucovina, a susținut mișcarea culturală din Bucovina, fiind membru al mai multor societăți de profil;
Franz Jaschke (Różanka, Powiat Kłodzki (Rosenthal, Grafschaft Glatz), 1775 – 1842, Viena), pictor austriac, a studiat pictura la Academia de Arte din Viena, pictorul peisajelor și tradițiilor din Balcani, Galicia, Bucovina, Transilvania, Ungaria și Toscana, a rămas în memoria culturală austriacă, mai mult(în cea românească mai puțin), datorită publicării albumului „National-Kleidertrachten und Ansichten von Ungarn, Croatien, Slavonien, dem Banat, Siebenburgen und der Bukowina, / Costumes nationaux et vues d’Hongrie, de Croatie, d’Esclavonie, de Bannat, de Transilvanie et de Bukowine. / Nact der Natur gezeichnet und gestochen von Franz Iaschke, Wien 1821. Gedruckt bey Anton Strauss, k. k. priv. Buchdrucker”;
Raimund Friedrich Kaindl (Cernăuți, 1866 – 1930, Graz) istoric și folclorist austriac originar din Cernăuți, studii universitare și doctoratul la Cernăuți, funcționează la Institutul pentru Cercetări Istorice din Viena până în 1893, când vine la Cernăuți, profesor de istorie geografie și limba germană la Școala reală greco ortodoxă, profesor de Istoria Austriei la Universitatea din Cernăuți, apoi rector, în 1914 este mutat la Universitatea din Graz, preocupări de istoria Bucovinei, publică articole și studii despre trecutul coloniștilor germani, ucraineni, slovaci, lipoveni, maghiari etc. din Bucovina, dedică câteva studii și autohtonilor români, cercetările cu privire la populația română băștinașă au fost mai puține, el necunoscând limba română, membru corespondent al Zentralkommission für hist und kunstdenkmäler din Viena, în 1928 a devenit membru de onoare al fraternității „Teutonia Cernăuți”;
Emil Kaluzniacki (Turze-Galiţia, 1845 – 1914, Cernăuți), slavist, cadru universitar, membru corespondent străin al Academiei Române, profesor de gimnaziu, profesor de filologie slavă comparată la Universitatea din Cernăuți, călătorii de studii la Moscova, Peninsula Balcanică și Moldova, Doctor honoris causa al Universității din Cernăuți, decan al Facultății de Filozofie, rector al Universității cernăuțene, membru al Academiei de Științe din Petersburg, specialist în filologie slavă, publică studii istorico-lingvistice și documente de cancelarii domnești în diverse periodice, precum și studii referitoare la coloniile românești din Galiția, specialist în istoria aşezărilor româneşti din Galiţia şi în cea a huţulilor, cartea lui de „Documente moldoveneşti şi muntene” („Akta Grodzkie i Zemkie”) antrenându-i în dezbatere şi pe Grigorovitza şi Nistor, scoate la lumină documente slavone descoperite la Liov (Lemberg), privind istoria Moldovei și care se consideră a fi primele documente emise de Cancelaria primilor domni din Moldova, a mai publicat „Evanghelierul de la Putna” (1886), „Acte episcopale” (1896), „Literatura veche la greci, slavi şi români” (1899), „Scrierile Patriarhului Eftimie din Bulgaria”, „Scrierile slavilor sudici” (1901) etc.;
Ernst-August Kasparides (Cernăuți, 1913 – 1952, München), pictor, elev al renumitului artist din Cernăuți, Kleinberger, pictează peisaje (preferând mai ales primăvara și toamna) și portrete fiind sub influența unor pictori consacrați în Bucovina: Eugen Maximovici(1857 – 1926), Löwendal (1897 – 1964) și Zalozieckyj, se afirmă și la București apoi pleacă în Germania, a refuzat să-și semneze propriile lucrări, făcând imposibilă identificarea lor în colecții muzeale sau particulare;
Frederick John Kiesler (Cernăuți, 1890 – 1965, New York City), desenator de teatru, artist, teoretician și arhitect austriac-american, a studiat la Universitatea Tehnică și Academia de Arte Frumoase din Viena, în 1923 pleacă la Berlin ca decorator, pasionat de teatru și film, domenii unde se remarcă ca un decorator de excepție, în 1925 are posibilitatea să-și etaleze cunoștințele și priceperea la Expoziția Internațională de la Paris, unde proiectează „Un oraș în spațiu”, în 1926 pleacă la New York, unde se îndeletnicește cu organizarea de teatre, cinematografe ș.a., predă lecții de artă dramatică, contribuții în domenii ca muzica arta teatrală și arhitectura, a proiectat așa numitele locuințe ecologice, având prioritate în arhitectura alternativă;
Odarca Kiseliță (Berhomet, Vijnița, 1912 – 1999, ?), pictor, după terminarea școlii primare în localitatea natală, studiază pictura cu diverși artiști cernăuțeni, în atelierele acestora, în 1930 urmează cursurile Academiei de arte din Praga (cu unele întreruperi din cauza sănătății), locuiește o perioadă în București, din 1949 este membră a fondului plastic din Cernăuți, participă la expoziții din 1950 (Cernăuți, Suceava, Kiev);
Alfred Kittner (Cernăuți, 1906 – 1991, Düsseldorf), poet și scriitor de limbă germană, la începutul Primului Război Mondial, în 1914, a fugit de frica invaziei rusești din Cernăuți la Viena, dar a revenit în 1918, când, timp de doi ani și-a îndeplinit serviciul militar în armata română, în 1931 a plecat să urmeze studii de germanistică în Wrocław, pe care le-a întrerupt din motive materiale și a revenit la Cernăuți, a lucrat ca funcționar de bancă, traducător și redactor la ziarul „Der Tag” din Cernăuți, în 1945, s-a mutat la București unde a lucrat ca bibliotecar la ARLUS, o societate de relații culturale între România și Uniunea Sovietică, în anii post-belici, a fost activ ca traducător, redactor și crainic radio și scriitor, traduce în germană din peste 40 de scriitori români, lasă neterminată o Antologie a scriitorilor germani din România, în ultimii ani ai vieții a emigrat în Germania;
Heinrich Klauser (Siret, 1838 – 1911, Cernăuți), pedagog, profesor şi arheolog, cu merite recunoscute în epocă, urmează liceul din Cernăuţi, pe care l-a absolvit cu rezultate remarcabile, în 1860 îşi susţine bacalaureatul, urmând, pentru o vreme, cursuri de filozofie, filologie clasică, istorie și geografie la Universitatea din Liov (Lemberg), în 1865, examen pentru diploma de profesor la disciplinele istorie şi geografie, în toamna aceluiaşi an profesând deja în Cernăuţi la Şcoala Reală şi la Gimnaziul de Stat, a ocupat funcţia de director al Gimnaziului Superior din Rădăuţi, inspector şcolar, a fost numit funcţionar ministerial în 1898, a fost ulterior recompensat, pentru meritele sale în învăţământ şi în domeniul arheologiei,
cu „Ordinul Coroana de Fier clasa a III-a în grad de cavaler” (19 decembrie 1908) şi cu titlul de cetăţean de onoare al oraşului Cernăuţi, ca arheolog al Bucovinei, a fost conservator al Comisiei Centrale, pentru secţiunea I, în perioada 1887–1909, în această calitate repertoriind şi valorificând prin intermediul rapoartelor trimise la Viena, numeroase descoperiri arheologice din provincie, a fost preocupat în mod deosebit de monumentele arheologice ale Bucovinei, manifestând un interes aparte faţă de săpăturile din cunoscuta staţiune cucuteniană
de la Şipeniţ, descoperită de învăţătorul Vasile Arici, a redactat, printre altele, un studiu despre o serie de obiecte descoperite la Şipeniţ (Cernăuți), intrate în posesia sa, fiind, astfel, alături de Josef Szombathy şi Raimund F. Kaindl, unul dintre primii cercetători ai aşezării cucuteniene, de asemenea, este primul arheolog care a cercetat o parte din tumulii necropolelor de la Horodnic de Jos – Vârfu’ Colnicului şi Volovăţ – Dealul Burlei (ambele în Suceava), a întreprins cercetări de teren şi săpături ocazionale îndeosebi în zona Rădăuţilor, multe dintre acestea efectuate împreună cu prietenul şi colaboratorul său, preotul Vasile Tomiuc din Rădăuţi, a publicat, în Mittheilungen der k. k. Central-Kommission Viena, mai multe descoperiri arheologice, inclusiv preistorice, trimiţând Comisiei Centrale din Viena rapoarte despre obiectele găsite la Şipeniţ şi din restul provinciei, un strălucit profesor, în opinia contemporanilor, este în acelaşi timp, unul dintre primii arheologi ai Bucovinei epocii sale, alături de Josef von Gutter, Dionisie Olinescu, Karl Adolf Romstorfer, Josef Szombathy, Raimund F. Kaindl, Josef Fleischer şi mulţi alţii, alături de Karl A. Romstorfer şi Dimitrie Isopescu, s-a preocupat şi a menţinut legătura cu Comisia Centrală din Viena, care a avizat favorabil acţiunile celor trei conservatori, desfăşurate în folosul înfiinţării Muzeului Ţării Bucovinei din Cernăuţi, ca recompensă pentru strădaniile şi meritele sale, a fost ales membru în curatoriul Muzeului Ţării Bucovinei, pentru o vreme deţinând funcţia de vicepreşedinte;
Friedrich von Kleinwächter (Praga, 1838 – 1927, Cernăuți), economist austriac, membru de onoare străin al Academiei Române (1921), studii liceale și universitare de drept și doctoratul în științe juridice la Praga, vine în 1875 la Cernăuți la nou înființata (4 octombrie 1875) Universitate Franz Joseph, ca profesor de economie politică și finanțe, unde va activa timp de peste trei decenii, decan în mai multe rânduri, rector, a fost și director al Casei de Economii din Cernăuți timp de zece ani, procupări privind viața economică și socială a Bucovinei, lucrări de economie-finanțe publicate în limba germană la Leipzig și Cernăuți;
Robert Klement (Cernăuți, 1859 – 1930, Cernăuți), director adjunct la Biblioteca Universității din Cernăuți, provine dintr-o familie de funcționari de origine franceză din Transilvania, studii superioare la Facultatea de Filologie a Universității din Cernăuți, în 1891 este angajat la Biblioteca Facultății de Teologie de la Universitatea Cernăuți, a fost unul din bibliografii cu o pregătire de excepție, a contribuit la organizarea bibliotecii Facultății de Teologie pe baze științifice, decorat cu Ordinul „Coroana României” și Crucea de cavaler „Steaua României”;
Berthold Klinghofer (Păltinoasa, 1899 – Milano, 1975), pictor, studiază matematica la Universitatea din Cernăuți, profesor de matematică și desen la licee din Gura Humorului și Cernăuți, apoi, a frecventat cursurile Academiei de Arte Frumoase din Viena, Academia „Grand Chaumiere din Paris, Albertina Accademia din Torino și Accademia di Brera din Milano, între 1920 și 1940, participă la Expoziții de pictură din Cernăuți și din alte orașe din țară, din 1940 se stabilește în Italia unde devine un artist cunoscut, a organizat expoziții în România în Cernăuți (1938,1939,1940) și București (1939), Galerie Europa (1964) Milano, Galerie Levi (1970) Milano
Franz Xavier Knapp (Tachau, Tachov, Cehia 1809 – 1883, Cernăuți), pictor, portretist de marcă, studii la Academia de Arte Frumoase din Viena și Praga, stabilit la Cernăuți în 1850, colindă Bucovina realizând multe peisaje, pictează așezări rurale, a fost unul din acei artiști folosiți de guvernul austriac pentru a realiza imagini topografice cu o ușoară tentă artistică, este autorul albumului „Illustrierte Bukowina” (Bucovina ilustrată) ce conține 18 litografii după acuarelele sale, el i-a pictat printre alții pe Silvestru Morariu, Niculae Picu, Elena Flondor și Iraclie Porumbescu, opera lui are o mare valoare îndeosebi datorită faptului că litografiile sale redau aspectul localitățiilor din acea vreme: Stupca, Cernăuca, Suceava, Dragomirna, Cernăuți, Poiana Stampei, Fântâna Albă, Vatra Dornei, Lăpușna, Storojineț, Vama, Putna, etc, a avut expoziții la Cernăuți, multe din lucrările sale au fost litografiate și reproduse la Viena;
Olga Kobilanski (Gura Humorului, 1863 – 1942, Cernăuți), scriitoare ucraineană, devenită clasică și activistă feministă, primele scrieri literare au fost în limba polonă, apoi germană , și abia mai târziu s-a hotărât să opteze pentru limba ucraineană, influențată de cercurile politice ucrainene; descrie viața țăranului ucrainean, element colonizat în Bucovina, mai ales în perioada ocupției habsburgice;
Augusta Kochanowska (Câmpulung Moldovenesc, 1863 – 1927, Toruni, Polonia), pictor, Academia de Arte Frumoase din Viena, a activat la Cernăuți, prezentă cu lucrări la aproape toate expozițiile organizate în Cernăuți în perioada interbelică, a realizatpeisaje, scene de gen, grafică folosind diverse tehnici: ulei, acuarelă, pastel, guașe, etc cu o tematică din realitățile Bucovinei acelui timp, cronicile din presă i-au fost favorabile, se consideră că un autoportret făcut în 1896 ar fi cea mai bună lucrare a sa, în 1902 publică„Satul românesc din Bucovina” „Vom rumanischen Bauernhaus der Bukowina” (studiu monografic), în Revista austriacă de folclor „Zeitschrft fur osterrechische Volkskunde”, 1898, şi un altul, despre mănăstirea Vatra Moldoviţei şi despre Câmpulung Moldovenesc, publică și un studiu despre ouăle incondeiate, în aceeași revistă, cu exemplificări din Galiția și din linia Vijniţa – Berhomete – Câmpulung;
Anton Kochanowski von Stawczan, (Anton Kochanowski Freiherr von Stawczan) (Tarnopol, 1817 – 1906, Cernăuți), s-a născut într-o veche familie nobilă poloneză, care a făcut parte din Comunitatea stemei „Korwin”, politician imperial austriac, mulți ani primar de Cernăuți între anii 1866-1874 și 1886-1906, deputat în Dieta Bucovinei, membru al Camerei de Deputați (Reichsrat) la Viena și căpitan (mareșal) al Ducatului Bucovinei, a fost decorat cu Crucea de comandor al Ordinului Franz Joseph și în anul 1898 de către Regele Carol I al României cu prilejul vizitei sale în Bucovina cu Ordinul regal român „Steaua României” la rangul de comandor, în 1888 a fost premiat cu Ordinul imperial rus „Sfânta Ana” de clasa a 2-a și în 1901 cu Ordinul imperial german Vulturul Roșu de clasa a 2-a, sub conducerea sa, municipalitatea a cunoscut o creștere fără precedent, el s-a angajat și a fondat două uzine, o centrală pentru producția de curent și una pentru alimentarea cu apă a municipiului, de asemenea a hotărât extinderea sistemului de canalizare și a ordonat achiziționarea de tramvaie electrice;
Erich Kolbenheyer, ( – ), inginer, autorul culegerii „Motive der hausindustriellen stickerei in der Bukowina/Motive ale industriei casnice de broderie din Bucovina/Vzori vishivok domashiogo promislu na Bukovini, 1912”
Leon König (1869-1944); in 1887 opened a paper business on Ringplatz in Czernowitz; one of the founders of the printing shop Austria; helpful; member of Chamber of Commerce; President of the Merchant’s Board; vice president of the Book Keepers Organization; member of the City Council for some time; awarded the Romanian orders of “Meritul commercial” and Coroana Romaniei;” as Zionist one of the founders of the sports club Maccabi; lodge brother of Fraternite; deported to Central Asia by the Russians; son Adolf König sportsman and Zionist lives in Tel-Aviv; daughter Rosa lives in Minneapolis and daughter Blanca in Los Angeles.
Wenzel Korn (Dobern (Dobrná), Boemia, 1832 – 1895, Cernăuți), pedagog și filantrop, studii de drept, apoi de filozofie la Universitatea din Praga (matematică și fizică), profesor de gimnaziu la Leitmeritz și Innsbruck, este transferat la Griechisch-Orthodoxen Realschule din Cernăuți, a inițiat înființarea multor școli primare, a creat la Cernăuți, „Societatea Pedagogică „Progresul”, în 1870, este numit consilier orășenesc la Cernăuți, pentru activitea sa a fost distins de către autorități cu titlul de cetățean de onoare al Cernăuților;
Eugen A. Kozak (Slobozia Băniei, 1857 – 1933, Cernăuți), teolog, cadru universitar, studii de teologie și filologie slavă la Universitatea din Viena, doctor în teologie, preot la biserica sârbească „Sf. Ioan” din Viena, apoi la Vernceanca și Dobronăuți, profesor de limba și literatura veche slavă bisericească la Facultatea de Teologie din Cernăuți, studiază și adună inscripțiile vechi de pe clopote, icoane, cruci (de lemn sau metal), potire bisericești, patrahire, aere sau de pe perețiibisericilor și ai mănăstirilor, de pe cărți și manuscrise vechi, cu toate că interpretările unor documente sunt uneori eronate, documentele pot servi ca izvoare pentru cercetări istorice, a publicat rezultatul cercetărilor făcute la Mănăstirea Sucevița în „Archiv für slavische Philologie”, a alcătuit o bibliografie a literaturii apocrife biblice la slavii meridionali, îndemnat de Grigore Tocilescu, a pregătit pentru tipar urice slave din Arhiva Brașovului;
Vasile Kozarișciuc (Jucica Nouă, Cernăuți, 1858 – 1922, Cernăuți), preot, publicist, folclorist, Facultatea de Teologie din Cernăuți, preot în diferite sate, publică în presa timpului, în limba germană, poezii, schițe și articole, din 1881 scrie și în limba ucraineană și română, a fost preocupat de viața huțulilor desprecare publică o serie de articole și culegeri de folclor, a scris povestiri moralizatoare în „Candela” Cernăuți;
Franciszek Krajewski (Cernăuți, 1910 – 1990, Cernăuți), preot romano-catolic polon, studiază la Liceul „Aron Pumnul” din Cernăuți, continuă studiile liceale la Liceul de Stat nr.6 „Stanislaw Staszic” din Liov, studii teologice la Seminarul din Gniezno continuate la Seminarul din Poznzn, tonsura apoi diaconatul și prezbiteriatul pentru parohia Cernăuți, prezbiter în 1936, preot 1937, vicar și catehet la Cernăuți și apoi la Suceava unde a fost foarte activ în rândul populației poloneze, în 1939 se transferă la Chișinău apoi revine în Cernăuți, unde, sub ocupația sovieto-bolșevică, între anii 1945 – 1990, a făcut din singura biserică romano-catolică rămasă în funcțiune, un punct de rezistență religioasă, cu toată prigoana dezlănțuită de ocupanți;
Ladis Kris Donabed Kristof (Vladislav Kristofovici) (Cernăuți, 1918 – 2010, ? Portland), politolog si istoric, strămoșii săi de origine armeană, vin în Bucovina din Iași, în sec. XVIII, unde au cumpărat moșii pe valea râului Ceremuș, a copilărit în satul Carapciu pe Ceremuș, județul Storojineț, a făcut studii elementare și liceale în particular, fiind educat, până la vârsta de 12 ani, cu profesori aduși din străinătate, vorbea șapte limbi străine, în 1937 și-a început studiile de silvicultură la Universitatea din Poznan, dar, ocuparea Poloniei de către Germania, în septembrie 1939, l-a determinat să-și întrerupă studiile; este mobilizat în Regimentul 4 Pionieri Cernăuți, luptă până la Cotul Donului, în mai 1940, regimentul din care făcea parte s-a retras la Suceava, iar mai târziu la Bacău, tot atunci, familia sa a părăsit în mare grabă Bucovina, stabilindu-se temporar la Craiova, unde va locui și el un timp, în 1948 trece clandestin frontiera în Iugoslavia, după doi ani reușește să fugă și de aici în Italia, apoi Franța și S.U.A.; muncitor forestier în Oregon, fost admis ca student la Reed College, din Portland, a reușit să obtină diploma de Bachelor of Arts în 1955, apoi, a fost acceptat, cu o bursă, pentru graduate studies, de University of Chicago, care era atunci una dintre cele mai bune scoli în domeniul științelor politice, profesor la Universitatea Chicago, Downtown, predă la o serie de universități din S.U.A. și Canada, profesor invitat în Polonia (1990), Universitatea Iași (1991), India (1992); ase reîntoarce la Iași, când vizitează Chișinăul și Cernăuții, a publicat studii geopolitice, colaborator la diverse reviste, participant la diverse congrese internaționale;
Johannes Kromayer (Stralsund, 1859 – 1934, Berlin), istoric german, prieten apropiat al românilor din Bucovina; după absolvirea liceului local (1878), începe studiile universitare la Jena și le termină la Facultatea de Filozofie din Strasbourg unde obține și doctoratul în 1883; apoi susține examenul de capacitate (filologie clasică, istorie antică și limba germană); docent în 1889; în 1901 este numit profesor la Catedra de Istorie antică de la Universitatea din Cernăuți, Facultatea de Filozofie; remarcabil cunoscător al epocii elenistice și romane; scrie studii despre istoria Greciei și Romei antice; preocupări susținute pentru realizarea unei lucrări fundamentale despre câmpurile de luptă din antichitate, în acest scop studiază documente ale antichității, face cercetări la fața locului în Italia, Grecia și Asia Mică; decan al Facultății de Filozofie și rector al Universității Cernăuți, în 1913 este transferat la Universitatea din Lepzig; la Cernăuți începe publicarea lucrării sale monumentale „Antike Schlachtfelder in Griechenland, Bausteine zu einer antiken Kriegsgeschichte” (1903-1931); din 1914 a fost membru regulat al Archäologischen Instituts des Deutschen Reiches și din 1915 al Sächsischen Akademie der Wissenschaften;
Zvi Laron (Cernăuți, 1927), pediatru și endocrinolog israelian originar din România, specialist în endocrinologie infantilă, a descris sindromul Laron; la vârsta de 6 ani s-a mutat la Rădăuți, unde tatăl său a lucrat ca agent comercial, după terminarea războiului, împreună cu părinții, Laron s-a întors în orașul natal, Cernăuți, care se afla în controlul Uniunii Sovietice, unde a început sa-și completeze studiile școlare întrerupte din cauza deportării, în anul următor familia a obținut repatrierea la Rădăuți, după ce a terminat liceul, în anul 1945 Laron s-a înscris la facultatea de medicină a Institutului medico-farmaceutic din Timișoara, în 1947 s-a hotărât să emigreze ilegal în Palestina, s-a înscris pentru continuarea studiilor la Facultatea de Medicină a Universității Ebraice din Ierusalim, absolvind cu titlul de MD în anul 1952, profesor emerit al Universității Tel Aviv;
Oskar Laske (Cernăuți, 1874 – 1951, Viena), arhitect, pictor și grafician austriac, fiu de arhitect, urmează Școala reală din Viena; cursuri particulare cu pictorul peisagist Anton Hlavacek; a urmat studiul arhitecturii la Școala Tehnică Superioară din Viena și la Academia de Arte Frumoase din Viena, avându-l ca profesor pe Otto Koloman Wagner; scurtă carieră de arhitect și grafician, iar din 1904 singurele preocupări sunt pictura și gravura; face călătorii de studii și documentare la Cracovia, Cernăuți, Grecia, Turcia, Belgia, Olanda, Tunisia, Egipt, România, Rusia ș.a. de peste tot adunând impresii și pictând peisaje; pictor militar, apoi pictor scenograf; multe din operele sale sunt adevărate documente istorice de prin locurile pe unde a colindat, interesante fiind lucrările legate de Bucovina; a lucrat sute de compoziții, acuarele, gravuri, litografii, monotipuri, desene, ilustrații de carte, etc; a fost un cronicar fidel al timpului său, opera sa neîncadrându-se nici unor canoane;
Eusebiu Lazăr (Carapciu pe Ceremuș, Vășcăuți pe Ceremuș, 1904 – 1940, Cernăuți), arheolog amator, culegător de folclor; a studiat la Institutul de Medicină din Iași, la Academia de Arte București ca, în final, să absolve FAcultatea de Fizică și Matematică a Universității din Cernăuți; a lăsat în manuscris peste 500 de cântece populare culese; pasionat de arheologie, a participat la unele săpăturiefectuate de arheologul Ch. Alibrahevych;
Alois Lebouton (Rădăuți, 27. 4. 1881 – 1936 26. 4, Cernăuți), arhitect; a studiat filologie clasică, filosofie, logica, psihologia, istoria antică și limba germană la Universitățile din Cernăuți, apoi arheologia la Strasbourg; în timpul studiilor sale, în 1899 a devenit membru al fraternității Arminia din Cernăuți; din 1904 a fost profesor de latină și greacă, apoi a fost profesor la Liceul Real, după care profesor de studiu la Școala Germană din Cernăuți; președintele Cooperativei „Agricultorilor” din Bucovina; membru în Consiliul permanent al orașului Cenăuți; a fost delegat din partea comunității germane, la Congresul Național din Cernăuți (1918) unde a declarat: „Consiliul Național German, în numele germanilor din Bucovina, se pronunță pentru unirea Bucovinei cu Regatul României”; membru al Partidului German; deputat și senator de Rădăuți în Parlamentul României; opera: „Gesetz über Organisierung des Rumänischen Genossenschaftswesens”, (Timișoara, f.a.);
Leibu Levin (Câmpulung Moldovenesc, 1914 – 1988, Herzliya, Israel), a fost un declamator, poet și compozitor evreu din România, care și-a desfășurat activitatea în limbile română, idiș și ebraică; și-a petrecut copilăria și tinerețea la Cernăuți, unde s-a mutat cu familia în anul 1919; a fost înscris la școala de limbă idiș și română Yiddisher Shul-Farayn; încă din anii adolescenței a debutat cu recitări de poezie și proză în limba idiș și a început să-și intepreteze și propriile sale cântece, aparițiile sale trezind interesul criticilor; după 1940, regimul sovietic l-a mobilizat în cadrul unor unități pseudo-militare de muncă, ca cetățean român și evreu, și l-a trimis într-un lagăr de muncă în Munții Ural; în scurtă vreme, în 1942 este arestat sub suspiciunea de spionaj pentru România și trimis (fără judecată) la 15 ani de exil în Siberia, loc unde a învățat de altfel, limba rusă, reabilitat și eliberat în 1956, s-a stabilit la Moscova, unde s-a căsătorit, în 1972 emigrând în Israel; a apărut în nenumărate recitaluri la Cernăuți, București și în diferite orașe din România, cu deosebire în Bucovina și Basarabia;
Vasile Levițchi (Carapciu pe Siret, Storojineţ, 1921 – 1997, Chişinău),poet, prozator, publicist, traducător, și-a petrecut copilăria în comuna natală, unde a urmat școala generală de șapte ani; a făcut serviciul militar în București, într-un regiment de pompieri; întors acasă, se angajează pentru un timp ca muncitor la căile ferate, ulterior se înscrie la Școala Pedagogică (colegiul) din Cernăuți, după absolvire (1948) fiind profesor de română şi director în mai multe şcoli din nordul Bucovinei; își continuă studiile la Institutul Învățătoresc (1954) și la Institutul Pedagogic de Stat „Alecu Russo” (promoția 1959) din Bălți; a condus, până în 1969, primul cenaclu literar românesc, pe care l-a înființat la Cernăuți la începutul dezghețului hrușciovian (1955-1956); în 1964 își începe cariera universitară ca lector la Catedra de literatură universală a Facultății de Filologie de la Universitatea din Cernăuți; în calitate de redactor-şef al ziarului „Zorile Bucovinei”, pe care este autorizat să-l înființeze în 1966, a condus și cenaclul de pe lângă această publicație; la ședințele cenaclului, „adevărată școală de literatură și cultură”, participau numeroși scriitori, unii afirmați, alții în curs de afirmare: Ion Gheorghiță, Ilie Motrescu, Mircea Lutic, Grigore Bostan, Grigore Crigan; mai tinerii Arcadie Suceveanu, Vasile Tărâțeanu, Simion Gociu, Ștefan Hostiuc; într-un singur an (1968) au apărut patruzeci de numere cu „Pagina literară”, supliment la „Zorile Bucovinei”, în care au publicat cei mai mulți viitori scriitori bucovineni, fapt pentru care a fost învinuit de către oficialităţile de partid că acordă prea multă atenție culturii și ignorează fruntașii în întrecerea socialistă, fiind obligat să demisioneze din postul de redactor-șef al publicației; Imaginea Poetului, dublată de cea a Profesorului, iubit și idolatrizat în mediul studențesc, este evocată de discipolii săi, între aceştia – Arcadie Suceveanu – îl consideră drept „patriarhul” literaturii române din Bucovina; în 1975 este obligat să plece de la universitate, unde reușise să promoveze o pleiadă de tineri scriitori, cu gândirea descătușată. Rămas fără serviciu, se va dedica traducerilor din literatura rusă și cea universală, pentru unele edituri din Chișinău, unde, stabilit definitiv în 1990, va desfășura o activitate prodigioasă; colaborează la „Basarabia”, „Flux”, la ziarul „Plai românesc” din Cernăuţi, la publicaţii din Suceava, Iaşi şi Bucureşti; rămâne un nume de referință în literatura română din nordul înstrăinat al Bucovinei;
Amuliu Liteanu (Cernăuți, 1883 – 1958, București), dirijor, profesor; urmează liceul și Facultatea de Filologie, la Cernăuți; profesor la Liceul „Aron Pumnul”; director la Liceul nr.3 din Cernăuți; studii de compoziție, dirijat și armonie la „Societatea Filarmonică” din Cernăuți; debut ca dirijor la Societatea muzicală „Armonia” (1921); obține primul mare succes la Cernăuți, urmând o activitate dirijorală de excepție, fiind solicitat și de Societatea academică „Junimea”; face parte din grupul de artiști care pune bazele „Opera de Est”; a fost unul din marii dirijori ai „Armoniei”;
Ioan (Liteanu) Litviniuc (Clocucica, Cernăuți, 1832 – 1911, Cernăuți), învățător; provine din familia Liteanu din satul Liteni, Suceava; a fost primul învățător a lui Eminescu la Cernăuți; urmează școala trivială, liceul și Preparandia ortodoxă din Cernăuți, obținând în 1852 diploma de învățător; învățător la Școala reală, apoi la cea trivială din Cernăuți, timp de 53 de ani; a fost numit diriginte școlar (1881), apoi director provizoriu și director definitiv din 1889; în 1863 Consistoriul ortodox din Bucovina îi acordă o bursă de studii la Praga, Viena, Dresda și Lipsca; în 1868 preia și conducerea Bibliotecii Preparandiei; în 1869 este numit membru în Consiluil școlar districtual din Cernăuți; preocuparea sa de căpătâi a fost caligrafia, în 1873 publicând la Viena, caietele de „Caligrafie pentru școalele publice”; a întocmit și o „Cronică condicală” a școlii pe care a condus-o;
Constantin Loghin (Budeniț, Storojinet, 1891 – 1961, Gura Humorului), istoric literar, școala primară în comuna natală; liceul „Aron Pumnul” la Cernăuți (absolvit în 1912); licențiat în litere al Universității din Cernăuți (1919), profesor la Școala Reală Superioară din Cernăuți; la Liceul „Matei Basarab”din București, la Colegiul Național Bănățean „C. Diaconovici-Loga” din Timișoara, la Gherla și la Gura Humorului; activitate de popularizare și stimulare a culturii bucovinene prin scris și pe căi administrative; membru, apoi vicepreședinte al „Societății pentru Literatura și Cultura Română în Bucovina” (din 1928); corespondent și redactor pentru Bucovina al ziarului „Universul” vreme de aproape cincisprezece ani; a îngrijit volumul „Eminescu și Bucovina”; a întemeiat și condus „Societatea Scriitorilor Bucovineni”; autor de manuale de limba română și antologii de uz școlar etc.; a editat un periodic efemer, „Tribuna” (1938-l939), și a fost director al ziarului „Bucovina” din Cernăuți; autor al primei „Istorii a literaturii române din Bucovina” (1926), ajunsă, în 1944, la ed. a XlV-a și a antologiei „Scriitori bucovineni”;
Ariadna Löwendal (născută Ambrozieva)(1899, Soroca – 1954, București), poetă, scriitoare, solistă-concertistă și, mai târziu, profesoară de limbi străine și canto; fiica unui evreu ortodox;
George baron Löwendal (Sankt Petersburg, 1897 – 1964, București), poet, scenograf, actor, regizor, maestru de balet, director de scenă, actor, pictor, român de origine ruso-daneză, cunoscut prin arta sa ca „Pictorul Bucovinei și al țăranului român”; absolvă liceul la Kiev, studii la Academia de Belle Arte din Sankt Petersburg; atras de teatru (dramatic și liric) de pictură, de gazetărie, ș.a.; a lucrat la Teatrul Buff din Chișinău (1918-1922), la diverse teatre din București (1922-1926), la Teatrul Național din Cernăuți (1926-1937), la Teatrul din Craiova (1942-1943); profesor la Institutul „Nicolae Grigorescu”, București (1950-1957) și la Școala Populară de Artă din Suceava; în 1926 bunul său prieten, regizorul Aurel I. Maican îl cheamă la Cernăuţi oferindu-i postul de pictor scenograf şi director tehnic al Teatrului Naţional din oraş, refuzînd un post similar oferit de regizorul Paul Gusty la Teatrul Naţional din Bucureşti; stabilit la Cernăuţi, Löwendal realizează decorurile şi uneori regia a zeci de spectacole la Teatrul Naţional din Cernăuţi implicându-se şi ca actor, dansator, mim, machior, butaforist; alături de artistul Löwendal se formează oameni de teatru ca Victor Ion Popa, George Mihai Zamfirescu şi actori ca Grigore Vasiliu Birlic sau Jules Cazaban; a excelat ca portretist, fiind un adevarat zugrav al sufletului oamenilor; chipurile de țărani din Bucovina, remarcabile prin acuitatea observației, expresivitatea desenului, ilustrând vechea drama a țăranului român măcinat de suferințe și lipsuri în zadarnica luptă cu greutățile vieții, impresionează profund; la fel de valoroase sunt și portretele unor personalități precum Gala Galaction, Radu Boureanu, N. D. Cocea, Liviu Rebreanu ș.a.; are lucrari de artă monumentală; este autorul unui volum de poezii; prezent în numeroase expoziții personale și colective; în 1921 Se căsătorește la Chișinău cu Ariadna Ambrozieva, studentă la Facultatea de Drept din Odesa, apoi se stabilesc la București; are două fiice – Lydia, născută în 1923, profesoară de pian cunoscută ca Lydia Löwendal-Papae, şi Irina, născută în 1925, actriţă cunoscută ca Irina Dall;
Nicolae Lupan (Cepeleuți, Hotin, 1921 – 2017, Paris), ziarist, scriitor; a urmat școala elementară din sat, școala de Agricultură din Grinăuți, Soroca și Liceul nr. 10 din Cernăuți; apoi Școala de subofițeri din Botoșani; repartizat, cu gradul de sergent major, în cadrul Regimentului 30 Dorobanți din Câmpulung-Muscel, a luptat pe frontul de la Iași contra rușilor și pe cel din Transilvania și Ungaria contra Germaniei naziste; a obținut licența în litere la Universitatea din Cernăuți, specialitatea filologie română și slavă; a lucrat ca învățător la Școala din satul natal, apoi la Școala nr. 11 din Țețina-Cernăuți, a fost redactor-șef la Televiziunea Chișinău și la postul de radio „Luceafărul”, de unde în 1970, a fost concediat; colaborează cu articole, reportaje, schițe, povestiri la radio, la televiziune și în mai toate ziarele și revistele din Chișinău; împreună cu soția și trei copii, este expulzat de la Chișinău, în martie 1974, „pentru naționalism românesc și propagare a culturii occidentale la radio și televiziune”; se stabilește la Bruxelles și apoi la Paris; obține echivalarea studiilor la Universitatea Liberă din Bruxelles, 1978; difuzează timp de 12 ani, emisiuni săptămânale de zece minute la Radio Europa Liberă; colaborează cu pagina „Între Prut și Nistru” la ziarul Cuvântul Românesc din Hamilton, Canada, aproape 20 de ani; La 11 ianuarie 1990, la București, Nicolae Lupan alături de alte personalități proeminențe ale refugiaților Basarabeni și Bucovineni, Tepordei Vasile, Puiu Ion, Graur Valeriu, Crăciun Victor, Copil Gh. Gavrilă, Negara Victor, Dârzu Gheorghe, Chiriac Alexandru, Halipă Nicolae, Filip Lupu Grigore, Chistruga Alexie, Spânu Nicolae, Roșca Sergiu, Scurtu Cristea Iulia, Dumitrescu Constantin, Octav Sergetiu, Munteanu Grigore Emil, Ioachimescu Victor și Lupașcu Radu Sorin s-au întrunit și au constituit „Asociația Culturală Pro Basarabia și Bucovina” prin care au început o susținută activitate de militare pentru reîntregirea granițelor României Mari, în hotarele stabilite la Conferința de Pace de la Paris, desfășurată după Primul Război Mondial; conferențiează pe teme legate de soarta Basarabiei la: Bruxelles, Paris, Köln, München, Londra, Frankfurt, Los Angeles, Washington, Nürnberg, New York, San Francisco, Miami, Montreal, Toronto, Praga, Roma, Rădăuți, București, Făgăraș, Alba Iulia, Iași, Galați, Roman, Rm. Vâlcea, Tg. Neamț, Chișinău; publică o serie de cărți despre Basarabia și Bucovina;
Florea Lupu (Florian Lupu) (Volcineț, Siret, 1864 – 1939, Cernăuți), avocat, jurist și om politic, membru al Consiliului Imperial; studii juridice la Cernăuți și Viena; doctor în drept al Universității din Cernăuți; practicant la Procuratura de Finanțe, apoi în Baroul avocaților și Notariatul public; redactor la Monitorul Oficial austriac din Viena; secretar de tribunal la Suceava, apoi consilier; membru în Consiliul Comunal, deputat în Parlamentul din Viena (1898); președinte al Băncii Țării (Bucovina) (1904); luptă pentru revenirea Bucovinei la România; membru în Consiliul Național, în Congresul General al Bucovinei (1918); după Unire e ales deputat în circumscripția Zastavna; director general al Casei de Economii a Bucovinei; a editat printre altele, un „Dicționar juridic” (1895);
Octavian Lupu (Cernăuți, 1898 – 1988, București), medic; școal primară la Cernăuți și liceul la Cernăuți și Suceava; înrolat în armata austriacă (1916 -1918); a luat parte la constituirea Consiliului soldaților și ofițerilor români din Viena, Bucovina, Transilvania și Banat; studii superioarela Facultatea de Medicină din Viena, doctorat în medicină (1923); medic șef al Cernăuților (1928 – 1940); specializare pentru Igienă la Berlin (1928); refugiat la București, unde este numit comisar general al refugiaților din Bucovina, Basarabia și Transilvania (1941); este retrimis la Cernăuți ca inspector general – consilier sanitar al provinciei, contribuind la: înființarea spitalului din Vatra Dornei, înființarea spitalului de tuberculoși din Cernăuți, înființarea unui serviciu pentru copii bolnavi de TBC, înființarea secțiilor de urologie și ortopedie la Spitalul Central Cernăuți, înființarea de laboratoare pentru analize medicale în fiecare capitală de județ; deschiderea unor școli de surori de ocrotire, surori medicale și oficianți sanitari ș.a.; a înființat primul spital pentru tratamentul bolilor venerice; a inițiat revista „Sănătatea satelor”; în 1944 este angajat ca inspector general în centrala Ministerului Sănătății; activitate didactică la Liceul „Aron Pumnul” și Școala Normală din Cernăuți; la Liceul „N.Bălcescu” din București; participant la congrese medicale; vicepreședinte și secretar general al Societății „România Jună” din Viena; membru al „Societății pentru Cultura și Literatura Română în Bucovina”; susține doctoratul în medicină, la Viena, în 1923; efectuează cercetări în domeniul igienei și al sănătății publice; publică articole în presa bucovineană și în revistele de specialitate din Cernăuți, Cluj, București;
Octavia Lupu-Morariu (Comănești, Suceava, 1903 – 1992, Suceava), cântăreață, pianistă, profesoară de pian, soția lui Alexandru Leca Morariu; urmează Facultatea de Litere a Universității Cernăuți; studiază pianul cu August Karnet, canto cu Elena Teodorini și Maria Karnet; interpretează diferite roluriîn opere și operete, în spectacole organizate de Societatea muzicală „Armonia” din Cernăuți, de Reuniunea muzical-dramatică „Ciprian Porumbescu” din Suceava, sau de diferite formații de artiști diletanți; susține concerte laSuceava și Cernăuți; Premiul I la un concurs de canto de la Viena, în perioada interbelică; acompaniată, de regulă, de formațiunea fraților Morariu, sau de soțul său, Leca Morariu; apreciată de compozitorul George Enescu, de muzicologul Mihail Grigore Poslușnicu ș.a.;
Ioan (Iancu) von Lupul (Volcineț, Vijnița, 1836 – 1922, Cernăuți), a fost un politician și patriot român, mulți ani deputat în Dieta Bucovinei, deputat și vicepreședinte al Consiliului Imperial (Reichsrat) și căpitan (mareșal) al Ducatului Bucovinei pe timpul Imperiului Austro-Ungar; a fost un scriitor și poet recunoscut; studii superioare în Cernăuți; intră în administrație; face carieră politică, fiind membru al Partidului Autonomist Conservator; luptă pentru drepturile românilor; consilier comunal, din 1866, este ales mereu deputat în Camera Legislativă a Bucovinei; membru în Consiliul Școlar al Țărăă (Bucovinei);în 1867 ales în conducere „Societății pentru Cultura și Literatura Română în Bucovina”; membru al Societății „Concordia”; Căpitan al Bucovinei (1892); președinte în Camera Legislativă; în 1885 e ales reprezentant în Camera Deputaților a Consiliului Imperial din Viena; în 1898-1899 devine al doilea vicepreședinte al Consiliului Imperial; inițiator al unor reforme politice și culturale în Bucovina; Comandor al „Ordinului Francisc Iosif”; se retrage din politică în 1904, și se ocupă cu literatura, publicând versuri în limba germană;
Petru Luța (Cernăuți, 1891 – 1971, Brașov), artist plastic; studii liceale și Facultatea de drept în Cernăuți; se perfecționează cu pictorii Alfred Offner în Cernăuți și Gustav Ecsig la München; datorită competenței saleeste numit secretar al Comisiei Monumentelor Istorice, și ales președinte al Societății Artiștilor Plastici din Bucovina; organizează în 1937, cea mai mare retrospectivă a lui Epaminonda Bucevschi (125 de lucrări), care au fost fotografiate, alcătuindu-se albume, din care unul a fost donat Bibliotecii Academiei Române; expert jurat în arte plastice la Curtea de Apel din Cernăuți; presa vremii îi publică studii despre Knapp, E.Bucevschi, Gheorghe Lemeni, iar în „Buletinele” Comisiei Monumentelor Istorice semnează rapoarte și dări de seamă anuale;
Elie (Ilie) Luția (Horodnic de Jos, Rădăuți, 1845 – 1910, Cernăuți), profesor; studii secundare la Gimnaziul Superior din Cernăuți; studii universitare de filozofie la Viena; a făcut parte din Societatea „Junimea” și din comitetul care a organizat Serbarea de la Putna din 27 august 1871; profesor de limba română la Școala reală greco-ortodoxă, apoi la Școala Normală de învățători și învățătoare (Pedagogicul), din Cernăuți; membru al Comisiei de avizare a manualelor școlare românești, pentru școlile primare și secundare din Bucovina; traducător și redactor la diferite publicații; membru în conducerea „Societății pentru Cultura și Literatura Română în Bucovina”; casier al Filialei Școala Română din Cernăuți;
Gheorghe Maciuc (Șerbăuți, Siret, 1900 – 1982, Pennsylvania, S.U.A.), fizician; licențiat al Facultății de Științe de la Universitatea din Cernăuți (1928), doctoratul în fizică (1943); asistent, apoi profesor la Universitatea din Cernăuți și decan al Facultății de Științe; profesor și director al Școlii de Medicină și Farmacie din Liov; membru al Societății Române de Fizică; cercetător asociat la Institutul de Fizică al Universității din Penna, S.U.A.; contribuții în biofizică;
George Macrin (Crasna Putnei, Storojineț, 1911 – 1991, București), fizician; urmează liceul la Storojineț și studii superioare la Facultatea de Științe a Universității din Cernăuți (licență 1934), appoi preparator și asistent la aceeași facultate; inspector de control economic și fizician principal la ELECTROFAR București; colaborări la reviste științifice din Cernăuți, București, etc.; contribuții la cercetarea problemelor fundamentale și aplicative ale electricității; lucrări în volume colective;
Conrad Malinovschi (Sadagura, Cernăuți, 1909 – 1941, Cernăuți), naturalist, ornitolog; liceul și studiile universitare la Cernăuți; licențiat în Științe Naturale, profesor la Liceul „Lațcu Vodă” din Siret, la Liceul de aplicație de pe lângă Seminarul Pedagogic din Cernăuți și la Liceul Comercial Cernăuți; observații biocenotice asupra faunei avicole, la 82 de specii de păsări care trăiesc Sadagura și imprejurimi; a pus în evidență două specii de păsări care lipsesc din „Conspectul păsărilor din România” (1940), realizat de Vasiliu și Rodewald; a lăsat o serie de lucrări de ornitologie în manuscris;
Alexandru Artemon Manastirski (Cernăuți, 1857 – 1923(?), Cernăuți), arhimandrit; studii secundare la Gimnaziul ortodox de stat din Cernăuți și superioare la Facultatea de Teologie din Cernăuți (1881); preot, exarh (1893), stavrofor, consilier consistorial, arhimandrit (1899), redactor pentru textul rutean la revista „Candela”, a contribuit la lărgirea cerculuui de colaboratori ai acesteia; specialist în descifrarea documentelor și textelor vechi;
Familia Mandicevschi
Vasile Mandicevschi (Băhrineşti, Siret, 1824 – 1896, Cernăuţi), preot, compozitor; a fost căsătorit cu Veronica Popovici, descendentă a unei vechi familii de moldoveni (Bălăşescu) cu care a avut 8 copii: Aurora, Virginia, Maria, Ecaterina, Eusebie, Constantin, Erast şi Gheorge; a urmat studii teologice la Cernăuţi unde a învăţat să cânte la flaut; este hirotonit în preot în 1850, apoi în anul 1880 în exarh; a fost paroh în Băhrineşti, districtul Siret, apoi în Molodia şi în Voloca pe Derelui, districtul Cernăuţi; a lăsat în manuscris un volum de piese muzicale pentru pian, doine, hore, valsuri, scrise sub influenţa soţiei lui; a fost pasionat de muzică, cânta la flaut şi a prelucrat mai multe piese folclorice; membru fondator al Reuniunii Române pentru Leptură în Cernăuţi 1862, apoi membru al Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina; arhiepiscopul Teofil Bendella în 1873 l-a onorat cu cinstea de a purta brâul roşu, iar arhiepiscopul Silvestru Morariu în anul 1880 i-a acordat titlul de exarh; peste puţin timp, a fost ales egumen al Mănăstirii Putna, dar din cauza decesului nu a reuşit să preia această slujbă;
Veronica (Vica) Mandicevschi (Suceava, 1891 – 1837, Cernăuţi), medic oftalmolog; a fost o mare amatoare de muzică şi o bună pianistă, fiica profesorului Institutului Teologic, Constantin Popovici, ea a fost sora marelui savant cu renume european, Eusebie Popovici, profesor universitar de istorie bisericească şi a venerabilului arhimandrit Clemantie Constantin Popovici, de asemenea profesor universitar; ei au avut opt copii: Aurora, Virginia, Maria, Ecaterina, Eusebie, Constantin, Erast şi Gheorge; a urmat liceul în Cernăuți (1911) și medicina la Viena (1917); a lucrat la spitalul „Elisabeth” din Viena, specializându-se în oftalmologie cu dr. Adalbert Fuchs; a practicat medicina la București, apoi la Cernăuți; renumită prin operațiile pe care le făcea și prin publicațiile științifice din țară și străinătate;
Eusebie Mandicevschi (cunoscut în Occident mai ales sub numele de Eusebius Mandyczewski) (Plaiul Cosminuluui (Molodia), Cernăuți, 1857 – 1929, Viena), a fost un dirijor de cor, muzicolog, compozitor între altele, de muzică bisericească ortodoxă, pedagog austriac, român din Bucovina; primele noțiuni de muzică bisericească le-a primit de la profesorul său Isidor Vorobchievici, la Seminarul din Cernăuți; a început să compună încă din vremea când urma gimnaziul german din Cernăuți; în 1875, a plecat la Universitatea din Viena unde a studiat, din 1875 până în 1880, filologie germană și filozofie, în paralel, studiind teoria muzicii cu Martin Gustav Nottebohm și muzicologie, istoria muzicii, estetică muzicală cu Eduard Hanslick compozitor; în 1879 l-a cunoscut pe Johannes Brahms, cu care a păstrat o adâncă prietenie până la moartea acestuia, care l-a lăsat prin testament custode al masei succesorale; între 1879 – 1881, a fost maestru de cor la Wiener Singakademie (astăzi Wiener Sängerknaben), dar a lucrat și ca dirijor la Faber-Chor, Hombostel-Chor, Miksch-Chor (1892-1895); între 1887 – 1929, a fost bibliotecar și arhivar al „Societății Prietenilor Muzicii” (Gesellschaft der Musikfreunde) din Viena; în 1896 a început să predea istoria muzicii și teoria instrumentelor, armonia, contrapunctul și compoziția la Conservatorul din Viena (Wiener Konservatorium), unde au studiat cu el o serie de muzicieni români, între care Marțian Negrea, Gheorghe Mandicevschi, Ciprian Porumbescu; în 1897, ca prețuire pentru studiile sale de muzicologie, a fost făcut Doctor honoris causa al universității din Leipzig, iar în 1926 primit titlul de Hofrat; în 1901 s-a căsătorit cu Albine von Vest, pedagogă muzicală și dirijoarea corului de femei al „Societății Prietenilor Muzicii” din Viena; a compus piese pentru pian, cicluri de lieduri, coruri bărbătești, variațiuni pentru pian pe teme de Händel precum și un mare număr de lucrări liturgice pentru cor bărbătesc, pentru cor de femei și pentru cor mixt, armonizate, fie pentru două sau trei voci egale, fie pentru 4-5 voci mixte cu soliști; se remarcă în deosebi cele 12 Liturghii ale sale, compuse în diferite tonalități și pentru diferite formații corale, în care mânuiește cu multă pricepere polifonia, dovedind o temeinică cunoaștere a motetului și madrigalului italian; a scris muzică pe versurile unor poeți ca Taras Șevcenko, Iuri Adalbertovici Fedkovici, Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, Heinrich Heine, precum și compoziții bazate pe cântece populare ucrainiene, românești, germane și maghiare; s-a numărat între principalii inițiatori ai edițiilor complete cu operele compozitorilor Franz Schubert, Joseph Haydn și Johannes Brahms;
Constantin Mandicevschi (Băhrineşti, Siret, 1859 – 1933, Cernăuți), profesor; frate cu Eusebie și Gheorghe (compozitori), cu Erast, jurist și cu Ecaterina, ; urmează liceul la Cernăuți, apoi studii universitare la Cernăuți și Viena; susține examenul de capacitate la istorie, geografie, limba și literatura germană (1884); profesor suplinitor la Liceul din Suceava, la Școala reală din Cernăuți, unde a fost și director (22 de ani); reușește să introducă, în 1898, la Liceul din Suceava, Limba română ca limbă de predare; inspector pentru școlile normale din Bucovina și inspector general al școlilor din Bucovina; în 1922 e numit director al Bibliotecii Universitare din Cernăuți, în această calitate îmbogățește colecțiile, le integrează în circuitul național și internațional; din 1885 publică diverse lucrări; membru corespondent al Institutului de Istorie și Limbă de pe lângă Universitatea din Cernăuți (1932), autorul renumitului „imn al Ţării Fagilor” – „Cântă cucu-n Bucovina”; unul dintre organizatorii festivităților de comemorare a 400 de ani de la moartea lui Ştefan cel Mare la Putna din 1904;
Erast Mandicevschi (Cernăuți, 1862 – 1946, București), jurist; a învăţat la Gimnaziul Superior de Stat din Cernăuţi (Obergymnasium), susţinând examenul de maturitate în 1879; este absolvent al Facultăţii de Drept a Universităţii din Cernăuți; a fost vicepreşedinte, membru activ, între anii 1879-1883, al Societăţii Academice „Junimea” şi membru al Societăţii „Arboroasa”, înfiinţată la 10 decembrie 1875 din care făceau parte studenţii români de la Universitatea din Cernăuţi; are o strălucită carieră juridică: în anul 1910 a fost consilier aulic şi preşedinte al Tribunalului Suceava; în anul 1912 a fost consilier la Curtea de Casaţie din Viena, primind Ordinul „Sf. Leopold”; în 1919, a fost secretar-şef de justiţie în Cernăuţi; de la 1920 – şi la înalta Curte de Casaţie şi a Justiţiei din Bucureşti; la fel şi profesor universitar de drept civil la Universitatea din Bucureşti; din anul 1920 a fost preşedinte al Asociaţiei „Cercul Bucovinenilor” din Bucureşti, editor al publicaţiei „Gazeta bucovinenilor” (1934-1938); după Unirea din 1918 a fost secretar pentru justiţie al Guvernului local al Bucovinei; a avut o bogată activitate publicistică în presa de specialitate a timpului, membru al Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina în perioada austro-ungară;
Ecaterina Mandicevschi (Băhrineşti, Siret, 1865 – 1957, Cluj-Napoca), traducătoare şi pedagog de muzică; a urmat Facultatea de Teologie din Cernăuţi, unde a fost îndrumată în domeniul muzicii de profesorul Isidor Vorobchievici; a predat teoria muzicală la Liceul Ortodox de fete „Elena Doamna” din Cernăuți; a lucrat în calitate de asistent de profesor, iar din anii 1912-1914 – profesoară de cânt, apoi dirijor de cor, promovând creaţia muzicală a lui Eusebie; datorită talentului muzical şi organizatoric, ea a creat un cor ale elevelor şcolii, care a susţinut concerte de mare amploare; a condus Corul orfanelor de război; a pus baza bibliotecii muzicale a liceului, donând lucrări muzicale proprii, lucrări ale corurilor organizate de ea, cât și compozițiile fraților ei; în anul 1925 a avut loc primul mare concert dat de corul liceului sub conducerea ei, în sala Filarmonicii; în anul 1926, la Teatrul din Cernăuți a avut loc o prezentare muzicală, întitulată „O producţie de cântece pentru copii” alcătuită din cântece populare românești ilustrate prin tablouri vivante; împreună cu fratele său, Gheorghe Mandicevschi (violoncelist), a participat în mod activ la spectacolele Societății Muzicale „Armonia”, societate pentru „Cultivarea şi Răspândirea Muzicii Naţionale, Bisericeşti şi Lumeşti în Bucovina”; a fost secretara Comitetului şcolar; a organizat și a condus „Cutia elevelor”, adică biblioteca cărților didactice pentru elevele sărace; în anul 1938 Ecaterina Mandicevshi a binevoit să doneze Bibliotecii Universității din Cernăuți o serie de manuscrise, reprezentând opere muzicale ale regretatului său frate Eusebie Mandicevschi, în număr de 251 opere în 13 mape și 8 volume legate;
Gheorghe Mandicevschi (Plaiul Cosminuluui (Molodia), Cernăuți, 1870 – 1907, Cernăuți), a fost un compozitor, dirijor și pedagog român; este ultimul din cei opt copii ai preotului Vasile Mandicevschi şi soţiei sale Veronica Popovici, fratele renumiţilor compozitori şi pedagogi bucovineni Constantin, Eusebie şi Ecaterina; a fost compozitor, dirijor, profesor de muzică bisericească; studiile, la Institutul de teologie din Cernăuți și la Academia de Muzică și Artă Interpretativă (Akademie für Musik und darstellende Kunst) din Viena, unde l-a avut ca profesor chiar pe fratele său, Eusebie Mandicevschi; și-a petrecut cea mai mare parte din viață la Cernăuți, unde devine profesor titular de muzică la Seminarul Clerical la Şcoala de cântăreţi bisericeşti şi la Liceul Ortodox de Fete; între anii 1900-1907 a fost dirijor al corului Societăţii „Armonia”, Societatea pentru Cultivarea şi Răspândirea Muzicii Naţionale în Bucovina, și la școli secundare; la 15 iulie 1904, cu prilejul împlinirii a 400 de ani de la moarta marelui voievod Ştefan cel Mare, profesorul Gh. Mandicevschi executa împreună cu corul „Armonia”, la serviciul divin de la Mănăstirea Putna, liturghia sa festivă în Re-major, compusă pentru cor mixt din 4-8 voci; la serbarea comemorativă care a urmat, el dirijează, printre altele, „Altarul Mănăstirii Putna” de Ciprian Porumbescu şi piesa corală „Mănăstirea Putna” de Isidor Vorobchievici, în entuziasmul românimii adunate cu acel prilej; presa cemăuţeană din anul 1906 publică anunţurile în legătură cu jubileul de 25 de ani al Societăţii Armonia”, marcat la Cernăuţi pe 25, 26 şi 27 noiembrie, unde se va executa o liturghie nouă, apoi un concert festiv şi o serată de dans; majoritatea lucrărilor sale au fost popularizate prin interpretarea lor de către corul Societăţii Armonia” şi mai cu seamă de corul Societăţii „Academia Ortodoxă”, care a fost creată în anul 1889 de Silvestru Morariu-Andrievici pentru studenţii de la Facultatea de Teologie, numită Societatea literară a studenţilor Academia Ortodoxă”, membru al căreia a fost Gh. Mandicevschi, pentru care Societate, compozitorul a scris şi deviza „Uniţi să fim în cugete, uniţi să fim în cântece, uniţi în Dumnezeu”; lucrări, un curs de contrapunct, în patru volume, scris în colaborare cu fratele său Eusebie, precum şi studiul „Muzica la evrei până la venirea Mântuitorului nostru lisus Hristos”, publicată în revista „Candela” din anul 1893, muzica pentru piesa lui Vasile Alecsandri „Piatra din casă”, precum şi „Cuartetul de coarde”; are o serie de lucrări corale, vocale şi pentru pian, precum şi cântece bisericeşti;
Itzik Manger (Cernăuți, 1901 – 1969, Ghedera, Israel), scriitor și poet evreu de limbă idiș, a trăit și creat în România și Polonia, mai apoi s-a refugiat din cauza primejdiei naziste în Franța și apoi în Anglia, de unde a emigrat în ultimii ani ai vieții în Israel; s-a stabilit la București, unde a scris în idiș pentru ziarele locale și a ținut conferințe despre folclorul spaniol, românesc și rom; în 1927 Manger s-a mutat la Varșovia, capitala Poloniei, care era în acea vreme țara cu cea mai mare populație evreiască și cu cei mai mulți vorbitori de idiș din Europa; la Varșovia, capitala spirituală a culturii evreiești așkenaze, el și-a petrecut cei mai fertili ani din întreaga sa carieră; este un scriitor valoros, care nu poate fi separat de istoria literară românească;
Vasile Manilici (Broscăuții Noi, Storojineț, 1915 – 1997, București), geolog; studii liceale la Storojineț, urmate de studii superioare la Universitatea din Cernăuți (Facultatea de Științe primii doi ani) și la București (următorii doi ani); licență în Fizico-Chimie, apoi doctoratul, apoi doctor docent în științe, în 1971;
Gervin Radu Marches (Frătăuții Vechi, Rădăuți, 1916 – ??), biolog; studii la Liceul „Aron Pumnul” din Cernăuți și superioare în același oraș, la Facultatea de Științe – Secția Științe Naturale (1941); asistent hidrobiolog la Stațiunea limnologică Vâlcov, județul Ismail; la Muzeul de istorie naturală „Gr.Antipa”
Anton Marchi (Târgu Mureș, 1760 – 1819, Cernăuți), profesor în Cernăuți, adus aici de guvernatorul Enzenberg; contribuie substanțial la organizarea învățământului românesc în Bucovina; scrie o gramatică româno-germană cu ajutorul lui I. Budai-Deleanu, folosind caractere latine; inspector general de ținut pentru învățământul românesc, elaborează manuale școlare, aprobă editarea primelor manuale școlare românești; traducător a lui Comenius în limba română;
Georg Marco (Cernăuți, 1863 – 1923, Viena), publicist, jucător de șah și autor austriac, de origine română, la acea vreme fiind unul dintre cei mai buni zece jucători de șah din lume; a devenit interesat de șah în București, după întâlnirea cu Adolf Albin cel mai bun jucător de șah român, din secolul al XIX – lea, cunoscut mai ales pentru așa-numitul „contragambit Albin” care-i poartă numele, și pentru prima carte de șah scrisă în limba română;
Alfred Margul-Sperber (născut Alfred Sperber) (Storojineț, 1898 – 1967, București), traducător și poet român de limbă germană și idiș; studii la Cernăuți și Viena, unde și-a luat bacalaureatul; în 1918 a revenit la Cernăuți pentru a studia dreptul, apoi a renunțat la studiile de drept și a călătorit, întâi la Paris, apoi la New York, unde a locuit între 1921 și 1924; la New York a activat și ca jurnalist la publicații comuniste americane; în 1924 a devenit redactor la „Czernowitzer Morgenblatt”, ziar liberal evreiesc de limbă germană; în paralel, avea diverse colaborări externe la „New Yorker Volkszeitung” și la unele periodice din România („Der Nerv” din Cernăuți, „Das Ziel” din Brașov etc.); în timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost ajutat de Ion Pillat, Eugen Lovinescu și Oscar Walter Cisek pentru a nu fi expulzat din România ca evreu bucovinean; din 1940, după desființarea ziarului „Czernowitzer Morgenblatt”, a lucrat în București ca profesor de limbi străine; după 1944, a lucrat la Radio și în presa scrisă, de limbă germană; a scris poezie, a publicat câteva volume; s-a făcut remarcat îndeosebi ca traducător; a realizat una dintre cele mai reușite traduceri în germană a poemului „Luceafărul” de Mihai Eminescu; a tradus balade populare românești, între care „Miorița” și „Toma Alimoș” a tradus din operele unor autori români de prestigiu (Tudor Arghezi, Ion Barbu, Maria Banuș, Vladimir Colin etc.); multe versuri ale poetului Aron Cotruș, traduse de Alfred Sperber, au fost publicate și în revista săsească Klingsor; a avut contribuții redacționale și la revista „Rumänische Rundschau”, dedicată popularizării culturii române pentru cititorii germanofoni;
Simion Florea Marian (Ilișești, Suceava, 1847 – 1907, Suceava), a fost un folclorist, etnograf, naturalist, istoric, profesor (catihet); în toamna anului 1859, începe școala primară; rămâne doi ani la școala din sat, unde va absolvi trei clase primare; la îndemnul învățătorului Dimitrie Cernauțean, ajunge în clasa a IV-a la „Școala poporală germană“ din Suceava, pe care a absolvit-o în 1862, cu calificative de bine și foarte bine; studii liceale la Suceava, Năsăud, Beiuș, unde își ia bacalaureatul (1871); studii superioare la Institutul Teologic Cernăuți; a fost pe rând preot în Poiana Stampei (1875-1877), Voloca (în apropiere de Cernăuți) (1877) și Siret (1877-1883); în perioada anilor 1877-1883, a reușit să publice aproximativ 120 de culegeri de folclor și articole despre folclor in ziare și reviste; profesor de religie și limba română la „Școala poporală” și la „Școala reală inferioară” din Siret (1879-1883), profesor de religie la Gimnaziul greco-ortodox din Suceava (1893-1907), protopresbiter (1903); a fost de asemenea un membru activ al Academiei Române (1881), membru în Societatea geografică română și Societatea istorică română din București, în Comisia centrală pentru conservarea monumentelor istorice din Viena, membru de onoare al mai multor societăți culturale (Societatea Academică Literară „România Jună” din Viena, Junimea și Dacia din Cernăuți etc.);
Liviu Marian (Siret, 1883 – 1942, Craiova, înmormântat la Suceava), prozator, poet, traducător; fiul folcloristului Simion Florea Marian; urmează liceul la Suceava; doctor în litere al Universităţii din Cernăuţi (Facultatea de Litere și Filozofie), cu lucrarea „Contribuţiuni la istoria literaturii române din veacul al XIX-lea” (1927); profesor secundar la Suceava; profesor și director la Liceul B.P.Hasdeu din Chișinău; La Suceava, împreună cu alți iubitori de cultură, pune bazele Societății Muzical-Dramatice „C.Porumbescu”; înființează în cadrul ei, o secție de teatru; membru fondator al revistei „Junimea literară” din Cernăuți, al societății studențești „Dacia” din Cernăuți, membru al Societății Scriitorilor Români;
Dimitrie Marmeliuc (Liteni-Moara, Suceava, 1886 – 1970, București), istoric literar, folclorist; după clasele primare făcute în satul natal, este ajutat de cantorul bisericesc local sã ajungă la Suceava, unde se bucură apoi de sprijinul renumitului om de cultură Simeon Florea Marian, pentru susþinerea examenului de admitere la liceu (1898-1906); devine unul dintre cei mai strãluciți elevi, iar la examenul de bacalaureat stîrnește indignarea comisiei, formatã doar din profesori germani, deoarece se prezentase îmbrãcat în portul popular și cu însemnele tricolore; frecventează cursurile Facultății de Litere a Universității din Cernăuți, apoi la Viena, devenind doctor în filologie clasică (1913); membru al societății ”Junimea” (1905), unde va desfășura o susținută activitate patriotică; a intrat în societatea studențească „România Junã”, unde a făcut eforturi deosebite pentru a sprijini cauza națională românească, fiind ales președinte în anii 1910-1911; profesor al liceului din Câmpulung Moldovenesc, apoi din toamna lui 1913 se transferã la Liceul al treilea de stat din Cernăuți; împreunã cu Ion Nistor, George Tofan și Ion Grãmadă a înființat „Asociația Bucovinenilor”, cu scopul înfãptuirii cît mai grabnice a reîntregirii naționale; decorat cu „Coroana României“; profesor agregat (1921); profesor universitar la Facultatea de Litere din Cernăuţi (1925); decan (1929 – 1930); director al Teatrului Naţional din Cernăuţi şi primar al oraşului; din 1940, profesor universitar la Bucureşti şi apoi cercetător ştiinţific la Institutul de Lingvistică al Academiei Române; colaborator la diverse reviste de prestigiu; elenist, latinist, traducător din Sofocle, Horațiu;
Gheorghe Maxim (Burdujeni, Suceava, 1901 – 1967, București), scriitor, ziarist; urmează liceul la Suceava și Iași (bacalaureat, la Suceava, 1920), licență în Filologie modernă, la FAcultatea de Litere și Filozofie din Cernăuți (1929), în paralel urmând cursuri la Seminarul pedagogic universitar Cernăuți; se specializează la Paris în Limba franceză și Istoria artelor; profesor de română și franceză la licee din Cernăuți și Suceava; doctoratul la Universitatea din Cernăuți, unde rămâne ca asistent și secretar de Facultate, apoi se transferă la Institutul Politehnic „Gh. Asachi” din Iași, apoi la Școala Superioară de Textile, București; asistent, lector, la Facultățile de Electronică și Mecanică ale Institutului Politehnic București; specialist în Direcția Artelor din Ministerul Învățământului; colaborator la diverse reviste și ziare; redactor la „Crainicul cetății”, apoi la „Suceava” și a îndeplinit și funcția de profesor la Liceul „Ștefan cel Mare”;
Eugen Maximovici (Văşcăuţi pe Ceremuş, 1857 – 1926, Cernăuţi), pictor; studii la Academia de Arte Frumoase din Viena, continuatorul liniei academice a lui Epaminonda Bucevschi, inclusiv în realizarea portretelor Mitropoliţilor Silvestru Morariu, Arcadie Ciupercovici şi Vladimir de Repta, din fresca Mitropoliei din Cernăuţi; profesor la liceul din Rădăuți (1883 – 1891); angajat pictor diecezan în Cernăuți, după moartea lui Epaminonda Bucevschi; profesor la Școala Superioară Reală din Cernăuți; călătorii de studii în Italia; lucrează în ulei, tempera, aquarelă, peniță: portrete, nuduri, peisaje, scene din mediul rural; a realizat marea frescă a Mitropoliei din Cernăuți; pictura bisericii din Cuciurul Mare; a contribuit la recuperarea chipurilor voievozilor Alexandru cel Bun şi Ştefan cel Mare, iar şase dintre lucrările lui au ilustrat colecţia de folclor a lui Mattias Friedwagner, celelalte, fiind dăruite, în 1906, României, care se găsesc în muzeul din Buşteni; a pregătit gravuri și desene pentru lucrarea „Die österreichisch-ungarische Monarchie in Wort und Bild, Wien 1886–1902, Bd. ’Bukowina’, 1899”;
Selma Meerbaum-Eisinger (Cernăuți, 1924 – 1942, Mihailovca, Transnistria, lagăr de concentrare), poetă și traducătoare evreică-româncă de limbă germană, verișoară îndepărtată cu poetul Paul Celan; a crescut într-o atmosferă multiculturală; la școală vorbea limba română și idiș, în timp ce în cadrul mișcării sioniste de tineret Haschomer-Hazair vorbea în special limba germană;a fost pasionată încă de tânără de poezie, în special de cea a lui Heinrich Heine, Rainer Maria Rilke, Paul Verlaine și Rabindranath Tagore; sub influența lor, a tradus poezie din limbile franceză, română și idiș; după ce a supraviețuit în ghetoul din Cernăuți, a fost internată în Lagărul de concentrare din Mihailovca, unde, la numai 18 ani, a murit bolnavă de tifos;
Eusebiu Mihăescu (Carapciu pe Ceremuș, 1912 – ?), folclorist, publicist; studii începute la Școala Normală de Învățători din Vășcăuți pe Ceremuș, continuate la Școala Normală din Cernăuți (abs.1932); învățător în mai multe localități; preocupări didactice, de folclor, antologator de texte celebre;
Animpodist Mihuță (Șcheia, Suceava, 1906 – 1976, Vatra Dornei), preot, dirijor de cor; studii, Liceul „Ștefan cel Mare” din Suceava (bac. 1929); Facultatea de Teologie Cernăuți (licența 1933), în paralel frecventând cursurile Conservatorului din Cernăuți; membru al Societății „Academia Ortodoxă” și președinte al Secției muzicale; conduce, ca student, corul academic; hirotonit diacon și numit la Catedrala mitropolitană din Cernăuți; după al doilea război mondial, arhidiacon laArhiepiscopia Sucevei; la Suceava, animator al Reuniunii Muzical-dramatice „Ciprian Porumbescu”;preot în parohia Vama; protopop la Vatra Dornei, unde este activ pe plan muzical; iconom stavrofor, mare animator cultural-artistic;
Nicolae Mihuță (Șcheia, Suceava, 1905 – 1980, Arad), actor; absolvent al Școlii Normale din Cernăuți; director la Școala primară din Lipoveni; membru al Reuniunii Muzical-dramatice „Ciprian Porumbescu” din Suceava; urmează Conservatorul din Iași, în timpul studiilor jucând pe scena Teatrului Național din Iași; după absolvire se angajează la Teatrul Național din Cernăuți; se mută la București, apoi la Teatrul de Stat din Arad, avân numeroase succese;
Karol (Carol, Charles, Carl, Karl von) Mikuli (Miculi) sau Karol Pstikyan (Cernăuți, 20 iunie 1821 – 1892, Liov), pedagog, pianist și compozitor armeano-polono-român; a studiat mai întâi medicina la Viena, iar în 1844 a plecat la Paris unde a fost student al lui Frédéric Chopin la cursurile de pian (devenind mai târziu asistentul lui) și al lui Napoléon-Henri Reber la cursurile de compoziție; profesor de pian la Cernăuți (1848-1857); dirijor la Societatea Muzicală (1858 – 1870); în anul 1858 a devenit director artistic al Conservatorului din Lemberg; în 1888 a demisionat din conducerea orchestrei și a fondat o școală privată; profesor de pian și director la Conservatorul din Liov; prieten al familiei Porumbescu, dascăl al tânărului Ciprian; strânse legături cu familia Hurmuzachi; culegător de folclor, apreciat de Chopin și Liszt;
Andreas Mikulicz (Krzywcze, 1804 – 1881, Cernăuți), arhitect austriac cu origini polone, din Galiția; familia sa vine în Bucovina stabilindu-se la Cernăuți; urmează școala primară și patru clase de gimnaziu la Cernăuți; angajat brigadier silvic la Clit și Oprișeni; autodidact; avansat la conducerea producției lemnoase, la Fondul Forestier; studiază în particular arhitectura și dă examen la Liov (Lemberg), obținând o diplomă; arhitect cameral la Fondul religionar; în 1850 se angajează ca secretar, la Camera de Comerț și Industrie a Bucovinei, recent înființată; în 1877 se pensionează; a fost președintele Asociației agricole „Volksfreund” (Prietenul Poporului); a avut contribuții importante în arhitectura orașului Cernăuți (multe în stilul Biedermeier), cum ar fi Primăria cu turnul său de 45 de metri înălțime, împreună cu inginerul districtual Marin, a creat Grădina publică din Cernăuți; în 1851 editează Buletinul „Hauptbericht der Handels – und Gewerbekammer für das Herzogthum Bukowina”, apoi editează „Wochenschrift der Bukowiner Hauptbericht der Handels- und Gewerbekammer/Foaia săptămânală a Camerei de Comerț și Industrie din Bucovina”; cunoștea șapte limbi; deputat în mai multe legislaturi, în Dieta Bucovinei; răsplătit cu numeroase distincții; „Crucea de aur austriacă, cu coroană” (1864), „Ordinul rus Sf. Stanislav” cl.II (1868) și cu titlul de Consilier imperial; în 1854, a fost numit, de către Comisia Centrală din Viena, conservator pentru Bucovina;
Jan Mikulicz-Radecki (Johann-Anton von Mikulicz-Radecki) (Cernăuți, 1850 – 1905, Breslau (Wrocław)), medic, fiul arhitectului Andreas Mikulicz, unul din pionierii gastroscopiei și unul din părinții chirurgiei moderne; studii la Viena (1875); s-a angajat ca asistent voluntar la clinica de chirurgie condusă de T.Billroth; privat docent în chirurgie (1880); profesor (specialitatea chirurgie), la Universitatea din Cracovia; director al Clinicii de chirurgie din Königsberg (1887), apoi, din 1890 devine profesor de chirurgie la Universitatea din Breslau; publică mai multe lucrări, rezultat al cercetărilor sale din diferite domenii ale medicinii;
Valerian Bartholomaeus Ritter von Mikulicz-Radecki (Cernăuți, 1855 – 1910, Viena), general, publicist, frate cu Jan Mikulicz-Radecki (Johann-Anton von Mikulicz-Radecki) și fiul arhitectului Andreas Mikulicz; absolvent al Academiei Militare Theresiene din Viena; începe cariera militară ca sublocotenent de infanterie, apoi urmează Școala de Război (1881 – 1883); ofițer de Stat Major la Brigada de Infanterie nr. 17 din Praga; îndeplinește diferite funcții în armată și urcă treptele ierarhiei militare până la cea de general; a tradus literatură militară rusă în limba germană; autorul unor scrieri publicate în presa militară;
Enache Millo (1762 – ?), a fost spătar al Moldovei și staroste de Cernăuți și ispravnic (conducător de ținut) de Roman; provine dintr-o familie greacă de origine franceză aflată la mijlocul secolului XVIII, printre marile familii de boieri moldoveni și este intemeietorul familiei de la Spătărești, din care va descinde viitorul mare actor Matei Millo;
Ilarion Mintici (Ivancăuți, Cernăuți, 1897 – 1968, Toronto), publicist; studii Școala Normală de Învățători Cernăuți; emigrează în Canada unde se face remarcat ca publicist abordând teme privind drepturile istorice ale românilor asupra Bucovinei și articole cu subiecte anticomuniste; publică studii în presa emigrației românești;
Atanasie Mitric (Crasna Putnei, Storojineț, 1901 – 1944, București), actor; studii la Școala Normală din Cernăuți; începe cariera actoricească la Teatrul Național din Cernăuți; transferat la Teatrul Municipal din București, în paralel fiind solicitat la Radio București, pentru emisiunile de teatru radiofonic, fiin și autor de scenarii radiofonice; este autorul unor dramatizări din opere literare, pentru scenă și Radio;
Dimitrie Mitric-Bruja (Storojineț, 1869 – 1952, Fundu Moldovei), învățător, publicist; studii la școala din Storojineț, apoi la Gimnaziul greco-ortodox din Suceava (1885 – 1888); Școala de Pedagogie din Cernăuți (1892); după examenul de capacitate (1894), urmează Școala de contabilitate din Praga, apoi, o Școală particulară de stenografie și dactilografie din Viena; învățător la Vatra Dornei, Gura Humorului, Solca, Fundu Moldovei și Capu Satului din Câmpulung Moldovenesc; a colaborat cu articole la „Junimea literară” Cernăuți, „Școala”, „Pädagogische Blatter” (Cernăuți);
Vasile Mitrofanovici (Crasna, Storojineț 1831 – 1888, Marienbad, Cehia), a fost un profesor român de teologie; studiile gimnaziale în Cernăuți, după care a urmat studiile teologice la Institutul Teologic Cernăuți (1850 – 1854) și studii de specializare la Facultatea de Teologie din Viena (1854 – 1856); preot și profesor suplinitor de Teologie practică la lnstitutul Teologic din Cernăuți; profesor agregat (1861), apoi titular; administrator parohial în Vicovu de Sus (1859 – 1861), decan al Facultății, rector al Universității din Cernăuți, „doctor honoris causa” al Universității Cernăuți (1879); arhipresbiter stavrofor, deputat în Parlamentul Austriei (1880 – 1885); redactor la revista „Candela”, Cernăuți; a întocmit peimele manuale de Liturgică, Omiletică și Pastorală pentru uzul studenților teologi; a publicat studii, predici și articole în revistele „Candela” și „Foaia Societății pentru cultura și literatura română în Bucovina”;
Hermann Mittelmann (Cernăuți, 1869 – 1916, Cernăuți), comerciant, publicist; a locuit în Cernăuți timp de 40 de ani; a urmat Gimbnaziul de stat, apoi Școala superioară de comerț; funcționar la Viena și reprezentant în Camera de Comerț locală; din 1900 devine șefulunei agenții de export și al unui birou de turism; a fost secretar al Asociației Comercianților Cernăuțeni și al Asociației meseriașilor „Einzracht”; a deținut și alte funcții, între care pe cea de membru corespondent al Comisiei Centrale pentru Artă și Monumente Istorice (1906); redactor șef al publicației „Bukowinär Haufinännischen Blätter” („Foaia bucovineană a comercianților”) și al ziarului „Bukowinär Kurorte Zeitung”; a scris articole pe teme științifice și a editat o serie de lucrări; „Illustrierter Führer durch die Bukowina” (Ghidul ilustrat al Bucovinei), „Herzogthum Bukowina” (Carte de adrese a ducatului Bucovina), „Ghidul ilustrat al Cernăuților”, Ghidul ilustrat al stațiunii balneare Vatra Dornei”, „Industrie”, Handel und Gewerbe in der Bukowina (Industria, meseriile și comerțul în Bucovina) ș.a.; a sprijinit Muzeul Bucovinei, pentru care a făcut călătorii de documentare la Viena, Praga, Graz, Linz, Salzburg, München, Paris, etc.; a avut o contribuție majoră la realizarea Expoziției Agricole a Bucovinei; s-a preocupat de punerea în valoare a operelor de artă din Bucovina și a descopeririloe arheologice de la Muzeul Țării; a inițiat săpături arheologice la Dealul Țețina (Cecina), Cernăuți;
Constantin Morariu (Mitocu Dragomirnei, Suceava, 1854 – Cernăuți, 1927), preot, poet, publicist și traducător; tatăl lui Leca (Alexandru), Aurel și Victor Moraru; nepot al mitropolitului Silvestru Morariu Andrievici; studii secundare la Suceava (bacalaureat 1874), superioare la Facultatea de Teologie din Cernăuți (1874-1878); membru al Societății academice „Arboroasa”, întemnițat alături de Ciprian Porumbescu și ceilalți leaderi ai Societății studenţești „Arboroasa” pentru manifestările sale româneşti; paroh la Toporăuți (1878-1886), apoi la biserica “Sf. Paraschiva” din Cernăuți (1886-1896) și la Pătrăuți pe Suceava (1896-1917); consilier mitropolitan la Cernăuți (1918-1926); militant pentru drepturile românilor din Bucovina; s-a ridicat mereu împotriva încercărilor de slavizare a poporului şi a Bisericii româneşti, fiind şi unul din fruntaşii Iuptei de eliberare naţională a românilor din Bucovina; membru în “Societatea pentru cultura şi literatura română în Bucovina”; a colaborat la numeroase ziare românești ale timpului: „Familia” (Oradea), „Convorbiri Literare” și „Viața Românească” (Iași), „Glasul Bucovinei” și „Candela” din Cernăuți, „Neamul Românesc” din București; a redactat singur ziarul „Deșteptarea” din Cernăuți (1893-1896), în care a publicat poezii, articole de profil istoric, literar, pedagogic și economic, broșuri cu caracter istoric, teologic și misionar; a scris: Istoricul școalelor reale ortodoxe din Cernăuți (1889); Părți din istoria românilor bucovineni (2 vol., 1893-1894); Câteva cuvinte despre folosul limbii românești (1896); Istoria lumii… (3 vol., 1897-1901); Virtutea creștină (3 vol., 1902-1909); Traduceri din poeți germani (1890), din Goethe (Herman și Dorothea, 1894), din Schiller și Goethe (1923) etc. În colaborare cu profesorul Ștefan Saghin a tradus din Omiliile Sfântului Ioan Gură de Aur la Epistolele Pauline (1888, 1889, 1892);
Victor Morariu (Toporăuţi, Cernăuți, 1881 – 1946, Caransebeș), publicist; fiul lui Constantin Morariu, frate cu Alexandru Leca Moraru și Aurel Moraru; studii liceale la Cernăuți și Suceava; Facultatea de Litere și Filozofie a Universității din Cernăuți (1900 – 1905); profesor de germană la Gimnaziul greco-ortodox din Suceava, până în 1928, când a obţinut Doctoratul în filologie la Universitatea din Cernăuţi, ocupând Catedra de Limbă și literatură germană mai întâi ca profesor suplinitor (1929), apoi profesor agregat (1931) şi, titular (1934); colaborări la diferite reviste; publică studii importante în „Revista Germaniștilor Români”; bun cunoscător al literaturii germane; preocupări de pedagogie, istorie literară, lingvistică, folclor; unul din fondatorii „Junimii literarer (1904); scoate, la Suceava, revista de cultură generală, „Gazeta poporului”; lucrări publicate: „Un proces de înaltă trădare în Bucovina de la 1780“ (Calendarul „Glasul Bucovinei“, 1920), „Călăuza istorică a oraşului Suceava“ (Cernăuţi, 1921 şi 1930), „Istoricul Reuniunii muzical-dramatice Ciprian Porumbescu “ (scrisă împreună cu Ştefan
Pavelescu şi publicată la Suceava, în 1939), „Amintiri despre Ion Grămadă“ (1926), „Vasile Bumbac“ (1940) etc.; lucrări de referinţă precum: „Novalis, teoretician al romantismului“ (1924), „Sintaxa propoziţiunii în Psaltirea Şcheiană“ (1927), „Pedagogia lui Jean Paul“ (1933), „Pedagogia lui Herder“ (1936), „Problema nuvelei în literatura germană“ (1940), „Prima traducere a Luceafărului“ (1940) etc.;
Alexandru Leca Morariu (Cernăuți, 1888 – 1963, Râmnicu Vâlcea, reînhumat la Suceava), filolog, lingvist, istoric, critic literar, etnolog, folclorist și muzicolog; fiul preotului Constantin Moraru (publicist, poet, traducător, membru al Arboroasei, întemnițat împreună cu Ciprian Porumbescu) și nepotul mitropolitului Silvestru Morariu Andrievici; studii primare la Pătrăuți, secundare la liceul german din Suceava (1898 – 1906), a efectuat studii la Facultatea de Litere şi Filozofie din Cernăuţi (1908-1912), în anul 1921 a obţinut doctoratul în filologie la Cluj; după absolvirea facultăţii, a predat ca profesor suplinitor de latină şi română la Liceul „Principele Carol” din Gura Humorului (1913-1914); este mobilizat şi trimis pe frontul din Galiţia, unde este rănit de două ori şi decorat, apoi pe cel italian, unde e din nou rănit, şi în cele din urmă în Bosnia şi Herţegovina, iar un timp îl petrece şi în Bucureşti, ocazie cu care îi cunoaşte pe unii dintre cărturarii rămaşi sub ocupaţie, appoi prizonier al comitagiilor sârbi (în Muntenegru) aproape 6 luni, se întoarce abia în 1919 în capitala Bucovinei, unde i se încredinţează o catedră la Liceul „ Aron Pumnul” Cernăuți, profesor suplinitor, profesor agregat, profesor universitar titular la Universitatea Cernăuți, Facultatea de Litere și Filozofie, Catedra de Literatură română modernă și folclor, decan al facultății, prorector al Universității, preşedinte al Societăţii Muzicale „Armonia” şi director al Teatrului Naţional din Cernăuţi (1933-1935) și al Institutului de Literatură, Filologie, Istorie și Etnografie-Folclor; în 1924, profesorul universitar se înscria la conservatorul cernăuţean pentru a-şi perfecţiona interpretarea la instrumentul preferat (violoncel); studii de folclor si de istro-română (premiate de Academie); în 1927 întreprinde o călătorie de studiu la istroromâni, ce va fi repetată în 1928, în ambele prelungindu-şi itinerarul, mai întâi în inima Italiei, apoi în Elveţia şi Franţa; fondator de reviste si publicist redutabil; studii privind viața și opera lui Creangă, a lui Eminescu și a lui Iraclie și Ciprian Porumbescu (cărora le-a dedicat o substanțială monografie); contribuind în mod important la dezvoltarea presei românesti din Bucovina – a raspuns, între altele, de editarea „Calendarului «Glasul Bucovinei»“, a fost secretar de redacție la „Junimea literară“, la „Revista Moldovei”, „Lamura”, „Convorbiri literare”, „Gândul nostru”, „Săgetătorul”, „Flacăra”, „Şezătoarea”, „Codrul Cosminului”, „Floarea soarelui” etc. și a fondat și condus revista „Făt-Frumos“, „Buletinul «Mihai Eminescu»“ și „Fond şi formă”;; este considerat drept un înaintaș și un exemplu nobil de condei pus în slujba priorităților și cauzelor timpului său;
Aurel Morariu (Toporăuţi, Cernăuți, 1886 – 1945, Craiova), jurist; fiul lui Constantin Morariu; școala primară în Cernăuți, liceul la Suceava iar Facultatea de drept la Cernăuți, obținând licența în anul 1909; în 1912, devine doctor în drept la Universitatea din Praga; ca ofițer în rezervă cu gradul de sublocotenent, s-a înrolat în armata României, luptând pe front, iar pentru faptele sale de eroism a fost decorat cu Steaua României la 21 octombrie 1922, cu Coroana României la 9 noiembrie 1922, Medalia Ferdinand I la 30 mai 1932 și cu Vulturul României la 9 mai 1935; lucrează (1907) în redacţia „Deşteptarea“, s-a afirmat ca un naţionalist tumultos şi ca un antisemit exagerat; s-a numărat printre iredentiştii bucovineni care, în 1914, au trecut în România, militând pentru intrarea Regatului în război împotriva Austriei, inclusiv prin lucrarea „Bucovina / 1774-1914“ (Biblioteca „Bucovina“, Bucureşti, 1914); în vremea războiului publică şi lucrarea „D-l Nicolae Iorga, factor al conştiinţei naţionale“ (Biblioteca „Bucovina“, 1916); după război, revine la Cernăuţi, întemeiază Cooperativa „Meseriaşul Român“; militează pentru promovarea principiilor lui Fredrich Wilhelm Raiffeisen, dar pe structuri de dreapta, inclusiv atunci când înfiinţează două bănci; a scris şi publicat numeroase studii pe tema organizării cooperatiste, inclusiv o monografie despre Grigore Filimon, întemeietorul primelor însoţiri bucovinene de economie şi credit în sistem Raiffeisen, diverse monografii cu caracter economic sau bisericesc; a activat ca avocat la Storojineț în baroul renumitului patriot Emilian Slușanschi, ziarist la diferite publicații, autor al multor cărți rămase în manuscris până în zilele noastre, abia din anul 2000 au început să fie descoperite și tipărite; în viața publică interbelică, a activat consecvent și ca politician distins, fiind în Bucovina unul din colaboratorii de încredere a reputatului Ion Nistor; în calitate de membru marcant al Partidului Liberal din Bucovina a fost ales în mai multe legislaturi, deputat în Parlamentul României Mari (1919, 1920, 1922, 1927 și 1937); preşedinte al „Societăţii Meseriaşilor, Comercianţilor şi Industriaşilor Români din Moldova de Sus”; ca deputat, a avut o contribuție remarcabilă în procesul de integrare (social, economic, politic, cultural, bisericesc etc.) a Bucovinei în spiritul României Mari;
Silvestru Morariu Andrievici, (născut Samuil Morariu) (Mitocu Dragomirnei, Suceava, 1818 — 1895, Cernăuți), pedagog, literat, cleric ortodox român, arhiepiscop al Cernăuților și mitropolit al Bucovinei și Dalmației; numele de Morariu i-a fost schimbat cu cel de Andrievici, de către directorul școlii din Suceava, Theil, conform unei practici din perioada stăpânirii habsburgice, timp în care, copiilor de români, li se adăugau în școală numele tatălui rutenizat (ucrainizat), spre a li se crea o altă origine, falsă; în 1871 el va cere guvernului, și va obține, aprobarea de a renunța la acest nume de împrumut, rămânând cu cel de Morariu; urmează Școala primară în satul natal și la Suceava, studii liceale și universitare, la Institutul Teologic din Cernăuți (absolvent 1843); preot la Ceahor; referent auxiliar, consilier la Consistoriul arhiepiscopal din Cernăuți (1862 – 1880); profesor de muzică la Seminarul diecezan și școala pentru cântăreți bisericești din Cernăuți; intră în viața monahală (1873) cu numele de Silvestru; arhimandrit, arhimandrit diecezan și vicar general al Mitropoliei (1877) sub numele Silvestru Morariu-Andriewicz; arhiepiscop al Cernăuților (12 martie 1880) și mitropolit al Bucovinei și Dalmației (hirotonisit la 6 aprilie 1880 la Viena, instalat la 27 aprilie/9 mai 1880); deputat ales în Camera Reprezentanților a Reichsratului austriac; a devenit membru în Herrenhaus, camera superioară a Reichsratului Imperiului Austriac, „pe viață”; a luptat pentru păstrarea autonomiei bisericești și a drepturilor românești în Bucovina; a sprijini înființarea societății studenților teologi „Academia Ortodoxă” (1889); a promovat pictarea catedralei mitropolitane; a sprijinit artele și pe artiști; a fost una dintre cele mai importante figuri, atât în viața Bisericii Ortodoxe Române din Bucovina, cât și în viața culturală a provinciei, în care s-a implicat cu toate forțele; și-a dat concursul la înființarea Societății Muzicale „Armonia” (1881), care va avea un rol covărșitor în răspândirea muzicii naționale; a fost vicepreședinte al „Societății pentru Cultura și Literatura Română în Bucovina”; s-a îngrijit de amplificare rețelei de școli sătești în limba română și dotarea acestora cu manuale trebuitoare; a editat o serie de manuale care au cunoscut o largă răspândire; ănzestrează învățământul primar cu cărți de citire, religie, cu manuale de aritmetică și metodici pentru învățători; înființează prima tipografie românească în Bucovina, care-i va purta mai târziu numele; ctitor al revistei „Candela”, destinată preoților; ca literat, este printre primii creatori de sonete și fabule; militant pentru folosirea limbii române la lucrările Dietei Bucovinei; are contribuții și în domeniul muzicii, fiind unul dintre primii care adoptă transcrierea liniară a notelor; Doctor honoris causa al Facultății de Teologie din Cernăuți; în acest timp el și Alexandru Baron Wassilko de Serecki au fost singurii reprezentanți al Ducatului Bucovinei în acest organ;
Vasile Morariu (Ceahor, Cernăuți, 1850 – 1910, ?), jurist, om politic; fiul mitropolitului și omului de cultură Silvestru Morariu Andrievici; studii juridice la Viena, timp în care a activat în cadrul societăților studențești române, contribuind la unirea acestora în Societatea ”România Jună”; se întarce în Bucovina și lucrează în domeniul juridic ajungând, în 1894, consilier de tribunal; a fost consilier (1899 – 1901) la Curtea de Apel din Liov (Lemberg); membru fondator al Societății Muzicale ”Armonia” (1881); deputat în Camera legislativă a Bucovinei (1884 – 1890); membru al Societății „Concordia” și secretar (1890); membru fondator al „Gazetei Bucovinei” (1891 – 1897); activitate publicistică în gazetele bucovinene;
Constantin Morariu Andrievici (Mitocul Dragomirnei, Suceava, 1835 – 1875, Cernăuți), preot, cadru universitar; studii superioare la Institutul Teologic din Cernăuți (absolvent 1860); profesor de religie și limba română la Gimnaziul Superior greco-ortodox din Suceava (1860 – 1869); profesor extraordinar de Teologie Morală la Institutul de studii teologice din Cernăuți (1869 – 1875); om cu bogată cultură, unul dintre primii autori de manuale școlare pentru învățământul teologic din Bucovina și pentru cel laic; animator al „Societății pentru Cultura și Literatura Română în Bucovina”; autor și al unui curs de ”Teologie morală”, rămas în manuscris;
Aspazia Munte (Munteanu) (născută Scripcari) (Tereblecea, Rădăuți, 1903 – 1944, Focșani), poetă,prozatoare; școala primară în comuna natală, apoi Școala Normală din Cernăuți (1916 – 1922); susține examenul de diplomă în 1923, iar pe cel de definitivat în 1927; funcţionară de bancă la Viena; învățătoare în comuna Ipotești, Suceava, apoi la Plaiul Cosminuluui (Molodia), unde, revine apoi ca profesoară întemeind aici un cenaclu literar, frecventat între alții de Necolai Pavel și Teofil Lianu; editează revista „Plai”; a debutat în „Revista tinerimii” (1928); colaborează cu versuri și alte scrieri la „Junimea literară”, „Orion”, „Pana literară”, „Glasul Bucovinei”, „Înmuguriri” ș.a.; membră în gruparea „Iconar” apreciată de Mircea Streinul, apreciată și de Perpessicius în 1938; lasă numeroase poezii în manuscris;
Grigore Nandriș (Mahala, Cernăuți, 1895 – 1968, Kew, Marea Britanie, incinerat, urna depusă la cimitirul din Rădăuți) a fost un lingvist, filolog și memorialist român; frate cu Anița Nandriș-Cudla; profesor la universitățile din Cernăuți, Cracovia, București, Londra și Oxford; studiile la Facultatea de Litere și Filozofie din București în anul 1915, apoi le finalizează după 1919, când se specializează în filologie slavă și indoeuropeană la Universitatea din Viena; lector de limba română la Universitatea din Cracovia (1920 – 1923); își ia în 1922 doctoratul în filologie cu teza „Postacie czasownika w Evangeliarium Putnanum” (Aspecte verbale în „Evangheliarul” slav de la Putna), lucrare din care va publica mai târziu în primul număr din „Codrul Cosminului”; întors în țară, funcționează ca profesor la Colegiul Pregătitor din Cernăuți, iar în toamna lui 1923 primește o bursă de doi ani la Școala Română de la Fontenay-aux-Roses, care a fost înființată de Nicolae Iorga în 1920; în această perioadă se specializează la École Pratique des Hautes Études și École des Langues Orientales Vivantes; în 1925 revine în țară și lucrează ca profesor la Școala Normală, iar un an mai târziu este chemat profesor extraordinar la Catedra de filologie slavă a Universității din Cernăuți; titularizare în 1929; se va transfera la București; președinte al Societății pentru Cultură și Literatură Română în Bucovina (1929), funcție pe care o va deține până în 1942; este și președintele asociației Przyjaciele Polski; în Polonia se bucura de aprecierea intelectualității; devine membru al Comisiei Dicționarului Academiei de Științe din Cracovia și i se acordă Medalia de Argint a Academiei Poloneze pentru Literatură din Varșovia; în 1940 este deputat de Suceava în gruparea liberală; căsătorit în 1937 cu Mabel W. Farley, fiica reverendului W. J. Farley, profesor la Colegiul Universitar din Londonderry (Irlanda), este trimis în mai 1940 în misiune oficială, pentru a înființa un consulat român la Dublin; blocat aici de război, lucrează la o școală pentru instruirea ofițerilor englezi ce urmau să fie parașutați în România; susține frecvent emisiuni la Radio BBC; în 1945 este titularizat profesor la Școala de Studii Slavone Sud-Est-Europene din Londra, iar din 1946 ține prelegeri de filologie slavă la Facultatea de Limbi Medievale și Moderne din Universitatea Oxford; în 1947 devine membru al Societății Universitare Slave de la Cambridge, iar în toamna aceluiași an este chemat ca profesor titular la Catedra de filologie slavă de la Universitatea din Londra; a fost de asemenea membru al Societății Academice Române, fondată de Octavian Bârlea, pentru intelectualii români aflați în exil;
Octavian Nandriș (Mahala, Cernăuți, 1914 – 1987, Strassbourg), lingvist, filolog; școala primară, în Mahala, liceul și apoi Facultatea de Litere și Filozofie, în Cernăuți; licență în română și franceză; bursă de studii la Școala Română de la Fontenay-aux-Roses; specializare la Institutul de Fonetică Experimentală și la École Pratique des Hautes Études Pratique, Paris; lector la École Nationale des Langues Orientales Vivantes, Paris (până în 1954); profesor la Universitatea din Strassbourg (1954 – 1983); debut publicistic în revista „Suceava” (1938); colaborări la importante reviste de specialitate;studii de istoria limbii, fonetică, gramatică istorică, morfologie, lexicologie; romanist reputat;
Anița Nandriș-Cudla (Mahala, Cernăuți, 1904 – 1986, Mahala, Cernăuți) a fost o țărancă română din nordul Bucovinei cu trei clase primare, cunoscută pentru că a lăsat una dintre cele mai importante mărturii scrise despre calvarul trăit în Gulagul sovietic, petrecând douăzeci de ani în Siberia (1965 – 1985); a fost deportată împreună cu cei trei fii ai săi, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, după ce nordul Bucovinei fusese ocupat de Uniunea sovietică; a supraviețuit regimului de înfometare, bolilor și muncii într-un mediu extrem de dur, reușind să își crească cei trei fii și să se întoarcă cu ei pe plaiurile natale în 1961; cartea sa de memorii, intitulată „20 de ani în Siberia. Destin bucovinean/Twenty Years in Siberia”, este o cutremurătoare mărturie a ceea ce a îndurat ea și familia sa, fără să aibă nici o vină, decât aceea de a fi fost români dintr-o provincie românească ocupată de ruși; păstrat de nepotul ei, Gheorghe Nandriș din Sibiu, manuscrisul a fost predat Editurii „Humanitas”, tipărit abia după 1989, în România, fiind distinsă cu Premiul „Lucian Blaga” (1992) al Academiei Române; a fost tradusă în mai multe limbi de circulație internațională;
Constantin Narly (Tecuci, 1896 – 1956, București), a fost profesor de pedagogie la Universitățile din Iași, Cernăuți și București, licențiat și doctor în filozofie la Göttingen, scriitor, poet, prozator și publicist român; a urmat școala primară și gimnaziul la Tecuci și liceul la Iași (bacalaureatul la Focșani); în anul 1914 se înscrie la Facultatea litere și filosofie a Universității din Iași; este mobilizat în 1916 până în primăvara lui 1918, când revine la cursurile universitare și susține examenul de licență în 1919; în anii 1921-1926, audiază cursuri de filosofie și pedagogie la Berlin și Göttingen unde obține (1924) doctoratul în filozofie cu teza „Die soziale Schichtung Rumäniens/Stratificarea socială în România”; este numit profesor la Brăila, apoi la Râmnicu Sărat și la Cernăuți; funcționar la Ministerul Muncii; din 1926, este asistent la Catedra se pedagogie a Universității din Iași; în 1926 devine membru al Consilului legislativ; la 1 septembrie 1927, prin concurs, devine profesor agregat de pedagogie la Cernăuți și profesor titular la 1 ianuarie 1931; la ocuparea Bucovinei de către U.R.S.S., revine în țară, apoi reia activitatea la catedra de la Cernăuți, pe timpul războiului; este transferat la Universitatea din București, fiind epurat în 1947; a fost fondator (1931), director și colaborator al „Revistei de pedagogie”; a publicat numeroase studii, mai ales de pedagogie în revistele „Analele Universității din Cernăuți”, „Buletinul Seminarului Pedagogic Universitar” din Iași, „Revista de filosofie”, „Revista generală a învățământului”, „Convorbiri literare”, „Junimea literară”, „Îndreptar”, „Preocupări literare”, „Revue internationale de sociologie” și în altele;
Ioan Nastasi (Siret, 1863 – 1899, Cernăuți), profesor, lexicograf; urmează școala reală inferioară din Siret și școala reală superioară din Cernăuți (bacalaureat, 1883); în 1884 susține și examenul de maturitate pentru școalele poporale; studiază apoi, timp de patru ani, limbile moderne la Universitatea din Viena și șase luni la Paris; profesor supleant la Școala reală superioară greco-ortodoxă din Cernăuți (1889 – 1895); profesor la Academia Comercială din Linz (1890 – 1895); este autorul unuia dintre primele dicționare englez-român și român-englez de la noi; a scris un ghid de conversație germano-englez și englez-german, iucrări cu caracter literar și istoric (în limbile română, franceză și germană), precum și o lucrare despre cântecul popular românesc, rămasă în manuscris; a colaborat la „Patria”, „Bukowinaer Post”, „Czernowitzer Zeitung” ș.a.;
Ernst Rudolf Neubauer (Jihlava, Moravia, 1828 – 1890, Rădăuți), folclorist, poet, profesor, editor de ziare și dramaturg de origine austriacă; a urmat liceul în Jihlava, apoi dreptul la Praga și filozofie la Universitatea din Viena; acolo, a participat la Revoluția de la 1848-1849 (Academic Legion) și a fost rănit în martie 1848 în timpul luptelor de stradă; în 1849, publică lucrarea „Österreichische patriotische Lieder”, premiată cu Medalia de aur; în anul 1850 a fost trimis la periferia extremă a monarhiei într-o „Colonie penală educațională” în Bucovina; profesor la un liceu din Cernăuți, a avut o vie activitate (peste 25 de ani) în învățământ, predând literatura și istoria, iar din 1871 a fost numit director la Liceul din Rădăuți; a promovat elevi supradotați cum ar fi Karl Emil Franzos și Mihai Eminescu; a colaborat cu societăți culturale din Bucovina; pe lângă activitatea didactică, s-a dedicat și jurnalismului; autor de piese de teatru; a redactat texte pentru albumul „Illustrierte Bukowina” (1860), realizat de Franz Xaver Knapp și scrierea „Grundzüge zur Geschichte von Serethland”; în 1862 el a fondat propria tipografie și a editat primul ziar în limba germană din Bucovina, distribuit la nivel național și ziarul oficial „Bucovina/Bukowina/Landes und Amtszeitung” (1862), care a fost editat până în 1869; aici s-au făcut primele propuneri de înființare a căii ferate Cernăuți-Lemberg (Liov), iluminarea orașelor, introducerea formațiunilor de pompieri; a editat de asemeni, suplimentul „Sonntagsblatt der Bukowina/Duminica în Jurnalul Oficial al Bucovinei” (Cernăuți, 1862) care a devenit un forum literar pentru tinerii scriitori din Bucovina; principala lui operă este „Die Ideonen” (1862), care cuprinde 50 de cântece, descrie râul vieții omenești, căutarea adevărului și sugerează imaginea utopică a fericirii umane; membru al Societății Austriece de Geologie;
George Nimigean (Tereblecea, Rădăuți 1909 – 1987, București), geograf, scriitor; urmează liceul la Siret și Coțmani (Cozmeni); licență în geografie, la Universitatea din Cernăuți (1929 – 1935); scriitor din gruparea „Iconar”; profesor de liceu în Cernăuți; doctoratul în 1945 cu o lucrare de excepție: „Huțanii în Bucovina”; debut în „Junimea literară”, 1931; prezent în reviste literare din epocă; profesor la Universitatea din București; referent științific la Institutul de Cercetări Geografice; geograf principal la Institutul de Cerceetări și Studii în Construcții, Arhitectură, Sistematizare (I.S.C.A.S.) București; colaborator la Intreprinderea de Laboratoare și prospecțiuni Geologice din cadrul Comitetului Geologic, București; referent științific în colectivul de geografi al Academiei Române; studii și cercetări de geografie; autor de cursuri universitare;
Ion Nistor (Bivolărie, Vicovu de Sus, Suceava, 1876 – 1962, București), istoric și om politic român, originar din Vicovul de Sus, lângă Rădăuți; unul din conducătorii luptei românilor din Bucovina; militant unionist bucovinean, membru al comitetului de organizare a Adunării Naționale de la Cernăuți, care a hotărât unirea cu România, în cadrul căruia a redactat „Actul Unirii”; profesor la Universitățile din Viena și Cernăuți, rector al Universității din Cernăuți, dând un profil românesc universității, profesor universitar la București, membru al Academiei Române (1911), director al Bibliotecii Academiei Române, fruntaș al Partidului Național Liberal, fost ministru de stat, reprezentând Bucovina, apoi, succesiv, ministru al lucrărilor publice, al muncii și, în final, al cultelor și artelor; urmează 2 ani școala primară în satul natal și apoi o continuă, în limba germană la Rădăuți, unde între anii 1889-1897 urmează cursurile Liceului „Eudoxiu Hurmuzachi”, atunci liceu german, dobândind un mare interes și dragoste pentru trecutul românilor bucovineni; susține examenul de capacitate (1903) la istorie și geografie în limbile de predare română și germană; a activat o perioadă ca profesor suplinitor la Cernăuți; este admis ca student la Facultatea de Filosofie și Litere a Universității din Cernăuți; în 1904, împreună cu George Tofan și Victor Moraru, scoate primul număr din revista „Junimea literară”; iar în anii 1904-1907 a fost profesor secundar la Liceul clasic din Suceava apoi la Liceul Real din Cernăuți; la 22 martie 1909, în urma examenelor susținute, a fost promovat doctor în filosofie și litere în Aula Universității din Viena; a fost abilitat ca docent al universității vieneze (1911), întorcându-se apoi în Bucovina; în octombrie 1911 își ține cursul inaugural la Universitatea din Cernăuți, cu tema: „Locul românilor în istoria sud-est europeană”, temă care avea să fie emblematică pentru carierea sa și care l-a determinat pe Lucian Blaga să-l clasifice între „istoricii ideii și unității naționale”; membru al conducerii Societății pentru cultura și literatura română în Bucovina din 1913, profesor la Universitatea din Cernăuți din 1914 și membru corespondent al Academiei Române din același an; s-a stabilit la București și a fost ales președinte al Comitetului refugiaților bucovineni; în 1916, cu ocazia primirii sale ca membru titular al Academiei Române, a evocat un capitol din viața culturală a românilor din Bucovina, cu un răspuns din partea lui Nicolae Iorga și, tot în același an, a publicat „Istoria Bisericii din Bucovina și rostul ei național-cultural în viața românilor bucovineni”; a fost ministru al Bucovinei în guvernul condus de Ion I.C. Brătianu în 1922-1926; senator de drept, între 1928-1933; ministru secretar de stat pentru minorități etnice în 1933; ministru al muncii în guvernul condus de Gheorghe Tătărăscu; ministru al cultelor și artelor în guvernul Gheorghe Tătărăscu; în perioada interbelică, profesorul și rectorul universității cernăuțene a editat volumul „Corespondență diplomatică și rapoarte consulare austriece”, în colecția Hurmuzachi, a editat revista „Junimea literară”, a publicat „Istoria Basarabiei”, a susținut „Buletinul Codrul Cozminului”; lucrarea sa cea mai reprezentativă este „Problema ucrainiană în lumina istoriei”, iar Societatea pentru literatura și cultura română în Bucovina a publicat o nouă ediție, care a fost lansată la Cernăuți, Rădăuți și Botoșani; până la moartea sa, în noiembrie 1962, a redactat lucrarea „Istoria Bucovinei”, rămasă în manuscris până în 1991, și a definitivat lucrarea de sinteză „Istoria României”, care nu a fost încă publicată; a fost victimă a represiunii comuniste, fiind arestat la 5/6 mai 1950, în așa-zisa „noapte a demnitarilor”, a fost internat la închisoarea Sighet pe timp de 24 luni, încadrat ulterior prin Decizia M.A.I. nr.334/1951; pedeapsa i-a fost majorată cu 60 luni, prin Decizia M.A.I. nr. 559/1953; a fost eliberat la 5 iulie 1955;
Virginia Nistor (Burla, Rădăuți, 1882 – 1952, București), activistă a mișcării feministe din Bucovina; soția istoriqului Ion I. Nistor; s-a angajat în mișcarea feministă, în dorința de a ajuta la integrarea culturală a acestei provincii în spațiul cultural românesc; a contribuit la înființare, la Cernăuți, a „Reuniunii Femeilor Române”, fiind aleasă președintă, aceeași funcție a îndeplinit-o și la Societatea „Principele Mircea”, Filiala Cernăuți; împreună cu alte personalități feminine ale perioadei interbelice a înființat, la Cernăuți, o școală, un internat pentru fete și un dispensar pentru copii;
Oltea I. Nistor-Apostolescu (Cernăuți, 1905 – 1999, București), publicistă, fiica istoricului Ion I. Nistor; urmează școala primară și primele clase de liceu, mai mult ca elevă externă, dată fiind situația de refugiat a tatălui său, la București; după terminarea războiului, reăntoarsă la Cernăuți cu familia, se înscrie la Conservator, clasa de pian și termină ultimele două clase de liceu; frecventează, apoi Facultatea de Litere a Universității Cernăuți (abs. 1927); a făcut parte din cenaclul literar de pe lângă revista „Junimea literară” din Cernăuți; a publicat schițe, povestiri originale, traduceri, impresii de călătorie, lucrări cu caracter istoric;
Radu Nor (Josef Norbert Rudel) (Cernăuți, 1921 – 2006, Petach Tikwa, Israel), a fost un scriitor evreu, clasic al SF-ului românesc; urmează școala primară și liceul la Cernăuți; după război studiază medicina la Timișoara fără a finaliza, unde devine colaborator la „Temesvarer Zeitung” și la „Banatul”; stabilit pentru un timp la București; scrie, între anii 1948 – 1972, peste treizeci de volume: romane, nuvele, povestiri pentru copii, traduceri, știință popularizată ș.a.; funcționar, apoi redactor la „Scânteia Tineretului” și la „Arbeitsreserven”; în 1952 -1972 a fost șeful departamentului de documentare și editură al Institutului de Meteorologie și Hidrologie din București; din 1972 se stabilește în Israel, unde publică sub adevăratul său nume;
Ştefan Nosievici (Sadagura, Cernăuți, 1833 – 1869, Suceava), compozitor român; a urmat liceul de stat din Cernăuți (1852); Institutul teologic din Cernăuţi, apoi aurmat Facultatea de fizico-matematici din Viena; urmează cursuri la școala de muzică a societății „Czernowitzer Gesangverein” (1859 – 1863); a fost profesor de muzică la Institutul Teologic, profesor de matematică la Gimnaziul Superior din Cernăuţi (1860 – 1863) şi la Gimnaziul din Suceava (1863 – 1869); fondator al corului „Sol” al Societăţii Filarmonice din Suceava şi dirijor al corului bisericii Sfântul Ioan cel Nou din Suceava, autor al primului studiu folcloric bucovinean, „Despre cântecul poporal român”, a înfiinţat un cvartet de coarde în Suceava; a compus muzică corală: „Tătarul”, „Drum bun, toba bate”, „Cântecul Margaretei”, „Sub o culme de cetate”, ș.a., toate publicate, în 1885, de Societatea „Armonia”; îndrumător al compozitorului C.Porumbescu;
Antioh Novitchi (Coteleu, Hotin, 1732 – 1815, Cernăuți), protopsalt; după o perioadă în care a cântat la biserici din județul Hotin, s-a stabilit în Cernăuți, unde preda cântarea bisericească la paracliserul bisericii „Sf. Nicolae” (1800 – 1806); a transpus pe note liniare cântări psaltice și a compus muzică bisericească; în 1814 a donat epitropiei spitalului din Cernăuți manuscrisele, precum și colecția sa de cărți vechi;
Vlad (Nicu) Odărchescu (Cernăuți, 1869 – 1928, Breslau / Wrocław), violoncelist; studii la Konservatorium für Musik und darstellende Kunst der Gesellschaft der Musikfreunde din Viena (1889 – 1892); violoncelist-ansamblist la Cernăuți (1893 – 1915); solist la Hoff-Café Bukarest din Berlin (1915); solist în Orchestra din Franfurt pe Main (1916); profesor la Hochschule für Musik „Felix Mendelssohn Bartholdy” din Leipzig (1916 – 1925);
Dionisie Olinescu (Adâncata, Storojineț, 1852 – Botoșani, 1924?), jurist și arheolog; Facultatea de Drept la Viena, Innsbruck și Cernăuți; funcționar la Cernăuți (1878 – 1893); pe când era încă student, a fost îndemnat de I.G.Sbiera să culeagă și să studieze obiecte antice din Bucovina; a întemeiat, la Cernăuți, în anul 1886, Societatea Arheologică Română din Bucovina și a publicat, printre multe alte studii, cel dintâi repertoriu arheologic al zonei, intitulat „Charta archeologica a Bucovinei” (București, 1894); membru corespondent al Societății Geografice din București; a făcut parte din Comisia pentru conservarea monumentelor artistice și istorice din Bucovina; a publicat articole de arheologie în diferite reviste din epocă; refugiat din Bucovina în Regat, în anul 1893; a funcționat la Biroul statistic din București, apoi la Fundația Universitară „Regele CarolI”; profesor de limba germană în gimnaziile din Vaslui, Focșani și Slatina; susține un examen la Iași și obține dreptul de a practica avocatura; se înscrie în Baroul avocaților din Slatina; lucrări: „Tesaurulu de la Petrós’a seau Cloșc’a cu puii ei de auru” (Gherla, 1884), „Antichități în Bucovina” (București, 1885), „Mormântul lui Ştefan cel Mare” (1899), „Remășițe traco-dacice” (Cernăuți, 1908), „Gothischkytische Goldschimedekunst in Dacien und Pannonien” (1914) și „Tesaurul roman de la Cuciurmare din Bucovina”, Cernăuți, (1914);
Karl Ewald Olszewski (Cernăuți, 1884 – 1965, München), pictor; studii de pictură la Academia de Arte Frumoase din Viena, apoi la München (1904) cu Ludwig Herterich și Higo von Haberman; perfecționare la Paris; portretist talentat, a fost irezistibil atras de lumea păsărilor pe care, după studii îndelungate, a reușit s-o redea în intimitatea ei; astfel a ajuns unul din cei mai însemnați pictori care a realizat imagini cu păsări impresionând prin colorit, perfecțiune desenului și dinamism; participă la numeroase expoziții de artă și la expoziții cinegetice, obținând mari premii; operele sale au fost achiziționate de mari muzee din întreaga lume; în 1930 a fost numit membru al Royal Society of Arts din Londra;
Isidor Onciul (Frătăuţii Noi, Suceava 1834 – 1897, Cernăuţi), profesor de teologie; urmează gimnaziul (1845 – 1853) şi lnstitutul teologic (1853-1857) la Cernăuţi; specializare la Universitatea din Viena (1857- 1858); prefect de studii la Seminarul (internatul) clerical din Cernăuţi (1858- 1962); preot în Vicovu de Sus (1862- 1867); profesor suplinitor (1867), apoi titular (1869) la catedra de Vechiul Testament şi Limbi semitice de la lnstitutul teologic; la înființarea Universității din Cernăuţi, devine titular al aceleaşi catedre, la noua Facultate de Teologie 1875- 1897); decan al acestei Facultăţi de cinci ori și prodecan din 1878; consilier onorific în Consistoriul arhidiecezal (din 1874), arhipresbiter (1880); membru în Consiliul școlar al țăriiși în comitetul de conducere al `Societăţii pentru cultrura şi literatura romînă din Bucovina; realizează un istoric al bisericii Mirăuți; publică două lucrări ale unchiului său, Vasile Ianovici: „Ermeneutica biblică”, Viena (1867) și „Critica verbală a textului cărților Testamentul Nou”, Cernăuți (1878); traduce literatură religioasă, întocmește manuale; colaborează la revista „Candela”; lucrări: „Manual de Arheologie biblică, Cernăuţi”, (1884); „Manual de introducere în sfintele cărţi ale Testamentului Vechi”, Cernăuţi, (1898); „Cartea psalmilor”, tradusăși comentată după textul masoretic (1898);
Dimitrie Onciul (Straja, Suceava, 1856 – 1923, București), istoric; membru corespondent (1899) și membru titular al Academiei Române (1905); vicepreședinte și președinte al Academiei Române; studii liceale (1868 – 11876) și universitare (istorie și geografie) la Cernăuți (1876 – 1879), continuându-le cu specializare la Viena (1879 – 1881); studii de epigrafie latină, diplomatică, paleografie şi sigilografie la Universitatea și Institutul de Istorie Austriacă din Viena; s-a bucurat de învăţătura unor mari profesori, printre care Jan Urban Jarnik, filolog umanist ceh; în timpul studiilor de la Cernăuți a fost membru al Societății studențești „Arboroasa”, membru fondator al Societății studențești „Junimea” și primul președinte al acesteia; la Viena a activat în Societatea studenţilor români „România Jună”; la sfârşitul anului 1884, îşi ia doctoratul în filosofie, la Universitatea din Cernăuţi, cu teza la care lucra de mai mulţi ani intitultă „Despre începuturile fiinţei de stat româneşti/Uber die Anfänge des romänischen Staatswesens”; întors în ţară, a fost profesor la liceul şi Şcoala Normală din Cernăuţi, unde a predat istoria şi limba română; în 1896, a venit la Universitatea din Bucureşti ca profesor de istorie veche a românilor, iar între 1919 – 1923, a fost decan al Facultăţii de Litere şi Filosofie; a fost directorul Arhivelor Statului din Bucureşti (1900 – 1923); a înfiinţat Comisia Consultativă de Heraldică, căreia i-a fost şi întâiul preşedinte; s-a ocupat de problema originii românilor, demonstrând argumentat formarea poporului român pe o arie întinsă de ambele părți ale Dunării și respingând teoria migrațiunii medievale a românilor din Peninsula Balcanică emisă de unii istorici austrieci ca Franz Josef Sulzer, Eduard Robert Rösler sau Johann Christian von Engel; a demonstrat, pe bază de documente, că formarea statelor feudale românești a fost o urmare firească a dezvoltării vechilor formațiuni politice locale, combătând teoria neștiințifică a „descălecatului”; publică studiul, considerat fundamental, „Originile Principatelor Române” (1899), pe care îl va completa cu o nouă lucrare, „Tradiția istorică în chestiunea originilor române” (1906 – 1907); este considerat ca fiind creatorul „şcolii critice” în istoriografia română, istoric al evului mediu românesc, cu studii fundamentale privind originea și dezvoltarea poporului român și modul de formare a Țărilor Române ca state de sine stătătoare; lucrări: „Dragoş şi Bogdan, fondatorii principatului românesc” (1884), „Teoria lui Roesler. Studii asupra stăruinţii românilor în Dacia Traiană” (1885), „Zür Geschichte der Bukowina” (1887), „Din istoria românilor din Maramureş” (1890), „Radu Negru şi originile Principatului Ţării Româneşti” (1890 – 1892), „Românii în Dacia Traiană până la întemeierea principatelor (Chestiunea română)” 1902, „Ideea latinităţii şi a unităţii naţionale (1919), „Date istorice despre Banat” (1919), „Date istorice asupra Dobrogei” (1919), spre sfârşitul vieţii, a intenţionat să scrie o mare lucrare despre relaţiile Ţărilor Române cu Ungaria, care să urmeze numeroasele studii asupra legăturilor istorice cu vecinii noştri de la sud de Dunare; nu a mai apucat să-şi vadă rodul muncii sale, dar în semn de omagiu, în 1928, ca urmare a eforturilor urmaşului său la Academie, prof. N. Popescu, a apărut în Analele Academiei o primă parte a lucrării;
Aurel cavaler de Onciul (Aurel Ritter von Onciul) (Vicovu de Sus, Suceava, 1864 – 1921, București, înmormântat în Cernăuți), om politic român; fiul lui Isidor Onciul; liderul Partidului Democrat al Românilor din Bucovina, inițiator al „Tovărășiei țărănești” cu rutenii; a finalizat ciclul secundar de învățământ la Academia Tereziană din Viena, apoi a absolvit Facultatea de Drept a Universității din Viena; a profesat ca avocat și a servit în armată pe post de ofițer de administrație; în perioada 1885-1889 a lucrat la Viena și în Austria Inferioară pentru un birou financiar; în perioada 1889-1896 a fost autorizat de către Ministerul de Interne ca interpret autorizat de limbă română, iar în 1893 ca editor al versiunii în limba română a Codului Imperial; a contribuit la crearea Societății de Asigurări de viață din Brno, Comitetul Provincial din Moravia; s-a remarcat ca politician austrofil și loialist, iar în timpul destrămării Dublei Monarhii s-a aflat printre cei care a susținut o diviziune a provinciei pe linii etnice, într-o parte sudică ce ar fi urmat să fie controlată de români și o parte nordică ce ar fi urmat să fie controlată de ucraineni; între 1903 și 1918 a fost membru al Dietei Bucovinei și membru al Consiliului Imperial (Parlamentul național al Cisleithaniei) (mai întâi pentru districtul Suceava) unde a câștigat un loc la alegerile din 1905 pentru curia comunităților rurale din Bucovina, în districtul Storojineț, Cernăuți; a reușit să-și păstreze mandatul la alegerile pentru Consiliul Imperial din 1907, când a avut loc pentru prima dată un sufragiu universal și egal, precum și în 1911 când a fost ales în circumscripția bucovineană nr. 14; la 28 noiembrie 1905 l-a întâlnit pe Florea Lupu, cu care va colabora ulterior; în 1900 a fost desemnat lider al Partidul Democrat Român, iar în 1906 a figurat în Consiliul Imperial ca membru al facțiunii române; în ținuturile românești din Bucovina nu a reușit să câștige sprijinul popular, datorită faptului că s-a aflat de partea rutenilor în ceea ce privește solicitarea acestora privind teritoriile din nordul provinciei; în 1908 a avut un conflict cu jurnalistul Karl Klüger, redactor-șef al ziarului Czernowitzer Tagblatt, și cu deputatul rutenilor Nicolae Wassilko; în 1918 ultimul guvernator austriac al Bucovinei, Josef von Ezdorf, a predat puterea comisarului național ucrainean Omelian Popowicz și lui A. Onciul – autoproclamat comisar național român; aceasta s-a petrecut într-un context în care Aurel Onciul, fără a fi împuternicit de către Consiliului Național Român, împreună cu ucrainenii trecuseră la împărțirea fostei provincii; rivalul său Iancu Flondor a denunțat intențiile lui, și a cerut intervenția României, punând capăt acordului cu ucrainenii; după ce a primit vestea intrării armatei române în Bucovina, A. Onchul sa dus la Suceava pentru a protesta împotriva ocupației, unde a fost arestat și internat la Iași; în 1920 deschide un birou de avocatură la București;
Constantin Ritter von Onciul (?, 1872 – ?, ?), jurist, bancher; fiul lui Isidor Onciul; în 1903 – 1910 a fost primar al orașului Cernăuți; în 1917 ocupă postul de aghiotant al agentului militar la Constantinopol; în 1919 este prefect al județului Suceava; în 1921 a fost trimis în misiune diplomatică la Constantinopol; după ce revine, este numit prefect al județului Dorohoi;
George Onciul (George cavaler de Onciul) (Cernăuţi, 1904 – 1981, Ansbach, Germania), muzicolog, compozitor; studii la Academia de Muzică din București; licență în drept; conferențiar la Radio București în probleme de muzică și muzicologie; profesor la Conservatorul de Muzică și Artă Dramatică din Cernăuți (1930 – 1940); membru al Societății „Armonia” din Cernăuți; profesor de muzică la Lörrach (1941 – 1946); director la Kärtner Müzikschulwerk, Germania; membru al Societății Filarmonice Cernăuți; compune coruri „a capella”, piese pentru pian, muzică de cameră; autor al unui aforism de excepţie, „Biserica face legătura între folclor şi artă, între popular şi savant”; a publicat cărţi de muzicologie, de istoria muzicii ș.a.; recuperează manuscrisele lui M. Friedwagner, pe care le donează Bibliotecii Academiei Române; volume: „Istoria muzicii până la apariţia stilului melodiei acompaniate în Evul Nou” I, II (1929), „Enciclopedia muzicală (1931), „Din trecutul muzical al Bucovinei” (1932), „Îndreptar în studiul muzicii româneşti (1935)” etc.
Dimitrie Onciulescu (Cuciurul Mare, Cernăuți, 1912 – 1988, Timișoara), pedagog, publicist; urmează Liceul „Aron Pumnul” și Facultatea de Litere și Filozofie (specialitateta Pedagogie) din Cernăuți; Facultatea de Filologie și Istorie a Universității „Al.I.Cuza” din Iași; specializare la Viena și la Roma; profesor la Suceava, Cernăuți, Rădăuți; asistent la Universitatea Cernăuți; profesor la Liceul „C.Diaconovici-Loga” din Timișoara (1944 – 1974); susține doctoratul în 1937; membru al Societății de Științe Istorice din România; studii de istorie și pedagogie; cercetări sociologice, etnografice, folcloriste în Banat; remarcabile contribuții în cercetarea istoriei învățământului bănățean și la organizarea Muzeului școlii bănățene; prezent în numeroase publicații, cu articole și studii apreciate în epocă;
Dionisie I. Onesciuc (Doroșăuți, Coțmani, 1901 – 1975, Gura Humorului), poet; studii gimnaziale la Cernăuți și Facultatea de Educație Fizică și Sport din București (1927); profesor de educație fizică la Hotin, la Seminarul Teologic din Roman, apoi la Sighetul Marmației; stabilit la Gura Humorului din 1966; începând din 1921 publică versuri umoristico-satirice, fabule și microfoiletoane în ziare și reviste din Cernăuți;
Grigore Pantazi (Costiceni, Hotin, 1872 – 1939, Cernăuți), regizor, actor, poet, muzician, coregraf, sculptor, autor de feerii, balete, pntomime; studii superioare la Cernăuți; diplomat în Drept; a semnat coregrafia operetelor „Crai Nou” de Ciprian Porumbecu, „Moș Ciocârlan” de Tudor Flondor și a unor spectacole date de Societatea muzicală „Armonia” din Cernăuți și Reuniunea Muzical-dramatică „Ciprian Porumbescu” din Suceava; a montat pe scenele cernăuțene, o suită de feerii („Tricolorul”, „Muzica înalță sufletul”, „Cântecul neamului”), unele după o concepție proprie; invitat și la Curtea vieneză, pentru scenografia unor spectacole; s-a numărat printre marii animatori culturali al Bucovinei;
Dionisie Parà (Suceava, 1891 – 1921, Cernăuți), profesor, compozitor; urmează liceul la Suceava, studiile superioare la Facultatea de Matematică din Cernăuți (1910 – 1914); urmează cursuri de muzică cu Constantin Procopovici; profesor la Liceul „Vasilescu” din Ploiești; profesor la Școala Normală din Cernăuți (1918 – 1921); a activat în Societatea muzicală „Armonia”și a dirijat corul Societății academice „Junimea”, ambele din Cernăuți; o parte din compozițiile sale au fost interpretate de corurile acestor societăți; lucrările sale, în special muzica corală, au rămas în manuscris;
Ioan Pașcanu (Ilișești, Suceava, 1861 – 1939, Cernăuți), teolog, prozator; urmează Gimnaziul în Suceava, Facultatea de Teologie, în Cernăuți; doctoratul susținut în 1895; preot în mai multe localități din Bucovina, cu un stagiu mai îndelungat la biserica Sf. Paraschiva din Cernăuți; administrator parohial la Cernăuți (1899); prezent cu scrieri în „Foaia Săteanului” (Cernăuți), „Gazeta Bucovinei” (1896), „Candela” (1898), „Patria” (1899); scrieri: „Cernăuțiul și suburbiile sale (schiță istorică, publicată în „Familia” din Oradea, 1887); „Viața Sfintei Paraschiva”; „Catedrala din Cernăuți” (Gazeta de Transilvania); „Chiralina, floarea satului” (comedie); nuvele și povestiri: „La șezătoare”, „În pietriș”, ș.a.; a contribuit la fondarea Societății pentru înființarea teatrului românesc la Cernăuți;
Lazăr Pavelescu (Horecea Mănăstirii, Cernăuți, 1913 – 2002, București), geolog; urmează școala primară în satul natal și Liceul „Aron Pumnul” din Cernăuți; licențiat al Facultății de Științe de la Universitatea din Cernăuți (1940); doctoratul în petrografie (1940); geolog la Institutul de Geologie (1942 – 1960); director științific al institutului; expert tehnic la Întreprinderea de Metale Rare; Biroul de Expertize și Consulting al Universității din București;
Ştefan Pavelescu (Stupca, Suceava, 1898 – 1985, Timişoara), publicist, profesor, animator cultural; studii liceale la Suceava, Facultatea de Litere și Filozofie a Universității din Cernăuți, absolvită în 1923, cu specializare în latină, română, germană; profesor și director al liceului „Ștefan cel Mare”, Suceava; inspector al artelor; profesor la Liceul „C.Diaconovici-Loga”, Timișoara; preşedinte al Reuniunii muzical-dramatice „Ciprian Porumbescu” din Suceava (1925 – 1942); pune în scenă 36 drame, comedii, operete, joacă în numeroase piese; colaborări la gazetele vremii: „Anuarul Liceului „Ştefan cel Mare” din Suceava”, „Junimea literară” (Cernăuți), „Suceava” (Cernăuți), „Revista de pedagogie” (Cernăuți), „Gazeta Bucovinenilor” (București); a publicat rapoartele anuale ale Reuniunii muzical-dramatice „Ciprian Porumbescu” pe anii 1903/1938; volume: „Istoricul Reuniunii muzical-dramatice „Ciprian Porumbescu” 1903-1938” (Suceava, 1939, coautor Victor Morariu); „Viaţa lui Ciprian Porumbescu” (Suceava, 1940);
Alfred Guntram Pawlitschek (Troppau/Opava, Cehia, 1857 – 1931, Cernăuți), profesor; gimnaziul la Troppau (1874); studii de filologie clasică, germanistică și istorie la Graz, întrerupte pentru a-și satisface serviciul militar; absolvent 1882; profesor suplinitor la Gimnaziul superior (Staatsgymnasium) din Cernăuți; profesor la Gimnaziul superior din Rădăuți (1885), apoi la Gimnaziul I din Cernăuți (1889); în 1902 este numit în Consiliul Școlar al Bucovinei; între 1916 – 1917 funcționează la Praga; în 1918 s-a întors în Bucovina, și în 1920 este numit inspector general al școlilor germane din Bucovina; profesor la Liceul german din Cernăuți (1923); pensionat în 1925; este considerat unul din marii pedagogi germani din Bucovina; a fost primul președinte al „Bukowinaer Boten/Solii Bucovinei”; membru de onoare al Societății Germanilor Creștini din Bucovina; a editat „Radautzer Zeitung“ (1893); specialist în domeniul faunei (insecte) din zona Bucovinei, fiind autorul unor studii publicate în reviste de specialitate; decorat cu Ordinul Coroana de Fier cl. III și Crucea de Ofițer a Ordinului „Coroana României”;
Anton Pawlowski (Cernăuți, 1830 – 1901, 28 aprilie), înalt ofițer imperial și regal, membru al guvernului; Comandant al ordinului regal al coroanei românești; Maestru onorific al corpului militar de elevi „Alemannia”, etc;
Eugen I. Paunel (Viena, 1888 – 1966, Berlin), bibliolog, publicist; fiul lui Isidor, cavaler de Păunel (1852 – 1905), și al Eufrozina, născută Pitei (1866 – 1901); descendent al unei familii de mazili, proprietari ai comunei Valeva din Țara Șipenițului, care s-a făcut remarcată în lupta pentru afirmarea drepturilor etnice ale românilor; începe studiile liceale la Cracovia și le termină la Cernăuți (1899 – 1906); studii superioare la Universitatea din Viena (germanistică-romanistică), cu doctoratul în 1911; membru al Societății studențești „România Jună”; bibliotecar practicant la Biblioteca Universității din Viena, apoi bibliotecar asistent (din 1917), apoi bibliotecar; după Unirea Bucovinei cu țara este numit secretar pe lângă Consiliul de lichidare din Viena (1919 – 1921), iar din 1919 viceconsul regal la Legația din Viena; în 1930 este numit la conducerea bibliotecii Universității din Cernăuți; până în 1940, când pleacă în Germania, reorganizează întregul fond de carte, sistemul de cataloage și inițiază o serie de activități cu cartea, de mare amploare; publică scrieri de specialitate și ridică problema depozitului legal, menit să conserve producțiile editoriale; scrie și publică studii despre Eminescu, Carol Miculi, Ion Bianu ș.a.; își continuă activitatea la Biblioteca de stat din Berlin, cercetător științific, director al departamentului „Consultări bibliotecare” (1948 – 1954), docent pentru studii înalte și medii bibliotecare (1945 – 1954); considerat un mare specialist în știința bibliotecilor și un germanist valoros; a colaborat la numeroase publicații din țară și din Germania; a lăsat multe scrieri bibliografice privitoare la Bucovina și o colecție de 700 de fotografii ilustrând arhitectura orașului Cernăuți;
Karl Josef Alfons Borromäus Penecke (Graz, 1858 – 1947, Suceava), entomologist, biolog, geolog și paleontolog, cadru universitar; urmează școala primară, liceul și Universitatea la Graz, unde a fost coleg cu viitorul rege al României, Ferdinand I; este numit aSistent încă din timpul studenției, pentru aptitudinile sale de geolog; intră în relații profesionale cu renumitul coleopterolog Ludwig Gangel-Bauer de la Muzeul din Viena, de la care învață multe lucruri; teza de doctorat (1883); profesor agregat la Catedra de Paleontologie și stratigrafie din Graz (1901); în 1909 este numit la Catedra de Geologie Paleontologie de la Universitatea din Cernăuți; profesor titular (1912); între 1919 – 1924 suplinește Catedra de Geografie; pensionat, în 1928, donează colecția de Curculionidae (care la început avea 84 000 exemplare), Institutului de Zoologie din Cernăuți; membru de onoare al Academiei de Științe din România (1935); evenimentele premergătoare celui de al doilea război mondial îl silesc să se refugieze grabnic; manuscrisele (studiile reunind peste 600 de pagini, despre Trib. „Otiorhyhchini” și „Ceuterrhynchini”) și colecția sa de coleoptere, cad pradă războiului; reîntors în Bucovina, de care nu se mai putea despărți, deși familia sa se afla în Stiria, se stabilește la Suceava; a învățat limba română și a studiat-o; a publicat studii de paleontologie, stratigrafie și entomologie; specialist în geologia istoriei; distins cu Ordinul „Steaua României”; a fost apreciat ca profesor și ca om cu calități deosebite;
Nicolae Pentelescu (Penteleiciuc – la naştere) (Voloca pe Derelui, Cernăuți, 1906 – 1994, Târgu Mureș), preot, publicist; termină cu mențiune școala primară din localitate, apoi urmează studiile secundare la Liceului „Aron Pumnul” din Cernăuţi (1920 – 1924) și „Dimitrie Cantemir” în Coțmani (Cozmeni) (1925 – 1928); studii superioare la Facultatea de Teologie a Universităţii din Cernăuţi (1928 – 1932); hirotonit preot în 1932, de către mitropolitul Bucovinei, Nectarie Cotlarciuc; preot în Crasna (Storojineț), Arbore, Iacobeni (1937 – 1946), Câmpulung Moldovenesc și Suceava, fiind numit, pentru un scurt timp, preot slujitor la Biserica „Sfântul Nicolae”, ca apoi să devină paroh la „Biserica Sf. Dumitru”; iconom stavrofor (1960); cercetări privind istoria bisericii și viața culturală a Bucovinei; apreciat organizator și dirijor de coruri laice și bisericești; bun predicator, autor a numeroase panegirice în veritabile pagini de literatură; articole și studii monografice;
Alexandru Petrino (Alexander von Petrino) (Vășcăuți pe Ceremuș, Vijnița, 1824 – 1899, Cernăuți), om politic; studii liceale și universitare la Cernăuți; participant la mișcările politice din Iași din 1848; în 1855 cumpără moșia Budeniți, stabilindu-se în Bucovina; deputat în Dieta Bucovinei (1861 – 1875), deputat în Consiliul Imperial din Viena (1861 – 1864); ministru al Agriculturii (1870 – 1871); a contribuit la realizarea lucrărilor de montare a căii ferate Lemberg-Cernăuți-Iași; adept al mișcării autonomiste, susține apariția ziarului „Der Patriot” (1872); cetățean de onoare al Cernăuților (1864); deputat de Suceava (1869); în ultima parte a vieții, se dedică activităților economice (președinte al Băncii Agricole de Credit); prin testament a lăsat 54000 florini pentru scopuri filantropice: 1000 pentru orașul Cernăuți, 1000 pentru Internatul român de fete din Cernăuți, 21000 pentru fundația Wolan (fiica sa, Elena era căsătorită cu renumitul medic Basil Wolan); a ctitorit biserica ortodoxă din comuna Sănești, Storojineț, sfințită în 1898 de Vladimir de Repta, vicarul general al Bucovinei, viitorul mitropolit;
Dimitrie Petrino (Rujnița, Soroca, 1838 – 1878, București), poet; din 1859, familia se mută la Cernăuca, lângă Cernăuți; a studiat cu preceptori privați dintre unchii materni; cursuri particulare cu Aron Pumnul și I.G. Sbiera, la Cernăuți; publică aici, prima culegere de poezii, „Flori de mormânt” (1867), urmată de alte două plachete: „Lumini și umbre” (1870) și „Răul”, poem în două cânturi (187); combate sistemul lingvistic al lui Aron Pumnul, în broșura „Puține cuvinte despre coruperea limbii române în Bucovina”, Cernăuți (1869), pe care M. Eminescu o critică în revista „Albina” din Pesta, 1870, nr. 3 si 4; se stabilește definitiv în Moldova (1875); Titu Maiorescu îl numește director al Bibliotecii Centrale din Iași, în locul lui M. Eminescu, devenit revizor școlar; între 1876 și 1878, a predat Literatura română la Universitatea din Iași, ca suplinitor; a colaborat la revistele „Convorbiri literare”, „Familia”, „Foaia Soțietății pentru literatura și cultura română” în Bucovina;
Dumitru Plesca, (1904 – 1939), luptător pentru unirea Basarabiei cu România mamă; a efectuat stagiul militar la Cernăuți, în perioada 1924-1927, la Cazarma 4 Jandarmi și a fost lăsat la vatră cu gradul de sergent;
Aurelian I. Piţul (Coțmani, Cernăuți, 1904 – 1988, Buzău), geograf; urmează liceul la Cernăuți (abs. în 1922), apoi Facultatea de Științe a Universității din Cernăuți (1922 – 1925); obține diploma de absolvire a Seminarului Pedagogic (1927); examene de capacitate, în 1930 și 1932, pentru specialitățile: Igienă (secundar) și Științe Naturale (sp. principală); asistent universitar la Biblioteca Universității din Cernăuți (1927); profesor la licee din Coțmani (Cozmeni), Lugoj, Buzău; secretar general al Asociației pentru protecția naturii și turism „Turing Clubul României”, secția Banat (1931 – 1940); lector la I.P.C.D. (pentru științe naturale); președinte și vicepreședintwe al Societății de Științe Naturale și Geografie – Filiala Buzău; inspector onorific al Comisiei Monumentelor Naturii de pe lângă Academia Română;
Vasile Plăvan (Cupca, Storojineț, 1889 – 1939, Cernăuți), avocat, ziarist și publicist; a urmat școala primară în satul natal și cursul secundar la Liceul nr. 3 de stat din Cernăuți, în anul 1910 susținând bacalaureatul, apoi Facultatea de Drept a Universității din Cernăuți; în 1914 trece granița în România; urmează Școala Militară de Infanterie din Botoșani (1916); având gradul de sublocotenent de rezervă, a participat la Războiul de Întregire a neamului, fiind distins cu Medalia „Ferdinand I cu spadă”, Ordinul „Coroana României”, „Crucea comemorativă de război”; funcționar la Calea Ferată până în anul 1921, când intră ca redactor șef la „Glasul Bucovinei”; ia licența în drept (1923); pe lîngâ activitatea de gazetar este avocat la Casa de Asigurări Sociale și la Sucursala Băncii Naționale din Cernăuți; membru al Baroului Avocaților din Bucovina (din 1928); în anul 1934, a fost prezent la Mănăstirea Putna la comemorarea a 430 de ani de la moartea lui Ștefan cel Mare; profesor de legislație la Cursul profesional pentru ucenici (1935 – 1936); redactor la ziarul „Voluntarul bucovinean”; fondator al Breslei și Sindicatului ziariștilor din Bucovina; a colaborat pe diverse teme la presa bucovineană;
Ignaţiu Pluschk (Cernăuţi, 1768 – ?), medic; în 1797 este numit medic districtual de plasă la Cernăuți; doctor în medicină; descoperitorul apei minerale din Valea Negrișoarei, Vatra Dornei; în 1806, a susținut ideea dezvoltării unei stațiuni la Vatra Dornei, propunând și un proiect pentru dezvoltarea viitorului stabiliment;
Eugen Pohonțu (Mihăileni, Dorohoi, 1897 – 1992, București/înmormântat la Câmpulung Muscel), critic de artă, istoric literar; licență în Filologie la Universitatea din Cernăuți (1927); ofițer la Divizia a 8-a Cernăuți; profesor la Liceul militar din Cernăuți (1925 – 1934) şi şef al „Străjii Ţării”, apoi profesor la Liceul Marelui Voievod Mihai din Bucureşti, unde s-a ocupat de educaţia regelui Mihai; în 1927 audiază cursuri de Istoria artei medievale, la Școala Română de la Fontenay aux Roses și face, la Paris, cercetări de filologie; audiază cursuri de estetică la Universitatea Sorbona și de psihologie la College de France; vizitează, în program de documentare, muzeele din Veneția, Viena, Milano, Florența, Anvers, Bruxelles, Amsterdam, Roterdam, Londra, Dresda ș.a.; întors la Cernăuți, contribuie la înființarea Societății artițtilor și amicilor artelor plastice din Bucovina (1931); profesor de estetică la Academia de Arte Frumoase din Iași (1940 – 1943); după un popas bucureștean se stabilește la Câmpulung Muscel;
Johann Polek (Bautsch, Moravia, 1843 – 1920, Viena), doctor în filozofie; studii gimnaziale și universitare la Viena; în 1882 este numit custode la Biblioteca Universității din Cernăuți, iar în 1910, director; consilier aulic, 1913; după pensionare se stabilește la Viena; a fost conservator al Comisiei Centrale pentru ocrotirea monumentelor; membru în comitetul de conducere al Muzeului Țării Bucovina; se numără printre inițiatorii cercetărilor arheologice din Bucovina; preocupări de istoria Bucovinei; a scris lucrări despre așezările germane din Bucovina, lucrări bibliografice, etnografice ș.a.;
Victor Ion Popa (Bârlad, 1895 – 1946, București), a fost un om de teatru și literat polivalent care a adus, prin opera sa dramatică, regizorală și pedagogică, o contribuție însemnată la evoluția teatrului românesc; școala primară la Călmățui, la Iași urmează cursurile primelor cinci clase de liceu la Liceul internat „Costache Negruzzi”, iar ultimele două clase liceale la Liceul „Național” (abs. 1914); debutează în literatură ca elev; după terminarea liceului s-a înscris la Conservatorul ieșean și, pentru un timp, la Facultatea de Drept; devine pedagog la Liceul Internat; urmează Școala de ofițeri de rezervă și ia parte la luptele de la Oituz; actor al Teatrului Național din Iași; pictor scenograf, secretar literar, director de scenă la Teatrul Popular București; montează piese la Teatrele Naționale din Craiova și Cernăuți; director general al Teatrului Național din Cernăuți, aici a creat primul teatru românesc de păpuși și marionete și a deschis un ciclu de audiții muzicale însoțite de conferințe (1927 – 1929); regizor la Teatrul „Regina Maria” (1929 – 1933); se dedică în exclusivitate scrisului (1933 – 1938); inspector delegat cu organizarea teatrului sătesc (1934); participă la Paris cu machete de decoruri de teatru, ceea ce i-a adus conferirea Legiunii de onoare din partea guvernului francez (1937); director al Oficiului Național Cinematografic (O.N.C.) (1943); profesor suplinitor la catedra de „Dicțiune, dramă și comedie” a Conservatorului din București;
Constantin I. Popescu (Camena, Cernăuți, 1857 – 1877, Calafat), erou, fiul preotului Ioan Popescu din Ceahor, Cernăuți, a fost prima victimă a războiului de independență;
Constantin Gh. Popescu (Ciudei, Storojineț, 1907 – 1976, Cluj-Napoca), lingvis, publicist, istoricliterar; urmează studiile gimnaziale în Rădăuți (1919 – 1924), apoi Liceul „Regele Ferdinand I” din Storojineț (1924 1927); Facultatea de Litere și Filozofie a Universității din Cernăuți, specialitatea Literatura franceză, secundar, sociologie și istoria artelor; licență cu mențiunea „Magna cum laude” (1927 1931); în paralel a urmat și absolvit Seminarul Pedagogic Universitar; profesor; specializare la Sorbona, Collège de France și École des Hautes Études (1933 – 1935); membru al Școlii Române din Franța, al Societății de Științe Filologice din România; contribuții la perfecționarea procesului predării limbii și literaturii franceze, la cercetarea moștenirii culturale, a simbolismului românesc și francez; autor al unor valoroase studii de specialitate; lector universitar, șef de catedră;
Modest Popescu (Cernăuți, 1868 – 1908, Schöneberg, Germania), medic; studii de medicină la Graz; doctoratul la Viena (1893), cu mențiunea „Magna cum laude”; specializări în obstretică și ginecologie la Viena și Berlin (1893 – 1895); medic secundar la Suceava (1895 – 1899), efectuând primele operații cezariene din istoria acestui spital; este numit medic asistent la Institutul de obstretică și ginecologie din Cernăuți (1899), unde își va da și primariatul;
Orest (Ortizie) Popescu (Horodnicu de Jos, Suceava, 1853 – 1939, Cernăuți), preot, protopop, profesor de religie; studii secundare la Suceava (1866 – 1874); Facultatea deTeologie la Cernăuți (1878); licență în Filozofie la Universitatea din Viena; doctor în teologie, Cernăuți (1881); prefect de studii la Seminarul diecezan din Cernăuți (1882 – 1892); duhovnic (1886 – 1889); profesor de limba și literatura română, la Școala cantorală (1882 – 1892); preot (1883); profesor de religie la, Liceul Ortodox de băieți din Cernăuți (1889 – 1900); exarh (1895); protobresbiter (1897), protosincel și egumen la mănăstira Sucevița și la mănăstirea „Sf. Ioan cel Nou” din Suceava; arhimandrit (1914); mitrofor (1920); exarh (inspector) al mănăstirilor din Bucovina (1926); membru fondator și membru în comitetul de conducere al Societății studențești „Arboroasa” (1875 – 1877), prima societate a studenților români de la Universitatea germană din Cernăuți; a suportat rigorile regimului austriac, fiind arestat, împreună cu ceilalți membri ai comitetului de conducere al „Arboroasei” și judecat pentru un pretins atentat la siguranța statului; comandor al Ordinului „Steaua României”; a publicat „Istoria catechumenatului Bisericii vechi”, Cernăuți (1889) și „Câteva documente moldovene” (1895);
Alexandru (Alecu) Popovici (Cernăuți, 1873 – 1936, Cernăuți), jurist; fiul lui Eusebie Popovici, profesor universitar dr. la Facultatea de Teologie din Cernăuți; școala primară și liceul, în Cernăuți urmate de Facultatea de drept (1892 – 1896); doctoratul la Viena (1896 – 1897); stagiar la Baroul avocaților din Cernăuți, pledant până în 1918; vicepreședinte al tribunalului Cernăuți (1920 – 1925); suplinește Catedra de Procedură civilă la Facultatea de Drept din Cernăuți; din 1926, profesor agregat la Catedra de Drept civil, suplinind în continuare și cursul de procedură civilă; din 1930, titular; se retrage din învățământ în 1935;
Constantin (Clement) Popovici (Cernăuți, 1846 – 1938, Cernăuți), profesor de teologie; fiul profesorului C. Popovici; urmează gimnaziul și Teologia la Cernăuți; specializare la Viena (1871 – 1872); profesor de religie la Școala normală din Cernăuți (1872 – 1873); profesor suplinitor la catedra de Istorie bisericească și de Drept canonic de la Institutul Teologic (1873 – 1875); profesor extraordinar (1875) și definitiv (1880 – 1918), Catedra de Drept bisericesc de la Facultatea de Teologie a Universității din Cernăuți; decan de mai multe ori; Rector Magnificus (1888 – 1889); deputat în parlamentul de la Viena; preot (1871); protopresbiter (1880); arhipresbiter stavrofor (1896); se călugărește cu numele de Clement; arhimandrit (1910), arhimandrit mitrofor (1918); consilier mitropolitan onorar; președinte al Consistoriului spiritual al Arhiepiscopiei Cernăuților (1925 – 1931); autor al unor lucrări de drept canonic; traducător; colaborări la reviste de specialitate din epocă;
Constantin Popovici (senior) (Fântânița, Slobozia Comăreștilor, Storojineț, 1807 – 1890, Cernăuți), profesor de teologie; fiul preotului Gh. Popovici și tatăl profesorilor cernăuțeni Eusebie și Constantin-Clement; studii secundare la Școala Normală din Cernăuți (1820); Institutul Teologic (1828 – 1832), în Cernăuți; preot (1832), în septembrie fiind numit profesor de istorie bisericească, iar în 1833, și de Drept bisericesc, la Institutul Teologic; protopop (1860); paroh la biserica „Sf. Nicolae” din Cernăuți (1853 – 1860); consilier eparhial; deputat în Dieta Bucovinei (1861); combate prozelitismul catolic în Bucovina; pune bazele bibliotecii Institutului Teologic, făcând donații de manuscrise; I.G.Sbiera amintește și de lucrarea „Ghechihte der florentinischen Kirchenvereiningung”, scrisă în 1841, tradusă de Constantin Grigorovici în 1851, păstrată tot în manuscris; parte din operă a fost valorificată de fii săi;
Dori (Dorimedont) Popovici (?, 1873 – 1950, Sighet – în lagăr), om politic; studii universitare de drept, la Cernăuți; funcționar la Direcția Generală a Fondului Bisericesc din Bucovina (1900); secretar administrativ; ajutor de primaral orașului Cernăuți; se încadrează în mișcarea politică din Bucovina: vicepreședinte al Consiliului Național Român (28 nov. 1918), care a hotărât unirea Bucovinei cu România; membru al Partidului Democrat al Unirii din Bucovina (sept. 1919); în 1920 se înscrie, cu gruparea sa, în Partidul Poporului (Averescu); numit la 24 aprilie 1920, președinte al Comisiei regionale deunificare și descărcarea serviciilor publice din Bucovina; deputat în Parlamentul României (1926); ministru de stat; intră în P.N.Ț. (1927); arestat în 1950 și întemnițat la Sighet; este socotit de către o parte a oamenilor politici din Bucovina, ca trădător al intereselor naționale ale românilor, pentru atitudinea sa de cedare, în fața pretențiilor aberante ale ucrainenilor, în timpul evenimentelor din 1918;
Dumitru (Dimitriță) Popovici (Suceava, 1872 – 1935, Broscăuții Noi, Cernăuți), preot; studii secundare la Gimnaziul ortodox din Cernăuți; Facultatea de Teologie din Cernăuți (abs. 1901); preot (1902), paroh la Broscăuții Noi, cu o mică întrerupere, la Poiana Stampei (1902 – 1934); actic și pe tărâm școlar, cultural, artistic, economic; pasionat pentru muzică; fondatorul Societății „Muza Română” (1904); pune bazele unui puternic cor de plugari și a unei fanfare; a ridicat două case de cultură și o casă parohială; a pus în circulație numeroase piese muzicale, religioase și laice;
Elena E. Popovici (Roșa, Cernăuți, 1846 – 1911, Cernăuți), soția consilierului aulic Eusebie Popovici (figură complexă a vieții clericale și culturale bucovinene din a doua jumătate a veacului trecut, membru de onoare al Academiei Române) și mama poetului Teodor Robeanu (1868 – 1905); a fost una dintre reprezentantele de frunte ale mișcării feministe din Bucovina, careavea ca principal obiectiv filantropia în folosul orfanilor, a săracilor și instruirea fiicelor de români; membru fondator al „Societății Doamnelor Române din Bucovina”; a contribuit la înființare și buna funcțiionare a Internatului de fete din Cernăuți; în ultimii ani de viață s-a îngrijit de buna administrare a Azilului de copii din Cernăuți; a sprijini activitatea artizanală (țesături populare, cusături, confecționarea de costume populare, ș.a.), cele mai frumoase obiecte fiind prezentate la expoziții de artă populară;
Eusebiu Popovici (Cernăuți, 1838 – 1922, Cernăuți), arhimandrit, cadru universitar; fiul profesorului Constantin Popovici, senior; Studii liceale (1849- 1856) şi teologice (1856- 1859) la Cernăuţi, cu specializare la Universitatea din Viena (1860 – 1861); custode la Biblioteca de Stat din Cernăuţi (1861 – 1871); profesor suplinitor la catedrele de Vechiul Testament şi Limbi Semitice la Institutul teologic din Cernăuţi (1862- 1866); profesor suplinitor (1866) şi definitiv (1868) la catedra de lstorie bisericească şi Drept canonic ale Institutului teologic din Cernăuţi, (deţinută din 1833 de tatăl său); din 1875 profesor titular la catedra de Istorie bisericească de la noua Facultate de Teologie a Universităţii din Cernăuţi (până în 1908); pe parcurs a predat şi alte discipline: Patrologia, Enciclopedia şi metodologia studiilor teologice ş.a.; a suplinit uneori pe fratele său Constantin la catedra de Drept bisericesc, apoi catedrele de Dogmatică (1882 – 1896) şi Noul Testament (1898 – 1901); decan al Facultăţii (de şase ori), rector al Universităţii din Cernăuţi (1880 – 1881) şi (1895 – 1896); hirotonit preot în 1863, protopresbiter în 1874, arhipresbiter stavrofor în 1880; rămas văduv s-a călugărit, sub acelasi nume, ajungând arhimandrit de scaun (vicar) al Arhiepiscopiei Cernăuţilor (1913 – 1918); inspector şcolar (1869 – 1876); membru în consiliul şcolar al Austrei ( 1877 – 1896); consilier consistorial onorar (din 1874); membru onorar al academiei Române (1908); profesor renumit, el predă, în limba germană, cursul de Istorie Bisericească Universală, cel mai complet pentru vremea aceea din Răsăritul Ortodox (tradus apoi în limbile română, sârbă şi bulgară); de asemenea, este autorul a numeroase studii publicate în revista “Candela”, în “Archiv für Katholisches Kirchenrecht” din Mainz ş.a.;
Radu Popovici (Stăneștii de Jos, Siret, 1902 – 1970, București), naturalist, xilotomist arheolog; studii liceale (1913 – 1920) și superioare, la Cernăuți (1920 – 1925); doctoratul susținut la Cernăuți (1935), cu teza: „Pădurile paleo și neolitice din nordul României”; asistentul anatomistului prof. univ. dr. Fritz Netolitzky, la Universitatea din Cernăuți (1924 – 1940) și la Iași (1940 – 1943); muzeograf; s-a afirmat ca unul dintre cei mai buni specialiști în cărbunele de lemn, cereale și leguminoase din vetrele istorice și preistorice din perimetrul dacic
Traian Popovici (Rușii-Mănăstioara, Suceava, 1892 – 1946, Colacu, Fundu Moldovei, Suceava), avocat român; a studiat la Gimnaziul superior din Suceava (1903-1911), apoi s-a înscris la Facultatea de Drept din cadrul Universității Cernăuți, pe care a absolvit-o abia la sfârșitul primului război mondial; a fost președinte al Societății Academice „Junimea”; în anul 1908, în timpul liceului, a trecut clandestin granița dintre Austro-Ungaria și România, pentru a-l vedea pe Nicolae Iorga care vizita localitatea Burdujeni (astăzi cartier al municipiului Suceava); când a început Primul război mondial, în anul 1914, a trecut în România și s-a înrolat în Armata Română, luptând până la sfârșitul războiului; a absolvit Facultatea de Drept din cadrul Universității Cernăuți în anul 1919, obținând ulterior titlul științific de Doctor în drept; după primul război mondial s-a stabilit pentru scurt timp la Chișinău, unde a fost secretar la „Casa Noastră”, organizație care se ocupa cu împroprietărirea țăranilor; în perioada interbelică a lucrat ca avocat în municipiul Cernăuți; la data de 1 august 1941, la două zile după eliberarea din funcția de primar, a dr. Octavian Lupu, guvernatorul militar al Bucovinei, colonelul Alexandru Rioșanu, îl numește pe dr. Traian Popovici în funcția de primar al municipiului Cernăuți, decorat de Statul Israel cu titlul și medalia „Drept între popoare” (ebraică Hasid umot olam) și cu Cetățenia de Onoare a Israelului (1969); datorită actelor sale umanitare și de mare eroism, el a contribuit la salvarea a douăzeci de mii de evrei in timpul Holocaustului; o anchetă din 1942 care a investigat selecționarea specialiștilor evrei în urma denunțurilor informatorilor, l-a găsit vinovat pe Traian Popovici pentru eliberarea de certificate care a permis evreilor să evite deportarea, acesta fiind demis în iunie 1942 din funcția de primar; noul primar, Dimitrie Galeș, a reluat deportările în Transnistria în urma cărora au pierit cinci mii de evrei salvați inițial de Traian Popovici; imediat după război, a publicat cartea „Spovedania”;
Elena Popovici-Logothetti (Șerăuții de Jos, Cernăuți, 1841 – 1928, Cernăuți), reprezentantă a mișcării feministe din Bucovina, președinta Comitetului de acțiune pentru strângerea de ajutoare destinate soldaților români angajați în războiul de independență (1877, Suceava); devine o figură proeminentă a vieții publice bucovinene; fece parte din grupul celor 8 care a pus bazele societății „Doamnele Române” (1888), fiind aleasă vicepreședinte, apoi este aleasă președinte (1902), funcție ce o deține până la moarte; a contribuit la înființarea unui internat pentru fete la Cernăuți, a unui azil pentru sărmani; a participat la înființarea unor societăți de binefacere sau de instrucție pentru copiii fără posibilități materiale; a participat, împreună cu membrii familiei sale, la constituirea în Stupca, a unei societăți de binefacere pentru țărani;
Hermann Poras (Cernăuți, 1835 – 1899, ), medic și politician evreu, fondator și director (1876-1899) al Sanatoriului și Institutului de Hidroterapie “Dr. Poras” din Solca; urmează cursurile gimnaziale din orașul natal, apoi școala medicală din Viena, pe care o absolvă în 1859; se întoarce la Cernăuți, unde lucrează ca medic la K.K. District II; în 1869, interesul lui se îndreaptă către politică, devenind reprezentant al Cernăuțiului în parlamentul austriac de la Viena (1870–1871); ulterior, se stabilește împreună cu familia la Rădăuți, devenind consilier sanitar superior și apoi medic districtual al districtului politic Rădăuți, preocupându-se intensiv de înființarea unor noi unități sanitare și terapeutice în zona Bucovinei, cum ar fi spitalul orășenesc Rădăuți; înființează Sanatoriul și Institutul de Hidroterapie „Dr. Poras” (1876), cu două secții: una cu băi medicinale și una cu electroterapie; în imediata vecinătate a sanatoriului, deschide Parcul Stațiunii Solca, cu brazi și molizi aduși de la poalele Munților Alpi, din Elveția, fiind recunoscut prin faptul că are cel mai ozonat aer din România, și al doilea din Europa; a transformat Solca într-o stațiune balneoclimaterică cunoscută și vizitată de turiști din întregul imperiu austro-ungar și din Germania la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, având o contribuție majoră în dezvoltarea economică și turistică a localității; a fost timp de peste 20 de ani deputat în parlamentul bucovinean;
Ciprian Porumbescu (născut Golembiowski) (Șipotele Sucevei, 1853 – 1883, Stupca, Suceava), compozitor, dirijor român; dotat cu o precoce sensibilitate muzicală, începe în anul 1859, studiul muzicii (teorie – solfegii) cu pianistul Carol Miculi, apoi vioara, la Ilişeşti, cu Simon Maier, continuând la Gimnaziul superior din Suceava (1863 – 1873), cu Ştefan Nosievici (teorie) şi în particular cu Anton Valentin şi C. Schlötzer (vioară); urmează Institutul Teologic din Cernăuţi (1873 – 1877), unde se formează mai mult ca autodidact, primind noţiuni elementare de armonie şi dirijat coral de la Isidor Vorobchievici; simţind permanent nevoia de a-şi completa cunoştinţele muzicale, frecventează, între anii 1879 – 1881, cursurile conservatorului, „Konservatorium für Musik und darstellende Kunst” în Viena, aici perfecţionându-se cu renumiţi maeştri: Anton Bruckner (armonie), Franz Krenn (cor), Louis Schlosser (contrabas) ş.a.; în această perioadă îl frecventează, la Viena, pe Eusebie Mandicevschi, compozitor bucovinean, cu care se perfecţionează, în particular, la teoria muzicii; concomitent cu audierea cursurilor universitare, îşi completează cultura muzicală şi pe cea generală frecventând numeroase spectacole de teatru, operă, precum şi concertele ce aveau loc în diferite săli şi în biserici din Viena; viaţa artistică vieneză a fost pentru compozitorul român un extraordinar profesor; pregătirea muzicală şi-o continuă şi la Braşov, luând lecţii de pian cu Hermann Geifrig (1805 –1886), dirijor şi organist la Biserica Negră; pe lângă studiul muzicii, urmează cursuri de filosofie la Cernăuţi şi la Viena; la Cernăuţi fondează (cu un grup de colegi) Societatea culturală “Arboroasa”, al cărei președinte devine în 1877, iar la Viena dirijează corul Societăţii studenţeşti “România Jună“; compune „Imnul Arboroasei”, pe versuri de T. V. Ștefanelli, prima sa compoziție cu tentă patriotică; în 1871, este prezent la Serbarea de la Putna, când s-au aniversat 400 de ani de la zidirea mănăstirii, la aceste festivităţi, fiind alături și de Mihai Eminescu, Ioan Slavici, A.D. Xenopol, Nicolae Teclu ş. a., uimind asistenţa cu minunatul său cântec la vioară; în anul 1880, tipăreşte la Viena, 20 de piese corale şi cântece la unison, reunite în “Colecţiune de cântece sociale pentru studenţii români“: “Cântecul gintei latine”, “Cântecul tricolorului”, “Imnul Unirii” („Pe-al nostru steag e scris Unire”), muzică ce este folosită astăzi și de către Albania pentru imnul național, Inimă de român, Hora; Gaudeamus igitur, Nu-i viaţă mai plăcută, Leliţo de la Munteni, Hai să ciocnim ş.a, “Odă ostaşilor români”, “Serenada” (Dormi uşor), “Noapte de primăvară”, cantata (vals) “La malurile Prutului“, “Altarul Mănăstirii Putna” cantată pentru solişti, cor bărbătesc şi pian; în 1881 primește o bursă de la Mitropolitul Silvestru Morariu – Andrievici și pleacă din nou la Viena, unde studiază în particular, cu Sulzer, E. Mandicevschi și Franz Krenn; tot în 1881, obține un atestat de profesor de muzică; timpul petrecut la Viena i-a adus lui Porumbescu adevăraţi prieteni braşoveni: Andrei Bârseanu, Gheorghe Chelaru, Vasile Voinea, doctorul Băiulescu, Lazăr Nastasi ş.a.; la îndemnul acestora, (aflând că Gheorghe Dima a plecat la Sibiu), în vara anului 1881, Ciprian Porumbescu solicită postul de profesor de muzică la Gimnaziul greco-ortodox român “Andrei Şaguna” din Braşov; se stabileşte, aici, unde își face noi prieteni: Socaciu, Bălan, pictorul Mişşu Pop (a realizat, în ulei, portretele lui Ciprian Porumbescu şi al Bertei Gorgon), Vincenţiu Babeş, avocatul Sorescu, Onciu, Orghidan şi muzicianul Friedrich Böhme; este numit dirijor al corului Bisericii greco-ortodoxe “Sf. Nicolae” din Scheii Braşovului (1881) şi dirijor al Reuniunii române de gimnastică şi cântări din Braşov; în 1882 are loc premiera cu spectacolul “Crai Nou“, operetă în două acte, pe textul piesei poetului Vasile Alecsandri, în sala festivă a Gimnaziului român, considerată prima operetă românească; ea va fi introdusă în repertoriul permanent al Societății muzicale „Armonia” din Cernăuți și al Reuniunii Muzical-dramatice „C. Porumbescu” din Suceava; la pupitrul dirijoral, şi-a prezentat: “Rapsodia Română”, “Uvertura la opereta Crai Nou”, “Potpuriu naţional”, marşul “La Carpaţi”, valsul “Fantome”, mazurca “Catincuţa”, “Hora Prahova”, cvartetul de corni “Mugur, mugurel”(la cornul I, bunul său prieten, Fr. Böhme) ş.a.; bolnav, în noiembrie 1882, pleacă în Italia, aici îi va cunoaște pe compozitorul Verdi și dirijorul Arrigo Boito; dă câteva concerte cu pianistul vienez Waissmandl; starea sănătăţii sale nu se ameliorează şi astfel, la sfârşitul lunii februarie 1883, se întoarce acasă la Stupca (Suceava); a desfășurat și o activitate publicistică, redactând revistele umoristice „Leușteanul”, „Cocoveica Arboroasei”, „Pipărușa”, a colaborat la „Gazeta de Transilvania” ș.a.: s-a remarcat ca dirijor, compozitor, violonist, pianist și pedagog; a scris peste 200 de compoziții în toate genurile muzicale; ”Candidatul Linte” (Rigorosul teologic) (1877), comedie în două scene, “Crai Nou” (1882), operetă în două acte, “Parafrază pe o temă românească” (1882) pentru orchestră, “Rapsodia română pentru orchestră” (1882), iniţial pentru pian, “Cvintet de coarde cu flaut” (1875), “Balada pentru vioară şi pian” (1880), “Reverie pentru vioară şi pian” (1880), “Colecţiune de cântece sociale pentru studenţii români” (Cântecul gintei latine; Imnul Unirei – Pe-al nostru steag; Cântecul tricolorului, “Te-ai dus, iubite”, “Cât te-am iubit”, “Dedicaţiune”, “Lăsaţi-mă să cânt“, “A căzut o rază lină”, ”Cântările Sfintei Liturghii în do major”, cor bărbătesc, “Tatăl nostru “, cor bărbătesc, “Adusu-mi-am aminte”, cor bărbătesc, “Priceasnă de Paşti”, cor mixt, “Axion la Rusalii”, cor mixt, “Condacul Maicii Domnului “ cor bărbătesc;
Iraclie Porumbescu (născut Golembiovski) (Sucevița, 1823 – 1896, Frătăuții Noi), preot ortodox și scriitor român, tatăl compozitorului Ciprian Porumbescu; învață carte la Mănăstirtea Putna șî în colonia germană din apropiere, Carlsberg; studii secundare la gimnaziile din Suceava și Liov (Lemberg); se înscrie la Filozofie (1843), dar fiind arestat din cauza unui revoluționar polonez cu care stătea în gazdă la Lemberg, nu poate continua studiile; se întoarce la Cernăuți, unde le finalizează (1847); în următorul an, este angajat secretar al ziarului „Bucovina”, editat de frații Hurmuzachi, unde îl cunoaște pe revoluționarul transilvănean Aron Pumnul, care va avea o mare influență asupra sa; se înscrie la Institutul Teologic din Cernăuți (1847 – 1850); a fost hirotonit ca preot de către episcopul Eugenie Hacman; publică în presa vremii, de când era student; preot în 1850; paroh în Șipotele Sucevei, Boian (1857), din nou la Șipote (1859 și apoi, la Stupca (1865-1884) și Frătăuții Noi (1884-1896); a criticat politica antiromânească a episcopului Eugenie Hacman care îi învinuia pe unii preoți de iredentism românesc pentru a-i discredita în ochii guvernului austriac; exarh arhiepiscopal (1893); egumen al Mănăstirii Putna (1895); culegător de folclor (sub influența lui Vasile Alecsandri); predicator apreciat, poet, prozator, s-a remarcat ca unul dintre clericii patrioți ai Bucovinei, a fost și un talentat scriitor, fiind numit de unii „Creangă al Bucovinei; a colaborat la periodicele „Albina Românească” (editată de Gheorghe Asachi la Iași), „Bucovina” (Cernăuți), “Foaie pentru minte, inimă și literatură” (Brașov), “Gazeta Transilvaniei” (Brașov), “Românul” (București), “Zimbrul” (Iași), „Fântâna Blanduziei” (București) ș.a.; animat de ideile pașoptiste, apărător al drepturilor românilor din Bucovina; volume publicate postum: „Scrierile lui Iraclie Porumbescu”, adunate și însoțite de o schiță biografică de Leonida Bodnărescu (Cernăuți, 1898), „Amintiri” (București, 1943) – ediție îngrijită de Ion Ștefan, criticată de Dr. Leca Morariu în revista “Candela”, 1946;
Vasile I. Posteucă (Stăneștii de Jos, Siret, 1912 – 1972, Chicago), poet, folclorist, publicist, profesor; studiile secundare ca bursier la liceul din Siret (1924-1931), iar cele de superioare la Facultatea de Litere și Filozofie a Universității din Cernăuți (1931-1936); elev remarcat al lui Al. Leca Morariu și Ion I. Nistor, el debutează aproape simultan în viața literară și cea politică; pe plan literar a debutat cu două poeme la revista „Junimea Literară” din Cernăuți (Director Ion I. Nistor), colaborează intens la revistele „Iconar” (directori Mircea Streinul și Liviu Russu), „Însemnări Sociologice” (Dir. Traian Brăileanu), Răboj, „Buna Vestire” (director Mihail Manoilescu, căruia îi urmează Dragoș Protopopescu și Toma Vlădescu), „Glasul Bucovinei”, „Convorbiri literare” de sub conducerea lui I.I. Torouțiu (1888-1953), „Gazeta Gospodarilor” (editori George Drumur și C. Topa, Cernăuți), „Cuvântul” (1940-41, Dir. P.P. Panaitescu); pe plan politic este membru asociației studențești „Arboroasa” (1930-1936) și președinte al ei (1934-1936), dar și vicepreședinte al „Centrului studențesc” din Cernăuți, dând dovadă de cel mai înfocat românism cu prilejul manifestărilor și congreselor studențești; a organizat, la Suceava, primul Congres al Studențimii Bucovinene (1936) și a fost delegat timp de trei ani la Uniunea Studenților; licență în Litere și Filozofie, la Cernăuți (1936); se refugiază în exil, unde a cunoscut mai multe stațiuni de popas: Polonia, Germania, Austria, Franța, Canada, Statele Unite; în Germania a fost internat mai întâi în lagărul Rostock împreună cu ceilalți legionari refugiați, apoi în lagărul de la Buchenwald; în 1944, se încadrează în Armata Națională constituită de Guvernul Național-Legionar de la Viena la [10 decembrie] 1944, cu gradul de sublocotenent, luând parte activă la luptele de pe Oder împotriva armatelor sovietice; în Franța a studiat la Sorbona (1949); în Canada, la Toronto, și-a obținut titlul de Master of Arts în 1953, iar în 1962 titlul de Doctor în Litere, iar din noiembrie 1966 profesor universitar la Universitatea din Mankato, Minneapolis;
Aurel Procopianu-Procopovici (Vatra Dornei, 1862 – 1918, Cernăuți), botanist, urmează liceul la Vatra Dornei, studii superioare de biologie la Cernăuți, studii de documentare specializate, la Viena (1885); profesor la Gimnaziul superior din Suceava (1887 – 1895); șef de cultură la Grădina Botanică a Universității din București (1895), apoi, din 1905, conservator al ierbarului Institutului Botanic, până în 1908, când se pensionează și se retrage la Cernăuți; publică șapte lucrări pe teme floristice, la Institutului Botanic București (1887 – 1895); contribuții la cunoașterea florei criptogamice, a plantelor superioare și a fitogeografiei României; a alcătuit prima hartă de vegetație a provinciilor românești; face primele încercări de reconstituire a istoriei vegetației la noi, începând din terțiar; studii floristice în Bucovina, Dobrogea, zona Ceahlăului și Moldova; membru al Societății Naturaliștilor din România; membru titular al Academiei Internaționale de Geografie Botanică din Le Mans, Franța, care l-a răsplătit cu Medalia științifică; a colaborat la toate volumele Enciclopediei Române (Sibiu, 1898 – 1904), semnând cu sigla A.P.R.; a scris articole privind dovezile toponimice și etnografice ale continuității și vechimii românilor în Bucovina;
Alexe Procopovici (Cernăuți, 1884 – 1946, Cluj, lingvist, filolog; studii la Liceul „Aron Pumnul” din Cernăuți, apoi urmează cursurile Facultății de Litere din Cernăuți, avându-l ca profesor pe Sextil Pușcariu; specialist în filologie clasică și limba română (fonetică); după un stagiu la licee din Cernăuți și Siret (1906 – 1914), devine agregat stagiar (1919), profesor agregat (1922), și titular (din 1922) la Catedra de limba și literatura română a Universității din Cernăuți, devenită vacantă prin plecarea lui Sextil Pușcariu la Cluj; decan 1924/25; profesor universitar la Cluj (1938); doctoratul în filozofie (1919), fiind ales, în același timp, membru corespondent al Academiei Române; membru în Consiliul Național al Bucovinei și al Adunării Constituante (1918); consilier tehnic și director general la Ministerul Instrucțiunii pentru învățământul secundar din Bucovina (1922); deputat de Câmpulung din partea Partidului Liberal-Georgist (1933); fondatorul „Revistei filologice” (Cernăuți, 1927); colaborator la revistele „Dacoromania”, „Arhiva” (București), „Făt-Frumos” (Cernăuți) ș.a.; preocupat de studiul începuturilor scrisului în limba română și de literatura veche românească; a editat texte vechi: Cazania a II-a a lui Coresi din 1581 (împreună cu Sextil Pușcariu), „Letopisețul lui Ion Neculce” (1932); a întocmit un „Mic dicționar de lingvistică generală” (Cernăuți, 1930), distins cu premiul „I. Heliade Rădulescu” alAcademiei Române;
Mihai (Michail) Prodan (Cernăuți, 1912 – 2002, Freiburg im Breisgau), silvicultor; a absolvit Facultatea de Silvicultură a Şcolii Politehnice din Bucureşti (1936); angajat la Fondul Bisericesc Ortodox din Bucovina, este numit şef al Ocolului silvic Frasin (1937); a activat, mai mulţi ani, ca inginer silvic (până în 1941); fondatorul biometriei silvice în spațiul vorbitor de germană; stabilit în Germania, unde este asistent docent (1942), profesor extraordinar și consilier științific la Universitatea din Freiburg (1954); solicitat în Turcia, ca profesor invitat la Universitatea din Istanbul (1954), în Brazilia, Chile ș.a.; în 1966 a fondat Departamentul de Biometrie silvică la Universitatea „Albert-Ludwigs” din Freiburg, până la retragerea sa (1978) fiind șef al acestui departament; Medalia de onoarea Universității din Brno (1967), Medalia de Merit cl. I a Germaniei (1983); titlul de Laureat al Premiului de Onoare al Fundației pentru Biometrie Forestieră a Universității din Göttingen (1981), Laureat al Premiului „G.L.Harting” al Fundației Harting din Wiesbaden (1993); „Doctor Honoris Causa” al Universității din Göttingen (1968); membru de onoare al Societății de Științe Forestiere din Finlanda (1969); membru corespondent al Academiei Forestiere din Florența (1974); membru de onoare al Societății „Progresul Silvic” din România (1992); membru al Academiei de Științe Agricole și Silvice din România (1994);
Visarion Puiu (Pașcani, 1879 – 1964, Viels Maison, Franța), mitropolit al Bisericii Ortodoxe Române; studiază la seminariile din Roman și Iași; Facultatea de Teologie din București (1900 – 1904); diacon la Catedrala Episcopiei din Roman (1905), apoi în Eparhia Dunării de Jos (1908), unde este hirotonisit preot; arhimandrit și diacon la Seminarul din Galați; în 1918 trece la Eparhia Chișinăului; episcop de Argeș (1921), apoi la Bălți (1923); episcop de Hotin (1923 – 1935); în octombrie 1935, este ales, de Marele Colegiu, arhiepiscop și mitropolit al Bucovinei; ca mitropolit al Bucovinei, deși a întâmpinat o opoziție fățișă, a contribuit la construirea Palatului Cultural din Cernăuți, a reorganizat Fondul Bisericesc, inițiind lucrări de reconstrucție în Stațiunea Vatra Dornei; a instituit burse de studii pentru elevi și studenți; a reorganizat diferite exploatări miniere; a contribuit la tipărirea unor lucrări importante, ș.a.; în 1940 se retrage din funcție, ca între 1942 – 1944 să ocupe demnitatea de mitropolit al Transnistriei; refugiat în Occident după 1944 conduce un timp Episcopia Ortodoxă Română de la Paris, numită și Eparhia Ortodoxă Română din Europa Occidentală (1945 – 1958); este autorul unei opere bogate;
Aron Pumnul (Cuciulata, Brașov, 1818 – 1866, Cernăuți), lingvist, istoric, istoric literar, filozof, profesor, publicist; clasele primare la Liceul Romano-Catolic din Odorheiul Secuiesc (1835 – 1836); continuă studiile la Gimnaziul din Blaj (1836 – 1840) și la Liceul episcopal din Blaj (1840/41); termină studiile liceale la Liceul piarist (al congregației catolice) din Cluj (1841/42), fiind coleg cu Avram Iancu, Al. Papiu Ilarian, Ion Dragoș, frații Buteanu, Iacob Mureșeanu ș.a.; studii superioare, cu bursă, la Colegiul Teologic „Sf. Barbara” în Viena (1843 – 1846); audiază cursuri de istorie, drept, lingvistică romanică; profesor de filozofie la Blaj (1843; 1846 – 1848); personalitate enciclopedică; colaborator apropiat a lui Timotei Cipariu în editarea publicațiilor „Organul luminărei” (Blaj, 1847, devenit în 1848 „Organul Națiunale”), primul ziar românesc cu litere latine și „Învățământul poporului” (Blaj, 1848); colaborator la „Foaie pentru minte, inimă și literatură (Brașov); participant la evenimentele revoluționare din 1848, organizator al adunării populare de la Blaj, redactorul proclamației; exponent al ideologiei revoluției, cooptat în Comitetul de Pacificaţiune de la Sibiu; condamnat la moarte de către stăpânirea maghiară a Transilvaniei, se refugiază în Țara Românească, aici, fiind însărcinat de Guvernul revoluţionar să fie comisar de propagandă, un soi de inspector guvernamental; după intervenţia otomanilor la Bucureşti, ca să înăbuşească revoluţia română din Țara Românească, s-a refugiat la Iaşi, apoi la Cernăuţi; este angajat de frații Hurmuzachi, la revista „Bucovina” (Cernăuți, 1848/49); profesor de limba și literatura română la Liceul german din Cernăuți (1849 – 1866); printre elevi l-a avut și pe Mihai Eminescu; membru activ și de onoare al „Societății pentru Cultura și Literatura Română în Bucovina”; cărturar, patriot pe linia ideilor latiniste din epocă, adept al scrierii cu litere latine; militant pentru ridicarea neamului prin cultură; întemeiază prima bibliotecă cu cărți românești, adăpostită în casa lui, ia parte la înființarea Societății pentru cultură, stimulează trimiterea la instrucție superioară a copiilor de români, redactează celebrele „Lepturarii”; volume: „Convorbiri între un tată și fiul lui asupra limbei și literelor românești” (Cernăuți, 1850); „Grammatik der rumänischen Sprache für Mittelschulen/Gramatica limbii române pentru școlile medii”, von Aron Pumnul, k-k. Profesor der rumänischen Sprache und Literatur am Czernowitzer Obergymnasium, Wiena 1864; „Privire răpede peste două sute șaptezeci și șepte den proprietățile așa numite Moșiile Mănăstirești, den care s-a format mărețul Fund Relegiunariu al Bisericii dreptcredincioase răsăritene den Bucovina” (Cernăuți, 1865); alte scrieri în volumul I.G.Sbiera: „Aron Pumnul. Voci asupra vieței și însemnătății lui, precum și scrierile lui mărunte și fragmentare” (1868);
Sextil Pușcariu (Brașov, 1877 – 1948, Bran, înmormântat la Brașov), lingvist și filolog, pedagog, cronicar muzical și teatral, publicist și academician român de origine aromână (macedoromână); membru corespondent al Academiei Române (1905) și membru titular (din 1914); a urmat studiile gimnaziale și liceale la Brașov, după care, studiile superioare universitare la Leipzig (1895 -1899), apoi la Paris (1899 – 1901) și la Viena (1902 – 1904); devine doctor în filosofie al Universității din Leipzig (1899), respectiv docent privat pentru filologia românească la Universitatea din Viena (1904 – 1906); profesor de filozofie română la Universitatea din Cernăuți (1906 – 1919), titularul catedrei de limbă și literatură română (din 1908) și decanul Facultății de Filosofie de la Universitatea din Cernăuți (1914 – 1918); contribuie la înființarea Catedrei de Istoria Românilor la Universitatea din Cernăuți și la numirea ca titular a lui Ion Nistor (1912); fondează, cu un grup de intelectuali și conduce revista „Glasul Bucovinei” apărut la 22 octombrie 1918, cea mai activă și răspândită publicație românească din Bucovina; participă activ la unirea Bucovinei cu România; în primăvara lui 1919 i se oferă postul de ministru al Bucovinei la București, dar refuză; este numit comisar general al Consiliului Dirigent privind organizarea Universității Daciei Superioare din Cluj după Unirea Transilvaniei cu România (Universitatea „Franz Josef”); devine primul rector român al Universității din Cluj și pune temelia Muzeului Limbii Române (1919), primul institut românesc de lingvistică; va fi numit membru în delegația României la Liga Națiunilor de la Geneva (1922 – 1925); devine reprezentantul României la Institutul Internațional de Cooperație Intelectuală de pe lângă Societatea Națiunilor (1922) și membru în Comitetul Internațional de Lingvistică începând cu anul 1936; din 1926, profesor de filologie română la Universitatea din Cluj; a condus revistele „Glasul Bucovinei” (Cernăuți, 1918) și „Cultura” (Cluj, 1924); premiul „I. Heliade Rădulescu” al Academiei Române (1905); ca președinte al Institutului român din Berlin, denotând un un mare angajament în promovarea culturii române în Germania, i s-a acordat de către statul german, prin Adolf Hitler, ordinul “Acvilei germane”; opere: „Etymologisches Wörterbuch der rumänischen Sprache. I. Lateinisches Element mit Berücksichtigung aller romanischen Sprachen”, Heidelberg, 1905; „Studii istroromâne”, vol. I-III , București, 1906-1929; „Zur Rekonstruktion des Urrumänischen”, Halle, 1910; „Dicționarul limbii române” (literele A-C, F-L, până la cuvântul lojniță), București, 1913-1948 (coordonare); „Istoria literaturii române. Epoca veche”, Sibiu, 1921, ed. a II-a, 1930, ed. a III-a, 1936; „Limba română, vol. I, Privire generală”, București, 1940; vol. II, „Rostirea”, 1959; „Călare pe două veacuri”, „Cercetări și studii”, „Brașovul de altădată”, „Memorii”, „Spița unui neam din Ardeal”;
Toader (Teodor) Racoce (Carapciu pe Ceremuș, Vijnița, 1778-1782 – 1822, Liov/Lemberg), funcționar; școala primară la Vășcăuți pe Ceremuș și Cernăuți; bursier al Statului la Școala normală de învățători din Cernăuți, dar părăsește această școală pentru Liceul Piariștilor din Cluj, unde absolvă trei clase (1801); continuă studiile liceale la Liceul „Stanislau” din Galiția (abs. 1803); angalat funcționar la Guberniul din Lemberg (1804); cancelarist la Administrația din Cernăuți (Kreimsat) (1806); trece examenul de translator pentru limba română și este numit „k.k. tălmaciu al Guberniei de Galiția”, la Lemberg; în 1820, după patru ani de la înaintarea cererii, obține de la Guberniul din Lemberg aprobare de înființare a unui ziar în limba română, „Crestomaticul românesc sau adunarea de tot felul de istorii și alte făptuiri scoase din autorii di pe osebite limbi”;
Alfred Ramler (Cernăuți, 1870 – 1958, Suceava), medic psihiatru; studii de medicină la Viena; avea o solidă educație muzicală; a contribuit la promovarea vieții culturale în Bucovina; în casa sa se organizau concerte de muzică de cameră, undese producea un qvartet de coarde, cercul său fiind frecventat de figuri cunoscute ale vieții muzicale cernăuțene; a organizat formații muzicale, a alcătuit un cerc de muzică de cameră (Hasamir), în care se studia muzica lui Schönberg și Hindemith; în 1927 s-a format Colegiul de Muzică; în 1937 se afla sub direcția lui Josua Hallenberg; colecționar de grafică; a avut o mare bibliotecă cu lucrări din domeniul muzicii și partituri;
Radu Racoviţă (1708-1762), mare vornic, vel jitnicer și staroste de Cernăuţi, în timpul domniei lui Grigore Ghica; sub Ion Mavrocordat, la 1743 devine mare vistier al Moldovei; unul din urmași a fost Emil Racoviţă (născut la 1868), mare speolog, ajuns doctor în ştiinţe;
Bernard Reder (Cernăuți, 1897 – 1963, New York), pictor, sculptor; studii liceale în Cernăuți; după satisfacerea serviciului militar obține o bursă de studii pentru Academia de Artă din Praga; în 1922 se angajează muncitor la un cioplitor în piatră din Cernăuți; menționat cu opere de pictură și sculptură la expoziții organizate de Societatea Artiștilor Bucovineni din Cernăuți, în perioada interbelică; în 1930 pleacă spre Praga, făcând o lungă călătorie de studii în Italia, Spania, Franța; în 1940, este la Marsillia, apoi la Madrid, Lisabona, Hanovra, de unde va pleca spre S.U.A., unde se va stabili în Forest Hils (1943); este creatorul principiului de „modelare volumetrică”; preocupat de teme biblice; prezent cu opere la Galeria „Manus” (1935), apoi la Galeria „Waldenstein” – Paris, la expoziția internațională de la Philadelphia, iar în 1961 la Muzeul „Withney” din New York; a realizat sculpturi în bronz, lemn și monotipii;
Wilhelm Reich (Dobrzanica, (Dobzau), Liov, 1897 – 1957, Pennsylvania), psihanalist, psihiatru și sexolog american de origine austriaco-ebraică; la scurt timp după nașterea sa, familia sa se mută în satul Iujineți, Cozmeni (Coțmani), Cernăuți; studiile primare și gimnaziale în Cernăuți; după absolvirea Universității din Viena, ia doctoratul în medicină (1922); a fost cel mai tânăr colaborator din cercul intim a lui Sgmund Freud; a aparținut celei de-a doua generații de psihanaliști după Sigmund Freud și a fost o figură radicală în istoria psihiatriei; a introdus conceptul de energie orgonică, pe care a considerat-o ca fiind primordială;
Eduard Reiss (Saloshe, Galiția, 1850 – 1907, Cernăuți), jurist; în 1856, familia sa se mută în Cernăuți, unde va urma studiile gimnaziale; se înscrie la Facultatea de Medicină din Viena, dar după un trimestru renunță și urmează studiile de drept; revine la Cernăuți (1872) ca slujbaș la Tribunalul provincial; acumulează o cultură enciclopedică; în timp se impune ca un foarte talentat pledant, ajungând un avocat de renume; intră în politică și, în 1884, ajunge deputat în Dieta Bucovinei, a fost viceprimar timp de 11 ani, primar fiind în acest timp, polonezul baron von Kochanowski; în acest timp se distinge prin inițiative administrative privind îmbunătățirea infrastructurii orașului Cernăuți: introducerea tramwayului, construirea canalizării și aducțiunea apei potabile ș.a.; în 1905 este ales primar, în această calitate sprijinind activitatea edilitară; acum se ridică clădirea noului teatru, Palatul de Justiție, noua gară ș.a.;
Simeon Reli (Pătrăuții de Sus, Storojineț, Cernăuți, 1882 – 1945, Suceava), profesor de teologie și istoric bisericesc; urmează Gimnaziul de Stat (1904 – 1908) și studii superioare la Facultatea de Teologie din Cernăuți (1904 – 1908); licență (1908); a devenit licențiat în Litere și Filosofie (1921) la Universitatea din Cernăuți; specializare în teologie, la Universitățile din Viena și Lepzig (1927/28), apoi a obținut doctoratul în anul 1928; diacon (1908); catihet la școlile primare din Adâncata, Siret, Mihuceni (1908 – 1914); paroh la Rogojești (1914 – 1916) și după război (1918 – 1920); exarh (1919); stavrofor (1924); profesor de liceu la Cozmeni (Coțmani) și Seminarul Pedagogic Universitar din Cernăuți (1920 – 1929); profesor universitar, primul titular la Catedra de Istoria Biserii Ortodoxe Române, la Facultatea de Teologie a Universităţii din Cernăuți (1929 – 1945) și decan (1934 – 1935); director al Arhivelor Statului din Cernăuți; membru al Societății Academice „Dacia”, al „Academiei Ortodoxe”, al Societății pentru Cultura și Literatura Română în Bucovina; colaborator la ziare și reviste de teologie, de pedagogie, de literatură; remarcabil efort în studierea trecutului nostru istoric; poliglot; autor al unor sinteze privind istoria Bisericii, a unor orașe și monumente istorice din Bucovina și Maramureș; dezvoltă o adevărată școală arhivistică pentru Bucovina, folosind material inedit din arhiva imperiului habsburgic; a scris și articole de culturalizare și recenzii în revistele „Candela”, „Junimea Literară”, „Revista de Pedagogie”, „Glasul Bucovinei” și „Bucovina”, toate din Cernăuți; volume: „Amintiri dintr-un castel la Nistru. Icoane istorice din trecutul românesc al satelor Bucovinei dintre Nistru și Prut” (Ed. Cartea Românească, București, 1923), „Orașul Siret în vremuri de demult. Din trecutul unei vechi capitale a Moldovei” (Cernăuți, 1927), „Propaganda catolică austriacă împotriva Bisericii Ortodoxe române din Bucovina” (Cernăuți, 1928), „Icoane din trecutul național-bisericesc al Bucovinei”, 1840-1880 (Cernăuți, 1932), „Călăuza monumentelor religioase-istorice din Eparhia Bucovinei” (Cernăuți, 1937), „Biserica Ortodoxă Română din Maramureș în vremile trecute” (Cernăuți, 1938), „Istoria vieții bisericești a românilor”, vol. I (Cernăuți, 1942);
Vladimir de Repta (Vladimir, Cavaler de Repta)(Bănila pe Ceremuș, Vijnița, 1842 – 1926, Cernăuți), prelat și teolog creștin ortodox român, mitropolit, profesor; membru de onoare al Academiei Române (1919); om de cultură, savant în disciplina teologică; urmează Liceul german din Cernăuți/k.k. I. Staatsgymnasium Czernowitz (abs 1864); studii superioare la Institutul Teologic din Cernăuți (1864 – 1868); specializare la Universitățile din Viena/Universität Wien, Ludwig-Maximilians-Universität München, Rheinische Friedrich-Wilhelms-Universität Bonn și Universität Zürich (1870 – 1872); doctoratul susținut la Institutul Teologic din Cernăuți (1868); profesor suplinitor pentru filologie clasică, la Gimnaziul superior din Cernăuți (1868 – 1869; prefect de studii la Seminarul clerical diecezan (1872); profesor pentru Studiul Biblic și Exegeza Noului Testament la Institutul Teologic din Cernăuți (1873 – 1875); la aceeași Catedră, în cadrul Universității cernăuțene (1875 – 1896), decan al Facultății de Teologie, în 4 legislaturi; rector al Universității (1883 – 1884); în paralel cu activitatea didactică la Universitate, este și inspector școlar pentru școlile din Cernăuți (1876 – 1895); călugărit la Suceviţa în 1885 sub numele Vladimir (1875); hirotonit ieromonah (1885); apoi hirotesit protosinghel (1886) şi arhimandrit 1890), vicar general al Mitropoliei Bucovinei (1896-1902), hirotonit episcop titular de Rădăuţi în 1899, apoi arhiepiscop al Cernăuţilor şi mitropolit al Bucovinei și Dalmației (1902-1904); s-a îngrijit de refacerea unor vechi ctitorii voievodale (Putna, Mirăuţi); doctor honoris causa al Universității din Cernăuți (1896); membru și vicepreședinte al „Societății pentru Cultura și Literatura Română în Bucovina”, membru al Camerei Deputaților în Consiliul Imperial din Viena (din 1901); luptă pentru unitatea țării și a altarului B.O.R.; în 1914, este forțat de către guvernul austriac, să părăsească orașul Cernăuți, fiind dus în Viena și apoi în Praga, fiind bănuit ca trădător, de unde se reîntoarce în țară (vara anului 1918); în data de 28 noiembrie 1918, în Sala Sinodală a Palatului mitropolitan din Cernăuți, s-a desfășurat Congresul General al Bucovinei, la care au fost prezenți reprezentanții românilor bucovineni majoritari și ai minorităților naționale din Bucovina, care a constatat… „că marele vis al neamului se va înfăptui, când se vor uni toate țările Române dintru Nistru și Tisa într-un stat național unitar” si a hotarât „Unirea necondiționată și pe vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremus, Colacin și Nistru, cu Regatul României”, apoi, o delegație formată din mitropolitul Vladimir de Repta, Iancu Flondor și Ion Nistor a plecat spre Iași, pentru a preda Actul Unirii, regelui Ferdinand al României; a fost decorat cu Marea Cruce a ordinelor „Steaua României”, „Coroana României” şi „Sfântul Sava” şi medalia „Răsplata muncii pentru Biserică” clasa I; senator şi președinte al Senatului României; cetățean de onoare al orașelor Cernăuți și Rădăuți; colaborator la „Candela” și ziarul „Viitorul” cu studii, pastorale și cuvântări (1904 – 1914); lucrări: „Psihologia şi însemnătatea ei pentru deşteptarea, cultivarea şi înaintarea vieţii religioase”, în rev. “Candela”, 1888 (şi în trad. germană: „Psyhologie în ihrer Bedeutung fur die Wierkung, Pflege und Forderung des religiosen Lebes”); „Psychologie und religioses Leben”, Czernovitz, 1888”;
Antoaneta Rerich (Torăceni, Vijnița, 1843 – ?, Lerida, Spania), violonistă; studii de vioară la Praga (1858 – 1861) și Salzburg (1861 – 1862); violonistă în Orchestra Simfonică din Veneția (1865 – 1880), la Opera din Amsterdam (1881 – 1885) și la Teatrul din Barcelona (1885 1895); membră a Societății Benedetto Marcello din Veneția;
George Reus-Mârza (George cavaler Reus-Mârza) (Mihalcea, Cernăuți, 1839 – 1896, Cernăuți), preot; urmează liceul la Cernăuți (abs. 1862); studii superioare la Institutul Teologic din Cernăuți (abs. 1866); preot la Costișa, Frătăuții Noi; predicator la Catedrala mitropolitană din Cernăuți (1884), arhipresviter catedral (1885); preocupări misionare; cercetător în problemele istoriei naționale; activ în cadrul „Societății pentru Cultura și Literatura Română în Bucovina”; animator al vieții cultural-științifice și religioase; conduce lucrările de editare și administrare a revistei „Candela” (1888 – 1896);
Eugenia de Reuss Ianculescu (Igești, Storojineț, 1866 – 1938, Igești), scriitoare, publicistă, promotoarea unor importante acțiuni menite să antreneze femeile din România în mișcarea internațională; a creat societatea Emanciparea femeii (1911), care își va schimba curând titlul în Drepturile femeii și va edita și o revistă purtând același nume; studiile la Iasi; devine profesoară și călătorește des în Franța și Italia ca membră a unor organizații academice și asociatii profesionale specializate în limbi clasice și arheologie; inspector școlar; a fondat ziarul „Drepturile femeii” (București), prima publicație feministă din România; membră a Consiliului Național al Femeilor Române; președinte al Ligii pentru Drepturile și Datoriile Femeii;
Petru Rezuș (Rădăuţi, 1913 – 1995, București), preot, scriitor; urmează Liceul „Eudoxiu Hurmuzachi” din Rădăuţi (1924 – 1931); Facultatea de Teologie și Seminarul pedagogic universitar de Litere și Filozofie, la Universitatea din Cernăuţi (1931 – 1935), la care obţine licenţa (1935) şi doctoratul (1937); paralel a urmat cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie din Cernăuţi (1931 – 1935), Ia care obţine licenţa în 1937; studii de specializare în psihologie și filozofie, ca bursier al Fondului Religionar al Mitropoliei Bucovinei, la Facultăţile de Teologie din Oxford, Cambridge, Strasbourg şi Viena (1935 – 1937), apoi din nou la Strasbourg (1937/38); Doctor în Teologie cu „Magna cum laude” (1937); preot în Storojineţ (1938), profesor de Dogmatică şi Apologetică la Academia teologică din Caransebeş (1938 – 1947), profesor suplinitor la Limba latină la Liceul “Traian Doda” şi de Limba română la Liceul de fete din Caransebeş (1938 – 1945); profesor de Apologetică și Morală la Facultatea de Teologie din Cernăuți, refugiată un timp, la Suceava unde va fi numit și prodecan (1945 – 1948); decan și prodecan al Facultăţii (1947 – 1948); profesor titular la Catedra de Teologie Fundamentală de la Institutul Teologic Universitar din Bucureşti (din 1948 până la pensionare, în 1974); director de studii (prorector) al Institutului (1949 – 1953); protopop, apoi iconom stavrofor (1950), autor de lucrări: de Teologie Fundamentală şi Dogmatică, Istorie bisericească, precum şi volume de schiţe, nuvele, basme, povestiri, române, culegeri de folclor; membru titular al Uniunii Scriitorilor;
Gregor von Rezzori (Gregor Arnulph Hilarius d’Arrezzo), (Cernăuți, 1914 – 1998, Donnini, Reggello, Florența), romancier, nuvelist, autor dramatic, eseist și actor austriac-român, german; studii la gimnaziile din Brașov, Fürstenfeld (Stiria) și Viena; în Leoben a studiat mineritul, în Viena arhitectura și medicina; și-a întrerupt studiile pentru a-și satisface stagiul militar în România; a rămas pentru patru ani la București unde s-a preocupat de pictură absolvind și studii de artă la Viena; în 1938 s-a mutat la Berlin unde și-a început activitatea de scriitor; după război, redactor și colaborator independent la N.W.D.R. în Hamburg; obține Premiul „Fontana” (1959, Berlin); în 1960 se află în Toscana; deși plecat din România, a rămas până la moarte cu pașaport românesc, la care n-a vrut să renunțe; debut cu proză umoristică, publicând în 1953, la Hamburg, volumul „Maghrebinische Geschichten” – amalgam de folclor iudaic-român-rutean-rus din vremea dedemult; publică „Memoriile unui antisemit” (1979), lucrare care i-a adus celebritatea, fiind tradusă în mai multe limbi; joacă în numeroase filme;
Teodor Robeanu (nume real Gheorghe Popovici) (Cernăuți, 1863 – 1905, Muncaci), jurist, istoric și poet; fiul lui Eusebie Popovici; membru corespondent al Academiei Române (1905); urmează gimnaziul și Facultatea de Drept în Cernăuți, apoi, continuate la Innsbruck și Viena; susține doctoratul în drept (1894); deputat în Camera austriacă (Dieta Bucovinei); în 1901, trece în România și se dedică studiilor privind istoria dreptului românesc; publică poezii în „Convorbiri literare”, „Candela”, „Gazeta Bucovinei”, etc.;
Ludwig Iosif Urban Rodewald (Rudescu) (Cernăuți, 1908 – 1992, Eichenau), zoolog; membru corespondent al Academiei Române; urmează școal primară la Viena (1914 – 1918), apoi Liceul german nr. 1 din Cernăuți (1919 – 1927); Facultatea de Biologie, secția zoologie (1927 – 1932); doctoratul cu teza: „Sistematica ecologia și răspândirea geografică a Rotiferelor din Bucovina” (1935); doctor docent (1939); lucrează în cercetare din 1932; asistent universitar, biolog, director al stațiunii Hidrobiologice și Piscicole Tulcea; participări la numeroase congrese internaționale cu comunicări științifice; este unul din cei 28 de autori ai colecției „Die Binnengewässer Schweizerbart’sche Verlagsgesellschaft”; a publicat numeroase lucrări, studii și articole; a cercetat Delta Dunării, publicând mai multe studii; membru al Societății Internaționale de Limnologie și Oceanografie, și al Societății Americane de Microscopie; răsplătit cu numeroase premii;
Eric Roll, Lord Roll of Ipsden, (născut Erich Roll) (Noua Suliță (Sulița), Bucovina, 1907 – 2005, Londra), economist, administrator, diplomat și bancher britanic; fiul bancherului evreu Mathias Roll din Cernăuți, oraș în care a învățat (1918-1925), la o școală privată românească; gimnaziul la Viena; studiază economia la Universitatea Birmingham din Anglia (1925); diploma de doctor (1930); a acceptat cetățenia britanică; lector în economie la University College Hull; a fost primul vicepreședinte, apoi președinte al băncii SG Warburg & Co; director al Băncii Angliei și în 1974 vice-cancelar al Universității din Southampton; a fost numit Life Peer în 1977 și director al societății Times Newspapers.Ltd.;
Karl Adolf Romstorfer (Aigen-Gaunersdorf, Austria, 1854 – 1917, Viena), arhitect, istoric; membru al Academiei Române (1914); a locuit 20 de ani la Cernăuți; a urmat cursurile Școlii Regale și ale Universității Tehnice din Viena, după absolvirea cărora a urmat un an serviciul militar obligatoriu; a lucrat cinci ani ca arhitect în construcții; a lucrat un an ca asistent la Universitatea Tehnică din Viena, trei ani ca director al Școlii Tehnice din Bergreichenstein (Boemia), 11 ani ca profesor și 9 ani ca director la Școala Industrială de Stat din Cernăuți; conservator al Comisiei centrale pentru ocrotirea monumentelor (din 1888); secretar al Muzeului Țării Bucovina; membru corespondent al Camerei de Comerț și Industrie din Cernăuți (1898 – 1904); efectuează cercetări arheologice în Bucovina; după planurile sale s-au efectuat cercetările de la Cetatea de Scaun din Suceava; începe restaurări de biserici și mănăstiri; s-a ocupat de arhitectura mănăstirii Putna, cu repararea şi decorarea mormântului lui Ștefan cel Mare, cu restaurarea mitropoliei Mirăuţilor din Suceava, cu dezgroparea ruinelor cetăţii Suceava şi cu instituirea unui muzeu; a realizat mai multe lucrări artistice, restaurarea de construcții de stil arhitectonic moldo-bizantin, trei construcții rezidențiale din lemn etc.; interesul său s-a manifestat în primul rând în realizarea de lucrări de artă arhitectonică, în special arhitectura castelelor și cetăților bizantine, precum și a clădirilor din lemn; ca arhitect, el a fost implicat în realizarea a numeroase construcții, cum ar fi școli, capele, biserici, în special în stil moldo-bizantin, palate și castele din Austria, Ungaria, România și Baden-Württemberg (Germania); mai multe proiecte de construcții realizate de el au primit premii; părăsește Bucovina în 1904, fiind numit director al Școlii de Comerț din Salzburg; este curator și editor al mai multor lucrări științifice; distins cu titlul de Cavaler al Ordinului „Coroana de Fier” cl.III și „Francisc Iosif”; Comandor al Ordinului „Steaua României” și „Coroana României”, Medalia „Bene Merenti” cl.I; a fost fondator al Muzeului Național al Bucovinei, membru al Societății Agricole Imperiale din Viena, al Camerei de Comerț și Industrie a Bucovinei din Cernăuți și al Asociației „Arta românească” din Budapesta; lucrări de restaurare a unor importante monumente istorice și de arhitectură ale Bucovinei: Cetatea de Scaun a Sucevei – a efectuat primele săpături arheologice (1895-1904), a consolidat părțile amenințate de prăbușire (1897-1903); Cetatea Șcheia – a fost primul care a cercetat ruinele cetății, lăsând și câteva note asupra observațiilor făcute; Biserica Mirăuți – a reconstruit-o din temelie în perioada 1898-1903; Mănăstirea Putna – a restaurat clădirea bisericii (1901-1902); Biserica Sfinții Apostoli Petru și Pavel din Solca – a restaurat biserica, demolând zidurile despărțitoare dintre pronaos și naos (care încadrau camera mormintelor) și mutând una din vechile uși interioare în peretele sudic al încăperii mormintelor unde s-a deschis o nouă intrare în biserică (1901-1902); Mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava – a restaurat Biserica „Sf. Gheorghe” în perioada 1904-1910, dându-i acoperișului forma actuală din țiglă colorat-smălțuită și înlocuindu-se portalul intrării în pridvor, și a restaurat și turnul-clopotniță, adăugându-i un etaj și decorând partea superioară a zidurilor cu firide și cu ocnițe; Biserica Sfântul Gheorghe din Bosanci – a realizat planurile după care a fost construită biserica; biserica a fost sfințită în 1907; lucrări: „Case ţărăneşti în Bucovina” (1890), „Metode de construcţie a clădirilor din piatră în Bucovina” (1890), „Die Bauvorschriften der Bukowina” (1894), „Vechi ziduri de apărare în Bucovina” (1895), „Vechi ctitorii voievodale în Suceava” (1904), „Cetatea Sucevii descrisă pe temeiul propriilor cercetări făcute între anii 1895-1904” (1913), „Die Holzkirche in Bossancze”, „Das ehemalige Klosterkirchlein Calugaritza”, „Vergleichende graphische Statistik in ihrer Anwendung auf das Herzogtum Bukowina und das Österreichische Staatsgebiet” (1886);
Moses Rosenkranz (născut Edmund Hans Rosenkranz) (Martin Brant) (Berhomet pe Prut, Cozmeni, 1904 – 2003, Kappel, Lenzkirch), poet; autodidact; de copil, a fost poliglot, vorbind limbile idiș, ucraineană, germană, poloneză și română; practică, pentru a se întreține, activități ocazionale prin Austria, Alsacia, sudul Franței; în anii ’30 a lucrat ca traducător pentru Regina Maria a României; publică o plachetă de versuri: „Leben in Versen/Viața în versuri”, amintind de poezia populară românească; în 1936 publică, la Cernăuți, un nou volum de versuri; în 1942 este deportat în lagărul de la Cernăuți, de unde a fugit în 1944 și în lagărul Tăbărești-Cilibia, unde a fost coleg de suferință cu Paul Celan; în 1947, autoritățile bolșevice, l-au deportat într-un Gulag în Siberia; în 1957, ajunge în București, unde ia legătura cu Paul Celan; editează volumul: Poezii/Gedichte (1947); emigrează în Germania (1961); publică un volum de versuri în Elveția și unul în Editura „Neue Literatur” din București (1971); „Im Untergang – Ein Jahrhundertbuch”, 1986; „Im Untergang II – Ein Jahrhundertbuch”, 1988; „Bukowina – Ausgewählte Gedichte” 1920–1997, 1998;
Richard Rottenburg (Ițcani, Suceava, 1894 – 1941, Hotin), general de brigadă; școala primară în Ițcani, apoi școala de cadeți Liov (Lemberg) (1904 – 1914); își începe cariera militară în armata imperială luând parte la luptele din Bucovina (Regimentul 41 de Infanterie), apoi apoi pe fronturile rusesc și italian; în 1918 este locotenent; preluat de Armata Română servește la Reg. de Vânători de Munte la Suceava și Caransebeș; în 1940 este colonel și comandant de regiment; ia parte la luptele de eliberare a Cernăuților (5 iulie 1941); cade în luptele de la trecerea Nistrului, la Hotin; avansat post-mortem la gradul de general de brigadă; distins cu Ordinul „Mihai Viteazul”, cea mai înaltă decorație militară română;
Maximilien Rubel (Cernăuți, 1905 – 1996, Paris), sociolog și istoric al marxismului, apropiat de anarhism; veteran al războiului civil din Spania; studii de Drept și Filozofie la Cernăuți și Viena; doctoratul, la Paris, în Filozofie și Științe Politice; în anul 1931, s-a mutat în Franța, devenind cetățean francez în 1937;
Robert Russ (Viena, 1847 – 1922, Viena), pictor și artist austriac; studii la Viena; a studiat cu Albert Zimmermann, Rudolf Ribarz, Eugene Jettel, Adolf Ditscheiner și Emil Jakob Schindler; în 1866, a participat la prima lui expoziție; profesor suplinitor la Academia de Arte Frumoase din Viena (1871); a pregătit gravuri și desene pentru lucrarea „Die österreichisch-ungarische Monarchie in Wort und Bild, Wien 1886–1902, Bd. ’Bukowina’, 1899”
Liviu Rusu (Cuciurul Mare, Cernăuți, 1908 – 1991, București), compozitor, muzicolog; studii de muzică la Cernăuți și apoi la Conservatorul din București (1928 – 1932); studii de istoria filozofiei și sociologie la Facultatea de Litere și Filozofie în București (1932/33); profesor de armonie, contrapunct și forme muzicale, la Conservatorul din Cernăuţi (1932 – 1940); dirijor de cor la Societatea Muzicală „Armonia” din Cernăuţi (1936 – 1940); profesor de Istoria muzicii și forme muzicale la Conservatorul din Timişoara (1944 – 1950); director al Artelor în Guvernământul Civil Românesc din Odessa; violonist solist şi lector la Filarmonica „Banatul” din Timişoara; redactor şef la Editura Muzicală din Bucureşti; director al revistei literare „Iconar”, Cernăuți (1935); publică studii, cronici muzicale, recenzii în „Muzica”, „Muzică și Poezie”, „Studii de muzicologie”, „Junimea literară”, „Suceava”, „Glasul Bucovinei”, etc.;
Rudd Rybiczka (Vaşcăuţi pe Ceremuş, 1911 – 1998, Kressbronn), pictor; Liceul German şi Facultatea (de Ştiinţe Naturale) din Cernăuţi; inclinat spre pictură, se dedică acestei arte; a făcut parte din cercul „Iconarilor”; se mută la București (1937), apoi în Germania (1940); din 1944, lucrează intens, fiind prezent cu expoziții personale; promovează goticul bucovinean;
Claudia Saghin (Cernăuți, 1906 – 1984, București), soprană; provine dintr-o veche familie de cărturari bucovineni; studii liceale și Conservatorul de Muzică și Artă Dramatică, la Cernăuți (1924 – 1926); urmează, apoi, Facultatea de Litere (neterminată) și, în paralel, Conservatorul din București (1926 – 1928); angajată ca solistă la Opera Română din București; specializare la Milano, apoi, angajată la Opera Mare din Roma (1936 – 1943); se reîntoarce în țară (1943) și în anul următor reia activitatea la Opera Română; distinsă cu Meritul Cultural cl.II;
Ștefan Saghin (Mitocu Dragomirnei, Suceava, 1859 – 1920, Bucureşti), profesor, autor de lucrări teologice; studii la Liceul din Suceava (1872 – 1880) şi la Facultatea de Teologie din Cernăuţi (1880 – 1884), care i-a conferit doctoratul în 1885; studii de specializare în Teologie sistematică la Facultăţile de Teologie din Viena, Breslau (Wroclaw) şi Atena; prefect de studii la Seminarul (internatul) clerical din Cernăuţi; preot şi predicator la Catedrala mitropolitană din Cernăuţi (1892 – 1900); profesor suplinitor de Română, Istorie şi Geografie la Școala Normală din Cernăuţi (1894 – 1896); docent (1899); profesor agregat (1900), apoi titular (din 1905) la catedra de Teologie Dogmatică de la Facultatea de Teologie din Cernăuţi, pe care a deţinut-o până la moarte; suplinitor al Catedrei de Teologie Fundamentală (1907 – 1919); decan al Facultăţii, (de cinci ori); rector al Universităţii din Cernăuţi (1911 – 1912);`„doctor honoris causa” al Facultăţii de Teologie din Atena; protopresbiter (1897); arhipresbiter stavrofor (1911); preşedinte provizoriu al Consistoriului mitropolitan din Cernăuţi (1916 – 1917); secretar-şef la Culte în Guvernul provizoriu al Bucovinei (1918 – 1920); autor de lucrări în specialitatea sa;
Ion Sbiera (Suceava, 1903 – 1989, Suceava), profesor, om de cultură; nepot al marelui cărturar Ion G. Sbiera; membru fondadtor al Academiei Române; a urmat Gimnaziul superiordin Suceava (1913 – 1916 și 1919 – 1921); în timpul războiului a făcut două clase la Liceul nr.3, i.r. al Statului din Cernăuți (1916 – 1918); după bacalaureat, student la Universitatea din Cernăuți, Facultatea de Științe, secția Științe Chimice (abs. 1924); cursuri pentru doctorat la Universitatea din Cernăuți (1926); profesor suplinitor la Liceul de fete din Suceava (1925), apoi se transferă la Liceul „Ștefan cel Mare din Suceava (1926 – 1963); transferat la Institutul Pedagogic de 3 ani din Suceava; pentru activitatea sa de 50 de ani în învățământ, a fost răsplătit cu titluri, medalii, ordine; a fost membru al mai multor societăți culturale și de binefacere: Reuniunea Muzical-Dramatică „Ciprian Porumbescu” Suceava, Ctitorii Casei „Ciprian Porumbescu” Suceava, Societatea „Școala Română”, Societatea pentru Răspândirea Științei și Culturii;
Ion G. Sbiera (Horodnicu de Jos, Rădăuți, 1836 – 1916, Cernăuți), folclorist, memorialist, istoric literar, poliglot; membru fondator (1866) al Societății Academice Române; urmează școala primară în Rădăuți, ultima clasă în Cernăuți; gimnaziul în același oraș, Cernăuți, unde l-a avut profesor pe Aron Pumnul; bacalaureatul în 1857; Facultatea de Drept a Universității din Viena și audiază cursuri la Facultatea de Filozofie (1857 – 1861); profesor suplinitor la catedra de Română a Gimnaziului din Cernăuți (1861), apoi titular (1866 – 1871); a întocmit și predat elevilor și cursuri de istoria românilor; din 1871, custode al Bibliotecii Bucovinei; din 1875, profesor la Universitatea din Cernăuți (mai întâi docent, suplinind catedra de limba și literatura română până în 1881, apoi profesor); doctor în filozofie (1886); distins cu Ordinul „Coroana României” în grad de cavaler (1898); membru fondator al REuniunii Române de Leptură din Cernăuți (1862), căreia i-a redactat statutul; ales în comitetul de conducere ca secretar; în 1865, Reuniunea se transformă în „Societatea pentru literatura și cultura română în Bucovina”; va conduce organul de presă al acesteia, „Foaia Societății” (1866 – 1869), prima revistă literară din Bucovina; colaborator la „Gazeta de Transilvania”, „Almanachul Bucovinei”, „Candela”, „Familia”, „Arhiva”, „Vatra” etc.; publică cronici, articole, studii de istorie și istorie literară, lingvistică, studii și culegeri de folclor etc.; adept al sistemului fonetic latinist conceput de Aron Pumbnul; edfitează în 1885, „Codicele Voronețian”; autor de manuale didactice și de cursuri universitare de istorie literară românească, primele de acest fel din Bucovina; profesorul lui Mihai Eminescu; lucrări: Despre însemnătatea refrenului „O lere Doamne”, din colindele române, despre timpul ivirii și însemnătatea lor (1865), Grigore Ureche. Contribuiri pentru o biografie a lui (biografie, 1884), Codicele Voronețean (1885), Povești și poezii poporale românești (1886), Colinde, cântece de stea și urări la nunți (1888), Aron Pumnul. Voci asupra vieței și însemnătății lui (biografie, 1889), Mișcări literare la românii din Bucovina (1890), Mișcări culturale și literale la românii din stânga Dunării în răstimpul de la 1504-1714 (1897), O pagină din istoria Bucovinei din 1848-1850, dimpreună cu niște notițe despre familia Hurmuzaki (1899), Familia Sbiera după tradițiune și istorie și amintiri din viața autorului (autobiografie, 1899), Contribuiri pentru o istorie soțială, cetățenească, religioasă, bisericească și cultural-literară a românilor de la originea lor încoace până la iulie 1504 (1906); basme;
Friedrich von Schiller ( – ), pictor, grafician; a pregătit gravuri și desene pentru lucrarea „Die österreichisch-ungarische Monarchie in Wort und Bild, Wien 1886–1902, Bd. ’Bukowina’, 1899”;
Joseph W. Schmidt (Davideni, Storojineț, Cernăuți, 1904 – 1942, Girenbad, Hinwil (lagăr), Zürich, Elveția), a fost un tenor austro-român și cantor evreu de faimă internațională; după primul război mondial a urmat cursurile unei școli comerciale și în același timp a luat lecții particulare de canto la Cernăuți cu Alexandru Zavulovici, apoi la Viena și Berlin; la vârsta de 15 ani a început să cânte în corul sinagogilor din Cernăuți și din Rădăuți; după Unirea Bucovinei cu România din 1918, a primit cetățenia română; în anul 1924 a dat primul concert public cu arii din opere, lieduri și balade românești; el a fost supranumit Privighetoarea din Cernăuți și Caruso al evreilor; a studiat muzica în Germania, dar s-a întors în România pentru a se înrola în armată; după satisfacerea stagiului militar obligatoriu, a fost cantor la Templul din Cernăuți; vorbea în mod fluent idiș, ebraica, româna, germana, engleza și franceza; cariera sa artistică a fost scurtă, desfășurată în Germania, întreruptă de cel de-al doilea război mondial; a fost invitat să cânte și în țări ca Austria, Belgia, Olanda, Franța, Statele Unite sau Palestina; s-a refugiat în timpul celui de-al doilea război mondial în Elveția, din cauza originii sale evreiești; a iubit cântecele românești care i-au legănat coplilăria;
Isaac Schreyer (Herbert Urfahr și Peregrinus) (Vijnița, 1890 – 1948, New York), poet, ziarist, editor de reviste și traducător; studiile gimnaziale la o școală privată din Cernăuți, apoi, a locuit la Viena, Berlin și Leipzig, unde a fost ziarist și a editat revista literară „Die Freistatt”; după 1918, a fost profesor, scriitor și traducător în Viena; se refugiază în Anglia (1939), apoi, în 1945 pleacă la New York;
I. Schubirsz, (? – ?), pictor, desenator, grafician; unul din ilustratorii Bucovinei;
Joseph Alois Schumpeter (Třešť, (Triesch), Cehia, 1883 – 1950, Taconic, Connecticut), economist; austriac-american originar din Cehia; în 1911 a devenit profesor de antropologie la Universitatea din Cernăuți, universitate unde se studia în limba germană, apoi s-a mutat la Graz unde a rămas până la sfârșitul primului război mondial; a fost ministru austriac de finanțe (1919 – 1920); a fost președintele băncii private Biederman (1920 – 1924); a primit o catedră la universitatea din Bonn (1925 – 1932); s-a mutat la Harvard, în Statele Unite ale Americii, unde a predat între anii 1932 și 1950;
Karl Seidman (Jurcăuți, Zastavna, Cernăuți, 1882 – 1949, Viena), jurist; studii liceale, de drept și economie națională la Universitatea din Cernăuți; doctorat în drept; funcționar în adminuistrația Bucovinei (din 1905); avansat la conducerea căpităniei districtului Cernăuți (din 1915); din 1916 este în slujba guvernului din Viena, până în 1922, când devine director al „Artmann & Co.AG;
Karl Ritter von Siegl (Łańcut (Landshut), Polonia, 1842 – 1900, Viena), inginer căi ferate, gravor; după ce a absolvit Schottengymnasium (1858 – 1862), și-a continuat studiile la Institutul Politehnic din Viena (1863 – 1881), în construcția de căi ferate; a studiat și la Academia de Arte Frumoase din Viena (1877 – 1879); a executat, 270 de gravuri și desene pentru lucrarea „Die österreichisch-ungarische Monarchie in Wort und Bild, Wien 1886–1902, Bd. „Bukowina”, 1899”; din 1883, a fost membru al „Künstlerhaus Wien”;
Tit Simedrea (Naipu, Vlașca, 1886 — 1971, la mănăstirea Cernica), a fost un cleric ortodox român; a studiat la Seminarul Nifon, apoi la Facultatea de Teologie din București, la Facultatea de Drept din Iași și a continuat studii de specializare în teologie la Montpellier și la Paris, în perioada 1922 – 1923; preot la Prunaru (1907 – 1916); preot militar (1916 – 1920); preot în București; director al Cancelariei Sf. Sinod și preot la Catedrala Mitropolitană din București (1923 – 1925); arhiereu vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor; profesor de Liturgică la Academia de Muzică Religioasă din București, ș.a; Episcop de Hotin (1935); în iulie 1940 a fost numit locotenent de mitropolit al Bucovinei, cu reşedinţa la Cernăuţi, iar instalarea ca mitropolit canonic s-a făcut la 25 martie 1941, la Suceava; s-a opus deportării evreilor; în 1945 s-a retras și s-a stabilit la schitul Darvari din București și la mănăstirea Cernica;
Dionisie Simionovici (Căbeşti, Storojineț, 1856 – 1928, Cernăuți), profesor; studii liceale, la Cernăuți și universitare, la Viena; susține examen de capacitate pentru istorie și geografie (1881), iar în 1883 pentru limba română; candidat pentru profesor la Liceul „Franz Josef” din Viena (1881 – 1882); profesor la Liceul de Stat din Cernăuți (1883 – 1886) și Școala reală ortodoxă (1886 – 1901); inspector pentru școlile românești la Bukowiner Landesschulrat (Consiliul Școlar al Bucovinei); inspector de țară și șeful comisiei de avizare a manualelor pentru școlile românești; a sprijinit mișcarea națională românească;
Emilian Sluşanschi (Cernăuți, 1877 – 1916, Bucureşti), jurist; studii de drept la Universitatea din Cernăuți (1896 – 1904); doctoratul în drept (1904); avocat la Vijnița (1904 – 1908) și la Storojineț (1908 – 1914); susținător al drepturilor istorice românești în Bucovina; a pus bazele unei formații corale în cadrul societății academice România Jună; a fost secretar și apoi președinte al Societății muzicale „Armonia” din Cernăuți; a organizat participarea acesteia la Expoziția Jubiliară din București, 1906; a întemeiat coruri la Vijnița, Storojineț și Cernăuți;
Maximilian Soniewitzki (Storojineț, 1882 – 1953, Salzburg), consilier aulic superior; urmează liceul și Facultatea de Drept la Cernăuți; funcționar austriac în diferite localități; Cernăuți, Siret, Zastavna, Salzburg, apoi în serviciul statului român; a fost președintele organizației catolicilor germani din Bucovina și al Comitetului popular german pentru Bucovina; consilier municipal, în 1929 și viceprimar al orașului Cernăuți; distins cu Ordinul Coroana României în grad de ofițer (1930);
Gabriel Anton, Baron Splény de Miháldy (Ternye, Ungaria, 1734 – 1818, Slivník, Slovacia), general austriac de origine maghiară; primul guvernator al Bucovinei după ocupare (1774 – 1778); a primit educație la școala iezuită Kosice; absolvent al Liceului iezuit din Viena, apoi s-a mutat la Academia Militară Teresianum; se dedică carierei militare (1752): maior (1759), colonel (1768), feldmareșal-locotenent (1773); a comandat trupele austriece care au invadat Bucovina (1774), partea de nord a statului feudal Moldova, profitând de slăbirea Imperiului Otoman în războiul ruso-turc din 1768 – 1774; numit șef al administrației militare din Bucovina (1774 – 1778); de la el au rămas o serie de rapoarte privind situația din Bucovina;
Familia Stârcea/Stîrcea (Freiherren von Styrcea/Styrczea)
Baronii de Stârcea/Stîrcea (Freiherren von Styrcea/Styrczea) sunt descendenții unei vechi familii de boieri anterior din Ardeal, veniți timpuriu în Principatul Moldovei, care au fost membrii ai nobilimii austriece din Bucovina, mai târziu numiți și baroni ai Marii Britanii; primul document existent despre familia Stârcea este uricul lui Alexandru cel Bun, din anul 1411, în care descendentul conducătorului cuman Tebuc din Ardeal, Panul Iurașco Tăbuci (zis și Tăbuci Stîrce), înrudit cu Mușatinii, a primit moșia Boian; marele boier Dragomir Stârcea, (documentat la 22 aprilie 1428), fiul hatmanului Drăgoi și nepotul lui Iurașcu, este protopărintele neamului Stârcea, strănepoții lui Iurașcu au îndeplinit funcții importante la Curtea Moldovei pe timpul voievozilor Ștefăniță și Petru Rareș: Așa a fost Ion (Ioan) între 1515 și 1528 mare stolnic, după acea din 1528 pârcălab de Hotin și fratele său Mihul pârcălab al Cetății de Baltă; acesta din urmă a devenit chiar hatman, dar a fost ucis, în 1540, la porunca domnitorului Petru Rareș, fiul lui Ioan pârcălab, Mateiaș, a fost mai târziu, pe timpul domniei lui Alexandru Lăpușneanu, vistiernic, mai târziu, ca și tatăl său, Pârcălab de Hotin (1552-1563) și mare spătar; în anul 1642 domnitorul Vasile Lupu confirmă lui Constantin Stîrcea satele Briceni, Mihălcăuți, Hrimăncăuți și altele ca proprietatea sa în granițele vechi, în anul 1720 marele vornic Miron a împărțit moșiile sale între cei 14 copii; unul dintre fiii săi, Pătrașcu, a fondat linia ulteriorilor cavaleri austrieci de Strischka (Strâșca, Strîșca) altul, Iloaie, neamul Volcineț, în anul 1774 domnitorul Grigore al IV-lea Ghica l-a numit pe Toader Stîrcea vornic de poartă, Ioniță Stârcea, mare spătar, tot un fiu, căsătorit cu Maria, poreclită Lupa, fiica lui Șerban Flondor și a Catrinei Bainschi, a fost numit Cracalia și a păstrat această poreclă drept nume de familie, devenind protopărintele familiei Cracalia; Pe baza brevetului de nobiliare austriac, a fost atestată legitimitatea înnobilării familiei, fiind de vechi boieri moldovenești, drept urmare, în 1789, toți membrii familiei cu domiciliu stabil în Bucovina au fost numiți cavaleri austrieci: Frații Gheorghe, Teodor și Ștefan Stârcea, sora lor Ilinca precum verii lor Ștefan și Șerban;
Emanoil baron de Stârcea (Emanuel Ritter von Styrczea) (Slobozia-Berlinți, Siret, 1800 – 1896, Cernăuți), fiul lui Gheorghe (1767-1833) și al Saftei de Ilschi (Ilski), de la 25 ianuarie 1835, a fost căsătorit cu Helene von Ralli (Iași, 1813 – 1875, Crasna Ilschi), a fost numit baron prin cea mai înaltă rezoluție al împăratului Franz Joseph I din 2 martie 1880 si diploma de la Viena din 21 mai; titlul a fost ereditar și aprobat de asemenea celor trei copii ai săi:
A.Eugen baron de Stârcea (Eugen Freiherr von Styrcea) (Crasna Ilschi, Storojineț, 1835 – 1901, Cernăuți), fiul mai mare a lui Emanoil, om politic, studii particulare, Institutul Terezian din Viena și studii juridice la Universitatea Viena, în 1850 este angajat funcționar în cadrul guvernului de la Cernăuți, a fost consilier imperial, politician federalist în Ducatul Bucovinei și deputat al Consiliului Imperial (Reichsrat), membru în Comitetul Dietal al Bucovinei(1893 – 1899), președinte al Societății Agriculturale Bucovinene(1880 – 1899), s-a căsătorit în 1863 cu Pulcheria de Grigorcea (Prisăcăreni, Adâncata, Storojineț, 1844 – 1878, Marienbad), apoi cu Victoria de Cârste în 10 decembrie 1884; în 1883, el a fost șef al consorțiului de proiectare ale traseelor feroviare Hatna – Gura Humorului – Câmpulung Moldovenesc și Hliboka (Adâncata) – Storojineț – Berhomet pe Siret, a fost numit vicepreședintele comisiei Ducatului Bucovinei pentru Expoziția Universală de la Paris din 1900; a avut un fiu:
George baron de Stârcea (Georg Freiherr von Styrcea) (Crasna, 1869 – 1897, Viena), singurul fiu a lui Eugen și Pulcheria a fost comisar de district, a promovat în drept cu un rezultat excepțional și a intrat după acea în serviciul de stat, s-a îmbolnăvit grav, căutând peste doi ani ajutor medical în interiorul țării și în străinătate, dar fără folos, a fost căsătorit cu Elena de Flondor (1866 – 1930), cu care a avut un fiu:
Alexandru baron de Stârcea (n. 12 decembrie 1889, Cernăuți – d. 1979, București).[14] Acesta, mare moșier, a fost căsătorit cu actrița austriacă Marietta Johanny (Weyregg la Attersee, 1894 – 1934, Cernăuți), fiica preotului luteran dr. teolog Erich Johanny;
B.Victor baron de Stârcea (Viktor Freiherr von Stârcea) (Crasna Ilschi, 1839 – 1908, Cernăuți), fiul mai tânăr al lui Emanoil, studii de drept la Viena, a fost membru al Camerei Legislative a Bucovinei(1871 – 1898) și în Consiliul Imperial din Viena, președinte al Societății pentru Cultura și Literatura Română în Bucovina(1882 – 1887), s-a căsătorit în 1861 la Viena cu Pulcheria baroana de Petrino-Armis (Chișinău, 1843 – 1869, Cernăuți), a fost șambelan imperial, membru al Consiliului Imperial și ambasadorul Austriei în America de Sud; Prim-ministrul Austro-Ungariei, în calitate de șef al Ministerului de Interne, a acordat, la 15 octombrie 1883, în înțelegere cu ministerele de resort, printre alții, lui Alexandru baron Wassilko de Serecki, Victor și fratelui său Eugen baroni de Stârcea, Nicolae baron de Hurmuzaki, dr. Nicolae cavaler de Grigorcea, dr. Ioan cavaler de Zotta precum direcțiunii fondurilor de religie ortodoxă bucovinene, permiterea înființării unei societăți pe acțiuni (S. A.) sub numele de „Asociația de Petrol Bucovina” cu sediul în Cernăuți și a aprobat statutele acesteia, de către Curtea Provincială și Comercială din Cernăuți s-a făcut cunoscut faptul, că, după înregistrarea companiei „Bukowinaer Lokalbahnen” (Căile ferate locale din Bucovina) în registrul de comerț a companiei (sub tom. I, p. 181 usq. 186), baronul a fost ales, la 31 decembrie 1886 Director General al noii societăți pe acțiuni (S. A.); a mai fost ales, la 21 decembrie 1886, vicepreședinte al consiliului de administrație al bäncii „Boden-Credit-Anstalt” (Instituția pentru pământ și credite), a fost reales în Dieta Bucovinei, la 7 Iulie 1884, ca reprezentant al districtului Gura Humorului-Solca, și la 8 iulie 1890; În 1918 participă, ca membru , în C.N.R. din Cernăuți, ia parte la lucrările Congresului General al Bucovinei, care a hotărât Unirea Bucovinei cu România, membru al P.D. al Unirii din Bucovina, în 1920 devine membru al Partidului Poporului, deputat și senator în Parlamentul României Mari, membru în Comitetul de înfăptuire a reformei agrare, ministru de stat, cooptat în corpul diplomatic român cu grad de ministru plenipotențiar, mare maestru de ceremonii la Curtea Regală a României, membru al Consiliului Superior Național al Frontului Renașterii Naționale, și senator, decorat cu Crucea Mare a Ordinului Franz-Joseph (1912):
Ioan Victor baron de Stârcea (Johann Viktor Freiherr von Stârcea) (Cernăuți? sau Crasna, Storojineț?, 1864 – 1944, Sibiu), fiul lui Victor, s-a căsătorit la 2 iunie 1904 cu Bertha Carolina Amalia contesă Viomes de Ponthieu (Tanger, 1886 – 1937, București)), a fost cămătar imperial, șambelan al Curții Imperiale din Viena, legat extraordinar și ministru plenipotențiar, ambasadorul austro-ungar pentru Chile, Peru și Bolivia de la 16 decembrie 1912 până la 8 noiembrie 1916, la 13 martie 1891 a avut loc în aula Universității Franz Joseph din Cernăuți, promoția în drept, cu „Promotio sub auspiciis imperatoris” (Promoția sub supravegherea împăratului), guvernatorul Bucovinei Anton conte de Pace a făcut un elogiu; după prăbușirea Imperiului Austro-Ungar, luptător pentru unirea Bucovinei cu România, Ioan baron de Stârcea a fost membru al Consiliului Național Român din Cernăuți, după unire devenind maestru de ceremonii al Curții Regale din București, iar în timpul domniei lui Carol al II-lea, membru în Consiliul superior al Frontului Renașterii Naționale, a fost ministru în trei guverne ale Regatului România, a avut trei urmași:
1.Victor baron de Stârcea (Constantinopol, 1905 – 1990, Bridgetown Wells, Kent), a fost căsătorit cu Joan Frances (d. 1997), a fost mult timp ambasadorul României intebelice la Londra, unde a rămas după al Doilea Război Mondial, a avut un fiu:
Michael Edward David baron de Stârcea (n. 1954), a fost membru al Camerei de Comerț la Londra precum și al Consiliului de Afaceri, este director al „Merry Opera Company Ltd.”, Kent și sponsor principal al Orchestrei Simfonice din Londra, a fost numit și baron al Marii Britanii de către regina Elisabeta a II-a; moșiile tatălui care nu se aflau în Bucovina de Nord, expropriate de către comuniști în 1948 – Văleni în apropiere de Roman și 700 de hectare de pădure în Gura Humorului – i-au fost restituite de statul român după Revoluția Română din 1989;
2.Ioan (Ionel) baron Mocsony-Stârcea (Cernăuți, 1909 – 1992, Elveția), a fost un moșier, industriaș și om politic român, fiul mai tânăr al lui Ioan Victor, a obținut licența în litere la Universitatea din Cambridge (Marea Britanie), în anul 1925, când avea 16 ani, Ionel a fost înfiat de baronul austriac Anton Mocsony de Foen, un bun prieten de familie care nu avea urmași direcți, la moartea bătrânului baron, Ioan a intrat în posesia averii și a titlului acestuia, devenind proprietarul unui întins domeniu pe Valea Mureșului, între Deva și Arad care cuprindea și Castelele Bulci și Săvârșin, el devenise astfel unul dintre cei mai bogați oameni din România, Ioan a fost promovat apoi în funcția de vice-mareșal al Curții Regale, a redevenit mare maestru de vânătoare, demnitate care-i permite drumuri prin țară și întâlniri sustrase controlului autorităților regimului Antonescu, astfel, a putut asigura și legăturile dintre cei implicați în arestarea lui Antonescu, a lucrat apoi în centrala Ministerului Afacerilor Străine, a fost unul dintre liderii „Marii opoziții” împotriva regimului Ion Antonescu și în pregătirea evenimentelor din 23 august 1944, a fost arestat la 8 septembrie 1947, fiind judecat în „Procesul Maniu – Mihalache”, condamnat spre deosebire de restul lotului, care a primit sentințe mari, de Tribunalul militar al Regiunii a II-a din București la doi ani de închisoare corecțională pentru omisiune de denunț, 4 ani de degradare civică și 500 de lei cheltuieli de judecată, ca răsplată a colaborării cu anchetatorii în „dezvăluirea legăturilor lui Maniu cu americanii”, a fost încarcerat în Penitenciarul Craiova, iar în aprilie 1954, baronul a fost condamnat, încă odată, la 15 ani de închisoare și confiscarea întregii averi; a ieșit din închisoare abia cu prilejul amnistiei generale a deținuților politici din 1964, plecând în Elveția, unde soția sa s-a refugiat cu copiii imediat la sfârșitul războiului, stabilindu-se în apropiere de Geneva, izolat de românii din exil;
3.Ilinca de Stârcea
C.Natalia (n. 2 decembrie 1842, Crasna Ilschi – d. 9 martie 1916, Viena) s-a căsătorit la 24 februarie 1859 în Cernăuți cu Nicolae de Hurmuzaki (1826-1909) și a fost mama baronilor Constantin și Alexandru Hurmuzachi;
Traian Stârcea (1875 – 1928, Budapesta), diplomat; văr cu baronul I.V.Stârcea, urmează Școala Militară din București (1895 – 1897); atașat militar (căpitan) la Viena (1914 – 1916); colonel, adjutant al regelui Ferdinand I; ministru plenipotențiar cl.I; trimis extraordinar și ministru plenipotențiar la Budapesta;
Eliezer Steinbarg (Lipcani, Hotin, 1880 – 1932, Cernăuți), profesor, scriitor, poet, fabulist român, evreu; a lucrat ca profesor de limba idiș în Basarabia și în Volinia; a activat în timpul regimului țarist, austro-ungar și românesc, a devenit mentorul vieții literare idiș la Cernăuți;
Wilhelm Stekel (Boian, 1868 – 1940, Londra), medic, psihanalist și sexolog austriac evreu; a crescut la Cernăuți, unde a frecventat liceul, a murit (s-a sinucis) în exil, in Anglia;
Leo Stern (născut Jonas Leib Stern) (Voloca pe Derelui, (Voloca), Cernăuți, 1901 – 1982, Halle/Saale), istoric, sociolog și militant comunist austriac, evreu; a urmat liceul la Cernăuți; a activat în Austria, Cehia, în războiul civil din Spania și în URSS, apoi s-a stabilit în Germania de Est, unde a fost rectorul Universității Martin Luther din Halle;
Manfred Stern (Voloca pe Derelui, (Voloca), Cernăuți, 1896 – 1954, Lagărul Sosnovka), militant comunist austriac, evreu, fratele lui Leo Stern; spion GRU, comandant al Armatei Roșii chineze și al Brigăzii a 11 -a republicane (sub numele Emilio Kléber) în Războiul civil din Spania; a murit în Gulagul stalinist, în lagărul Sosnovka;
Wolf Stern (Voloca pe Derelui, (Voloca), Cernăuți, 1897 – 1960), militant comunist, ziarist și istoric militar, evreu, fratele lui Leo și Manfred Stern; a activat în România, Austria, URSS și, apoi, s-a stabilit în Germania de Est;
Mircea Streinul (Cuciurul Mare, Storojineț, Cernăuți, 1910 – 1945, București), om de litere, antologator, editor de reviste, poet, prozator și translator român; urmează școala primară în satul natal; Liceul „Aron Pumnul”, și Universitatea din Cernăuți, Facultatea de Litere-Filozofie și Drept (1920 – 1928); în 1929, devine student la teologie al Universității „Regele Carol I” din Cernăuți, licență în Teologie (1934); în 1928, elev fiind, fondează, împreună cu Neculai Roșca, Neculai Pavel și Teodor Plop (Tudor Ulmanu), revista „Caietul celor 4” (un singur număr), apoi revista „Speranța”; debut în revista „Junimea literară”, apoi redactor; prim redactor la ”GlasulBucovinei”; împreună cu Ion Roșca, Gh. Antonovici, George Drumur și Neculai Pavel pune bazele grupării literare „Iconar” (cu Iulian Vesper și Liviu Rusu), a colecției (1933) și a Editurii „Iconar”; colaborează mai la toate revistele bucovinene, la multe reviste din țară și întemeiază revistele „Argonaut” și „Fișier”; se impune ca poet și prozator; în 1934, este numit director la Librăria „Glasul Bucovinei” din Cernăuți; se mută pentru scurt timp la București (1937) ca redactor la ziarul „Buna Vestire”, apoi la „Universul literar”; colaborează la: „Capricorn”, „Azi”, „Frize”, „Meșterul Manole”, „Gândirea”, „Revista Fundațiilor Regale” și „Vremea”; revine la Cernăuți (1938), unde pune bazele Societății Scriitorilor Bucovineni, fiind ales vicepreședinte; redactor la ziarul „Suceava”, condus de Romulus Cândea și director al Librăriei și Editurii „Suceava”; referent de presă (1939) la Comandamentul Străjeresc al Ținutului Suceava (județele: Câmpulung, Cernăuți, Dorohoi, Hotin, Rădăuți, Storojineț, Suceava); plecat definitiv la București, angajat cenzor la Ministerul Propagandei (1941); împreună cu membrii Societății Scriitorilor Bucovineni, inițiază apariția suplimentului săptămânal al ziarului „Bucovina”, „Bucovina literară”; inițiază colecția „Scriitorilor bucovineni”; împreună cu Virgil Ierunca și Geo Dumitrescu, fondează revista „Albatros”; volume: „Carte de iconar”, poeme (1933), „Itinerar cu anexe în vis. Cartea pământului” (1934), „Tarot sau Călătoria omului” (1935), „Divertisment” (1936), „Zece cuvinte ale fericitului Francisc de Assisi” (1936), „Comentarii lirice la poeme într-un vers de Ion Pillat” (1937), „Corbul de aur” (1938), „Aventura domnișoarei Zenobia Magheru” (1938), „Ion Aluion” (1938), „Lupul din țara Huțulilor (1939), „Guzli sau Tsu-Tsui” (1939), „Viața în pădure” (1939), „Somnul negru” (rescrierea lui Ion Aluion) (1941), „Drama casei Timoteu” (1941), „Prăvălia diavolului” (1942), „Soarele răsare noaptea” (1943), „Băieți de fată” (1944), Opera lirică – poeme alese din volumele anterioare (1939); recompensat cu Premiul Societatea Scriitorilor Români (1935);
Alexander Supan (San Candido, 1847 – 1920, Wrocław (Breslau)), geograf și geopolitician austro-german, originar din Tirol, a fost profesor la Universitatea Leopoldina din Breslau, Germania (azi Wroclaw, Polonia) și la Universitatea Franz-Joseph din Cernăuți;
Valerian Șesan (Slobozia Rarancei, Cernăuți, 1878 – 1940, Cernăuți), teolog, jurist; studii la Gimnaziul român clasic din Cernăuţi (1888-1896), apoi Facultatea de Teologie din Cernăuţi (1896- 1900), (doctoratul în 1901) și continuă studiile la Facultăţile de Drept din Cernăuţi, Viena şi Praga, cu doctorat în Drept la Praga în 1916; studii de specializare la Universitatea din Atena şi la lerusalim (1906 – 1907), apoi la Academiile teologice din Kiev, Moscova şi Petersburg (1907 – 1908); diacon la Catedrala din Cernăuţi (1909 – 1918); translator pentru limba cehă pe lângă Curtea de Apel din Cernăuţi (1911 – 1939); docent pentru Dreptul bisericesc la Facultatea de Teologie din Cernăuţi (1913); profesor suplinitor la aceeaşi catedra (1918), apoi titular (1919 – 1940); decan al Facultăţii (1921/22); rector al Universităţii din Cernăuţi (1923 – 1925 şi 1927 – 1930); preot (1918), protopop (1920), arhipresbiter stavrofor (1922); profesor la Facultatea de Drept din Cernăuţi, membru în Consistoriul Superior bisericesc (1919 – 1925), secretarul Constituantei bisericeşti însărcinat cu realizarea unificării organizaţiei bisericeşti ortodoxe în România întregită, având un rol însemnat în aceasta acţiuneş director general al Departamentului Cultelor pentru Bucovina în Cernăuţi (1922-1925); consilier referent la secţia economică a Consiliului eparhial Cernăuţi (1925-1931); membru în Congresul Naţional Bisericesc, delegatul Bisericii Ortodoxe Române la Congresul Alianţei mondiale pentru înfrăţirea popoarelor prin Biserică (Praga, 1928); preşedintele Asociaţiei clerului ortodox din Bucovina (1936- 1940); fondator şi preşedinte al Asociatiei Culturale ,,Prietenii Cehoslovaciei” din Cernăuţi; membru al “Societăţii pentru cultura şi literatura română din Bucovina” ş.a.; a publicat o serie de lucrări de Drept canonic, mai ales de interes practic ale Ortodoxiei în general şi ale Bisericii noastre în special; diferite studii în “Candela”, Cernăuţi, articole în “Glasul Bucovinei”, Cernăuţi şi “Cuvântul Preoţesc”, Rădăuţi, recenzii, cuvântări, regulamente etc.; „Kirche und Staat im romisch byzantinischen Reiche seit Konstantin dem Grossen und bis zum Falle Konstantinopels” Vol.I., „Die Religionspolitik der christlich romischen Kaiser, von Konstantin d. Gr. bis Theodosius d. Gr. (313-380)”, Czernowitz, 1911, XV + 359 p. (vol. II, pregătit pentru tipar, s-a pierdut în 1940); „Curs de drept bisericesc universal”, ed. a IV-a, Cernăuţi, 1942, „Unificarca Bisericii Ortodoxe din România întregită. Statutul Organic din Transilvania în Iumina canoanelor. Constituţionalism în Biserica Ortodoxă. Trei studii în legatură cu organizarea Bisericii Ortodoxe Române întregite”, Cernăuţi, 1919, etc.;
Teodor V. Ștefanelli (născut Theodor Ștefaniuc) (Siret, 1849 – 1920, Fălticeni) a fost un istoric, poet, prozator, jurist și istoric al Dreptului românesc; urmează Școala poporală de băieți din Siret (1856 – 1860); studii secundare la Cernăuți, unde are profesori pe Aron Pumnul și I.G.Sbiera (1860 – 1868) unde a fost coleg cu Mihai Eminescu; Facultatea de Drept a Universității din Viena (1868 – 1873); doctoratul în drept, la Viena (1875); secretar al Societății „România Jună”; practicant și apoi ascultant de judecător la Tribunalul Cernăuți (1873 – 1875); ia parte activă la înființarea primei societăți studențești din Cernăuți, „Arboroasa”; a lucrat în calitate de magistrat și administrator în Câmpulung Moldovenesc (1876 – 1882), unde a inființat un teatru popular; magistrat la Suceava (1882 – 1888) și consilier al Curții de Apel din Lemberg (Liov), apoi, a fost consultant imperial la Curtea Supremă din Viena; a făcut parte din Societatea pentru Cultura și Literatura Română din Bucovina; contribuție esențială la înființarea Societății „Școala Română” din Suceava, a „Revistei politice” (1886) ș.a.; membru al Partidului Național Român, a fost deputat în Dieta Bucovinei, participând activ la Unirea Bucovinei cu România, în 1918; a scris versuri, nuvele, schițe, memorii, piese într-un act; colaborări la „Foaia Societății pentru Cultura și Literatura Română”, „Analele Academiei Române”, „Aurora Română”, „Calendariul Societății pentru Cultura și Literatura Română”, „Convorbiri literare”, „Revista politică”, „Deșteptarea”, „Junimea Literară”, „Gazeta Bucovinei”, „Arhiva”, „Transilvania” și „Tribuna”; „Loango” (1886), „Istoricul luptei pentru drept în ținutul Câmpulungului Moldovenesc” (1911), „Documente din vechiul ocol al Câmpulungului Moldovenesc” (1915), „Amintiri despre Eminescu” (1914), etc.;
Ştefan Ştefureac (Ceahor, 1845 – 1893, Suceava), scriitor; urmează liceul în Cernăuți (1868); Facultatea de Filozofie, în Viena; profesor de greacă, latină şi română la Gimnaziul din Suceava (1874 – 1893); membru fondator al Societății „Școala Română”; colaborări la diverse reviste; autor de manuale școlare; publică în „Convorbiri literare”, „Junimea Literară”, „Albina”, „Tribuna”, „Revista politică”, „Gazeta TRansilvaniei”, etc.; a alcătuit cărți de citire pentru clasele I-III; a publicat studiile „Einige Suffixe zur Bildung des Substantivs und Adjectivs im Romanischen“ (1880, 1881), „Eine Recension der neuen. Auflage der Gammatik von Pumnul“ (1883);
Demeter Ritter von Tabora (Cernăuți, 1877 – 1925, Frankfurt am Main), medic, profesor; aparține unei vechi familii de bucovineni, tatăl său, Alois cavaler de Tabora, doctor în drept, facând parte dintre avocații apărării studenților „Arboroșeni”; viceprimar al Cernăuților; studii medii la Cernăuți; susține un examen special la Krefeld, pentru recunoașterea diplomei de bacalaureat; studii de medicină la Bonn, München, Strasbourg și Giessen (1895 – 1899); asistent la Königsberg (1900), medic secundar la Clinica medicală din Lemberg (1901); asistent la Clinica medicală din Giessen (1902); susține doctoratul în 1902; docent în 1906; medic primar la Strasbourg – Clinica de boli interne a Universității (1907 – 1915); profesor, șef de clinică la aceeași instituție (1915 – 1918); profesor într-o clinică medicală la Frnkfurt pe Main; cercetări în flebotonometrie; participă cu comunicări științifice la congresele germane de medicină internă; contribuții remarcabile în dezvoltarea medicinii; se sinucide împreună cu soția sa;
Erast Diti Tarangul (Câmpulung Moldovenesc, 1901 – 1985, Cluj, înmormântat la Suceava), jurist; studii Liceul „Ștefan cel Mare”, Suceava; Facultatea de drept din Cernăuți (1922); doctoratul în drept la Universitatea Cernăuți (1924); specializare la Facultatea de Drept a Universității din Bordeaux (1925 – 1926); secretar al Facultății de Drept din Cernăuți (1922 – 1924 și 1926 – 1928); asistent onorific la Facultatea de drept Cernăuți (1926 – 1927); conferențiar suplinitor (1927); docent în specialitatea dreptului administrativ (1931); conferențiar universitar definitiv (1932); profesor agregat la Catedra de Drept administrativ a Facultății de Drept din Cernăuți (1937), apoi la Facultatea de Drept din Iași și profesor universitar titular (1942), la Facultatea de Drept din Cluj (decan 1947/48); specialist în drept administrativ românesc; colaborări la „Revista de drept public”, (București), „Arhiva de drept public”, (Iași, Bucovina, Cernăuți), ș.a.; articole: „Principiul legalității în dreptul administrativ român și francez”, (Revista de Drept Public, 1929), „Puterea discreționară a administrației”, (Revista de Drept Public, 1936), „Actele de guvernământ”, (Cernăuți, 1937), ș.a.; volume: „Teoria lui Duguit asupra raportului între drept și stat” (conferința ținută cu ocazia inaugurării cursurilor de drept administrativ la Facultatea de Drept din Cernăuți), (Tipografia I.Wiegler, Cernăuți, 1928), „Tratat de drept administrativ român”, (Editura Tipografiei Glasul Bucovinei, Cernăuți, 1944), „Curs de drept administrativ”, (Universitatea „Regele Ferdinand” Cluj, Facultatea de Drept, Cluj, 1947);
Vasile Tarnavschi (Mihoveni, Suceava, 1859 – 1945, Bucureşti), Gimnaziul Superior greco-ortodox Suceava a urmat liceul (1870-1878). Licenţiat al Facultăţii de Teologie din Cernăuţi profesor universitar la Cernăuţi la catedra de studiul Vechiului Testament şi Limba ebraică,
Sidi L’vovna Tal’ sau Sidy Thal, (născută Sorale Sara Birkental) (Cernăuți, 1912 – 1983, Cernăuți), actriță și cântăreață evreică în limba idiș din România și Ucraina, debut în trupa lui Pincu Friedman, în 1928 joacă la București la Teatrul Roxy de pe str. Lipscani, la Iași joacă la Teatrul „Pomul verde”, în 1934 este primită în trupa lui C. Nottara, în 1941, ca urmare a izbucnirii războiului, se refugiază la Tașkent, în Uzbekistan, unde își continuă cariera, după război, revine la Cernăuți, orașul copilăriei și adolescenței, unde fondează „Klein Kunst Bühne” (Mica scenă de artă);
George Tofan (Bilca, 1880 – 1920, Cernăuţi), Liceul Clasic din Suceava, Universitatea din Cernăuți, preşedinte al organizației Asociația Corpului Didactic Român din Bucovina, în calitate de secretar al Societății pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina a înființat 14 şcoli particulare româneşti, inspector pentru şcolile româneşti particulare şi director al Gimnaziului de Băieți din Bazargic, revizor şcolar al județului Chişinău, director al Şcolii Normale din Cernăuți,
Orest Tofan (Vilaucea, Storojineț, 1912 – 1986, Suceava), studii, Liceul „Aron Pumnul” și Universitatea din Cernăuți, profesor la licee din Hotin, Cernăuți, Storojineț, Suceava, Pitești, Constanța,
Constantin Tomasciuc (Cernăuți, 1840 – 1889, Viena), jurist si om politic român din Bucovina, tatăl rutean, mama româncă, deputat din partea Partidului Liberal German în Parlamentul de la Viena, inițiatorul și primul rector al Universității din Cernăuți cu limba de predare germană, a susținut demersurile românilor bucovineni, cetățean de onoare al orașului Rădăuți,
Aristide Tomiac (Straja, 1890 – 1941, Cernăuți), folclorist, doctor în drept, litere şi filosofie, liceul la Suceava, Școala Normală Cernăuți, participă la acțiunea de recuperare a folclorului bucovinean, inițiată de prof. univ. Matthias Friedwagner, culegerile sale fiind incluse în volumul „Rumänische Volkslieder aus der Bukowina, Cântece populare din Bucovina – Würzburg, 1940”, cea mai mare colecție de folclor regional,
Vladimir Trebici (Horecea Mănăstirii, Cernăuți, 1916 – 1999, București) a fost un demograf și sociolog român, membru titular al Academiei Române,
Emanuel Turczynski (Cernăuți, 1919 – 2002, München), istoric, politolog,
Stefanie von Turetzki (1868 –1929 ), fondatoare a primului liceu de fete din Austro-Ungaria, la Cernăuți;
Felicia Bădăliță – Țigănescu (Horodnicul de Jos, Rădăuți, 1910 – 2003, Rădăuți), Liceul de Fete Suceava, Liceul Ortodox din Cernăuți, Facultatea de Fizică der la Univ. Cernăuți de la care s-a transferat după doi ani la Facultatea de Drept, prima femeie din România brevatată ca pilot planorist și a cincea în ordinea brevetelor românești, ultimul zbor cu planorul l-a efectuat la 90 de ani,
Emilian Țopa (Cuciurul Mic, Cernăuți, 1900 – 1987, Iași) a fost un botanist român, director al grădinilor botanice din Cernăuți, Cluj și Iași,
Leon Țopa (Carapciu pe Ceremuș, Cernăuți, 1912 – 1996, București), sociolog, pedagog,
Tudor Țopa (Cernăuți, 1928 – 2008, București), a fost un eseist, prozator, scriitor și traducător român
Viorica (Krauss) Ursuleac (Cernăuți, 1894 – 1985, Ehrwald, Tirol), cântăreață de operă din Austria și Germania, de origine română;
Valerian Vâlceanu – Hlușcu (Roșa, Cernăuți, 1906 – ?), botanist,
Paul Verona (Herța, Dorohoi, 1897 – 1966, București), pictor român, la Cernăuți pune bazele Societății Artiștilor Plastici din Bucovina,
Sofia Vicoveanca (Sofia Fusa căsăt. Micu) (Toporăuți, Cernăuți, 23 septembrie 1941) este o renumită interpretă română de muzică populară, poetă și actriță de film;
Roman Vlad (Cernăuți, 1919 – 2013, Roma) a fost un compozitor, muzicolog și pianist român, naturalizat italian,
Alexandru Voevidca (Vaslăuți, Cernăuți, 1862 — 1931, Cernăuți) a fost un folclorist și muzicolog român, dirijor de cor și orchestră din zona Bucovinei, a urmat Școala Normală de învățători din Cernăuți, a studiat muzica la Societatea Filarmonică din Cernăuți, învățător la Sinăuții de Jos, Boian, Cozmeni, apoi profesor de muzică, traducător de limbi străine, dirijor de cor și orchestră, inspector de muzică în Cernăuți, a compus muzică de teatru, a publicat mai multe culegeri de folclor,
Emilian Voiutschi (Cernăuţi, 1850 – 1920, Cernăuţi), profesor de teologie, Gimnaziul în Cernăuţi, Institutul teologic Cernăuți, studii de specializare pentru Vechiul Testament şi limbile semitice la Facultăţile de Teologie din Viena, Innsbruck şi Strasbourg, primul doctor al Facultăţii de Teologie din Cernăuţi, prefect de studii la Seminarul (internatul) clerical din Cernăuţi, preot, profesor suplinitor, agregat (extraordinar) şi titular la catedra de Teologie Morală de la Facultatea de Teologie, pe care a deţinut-o până la moarte și suplinitor al catedrei de Vechiul Testament, decan al Facultăţii în cinci ani universitari, de două ori rector al Universităţii din Cernăuţi, arhipresbiter stavrofor, redactor al revistei teologice “Candela”, director al Tipografiei eparhiale, inspector şcolar diecezan, consilier metropolitan în Cernăuţi;
Familia Volcinschi
Volcinschi (Wolczynski, „din Volcineți” – Volcineț, Wolczynetz) este o familie de boieri români ai cărei membri au participat la viața social-politică și religioasă a spațiului moldo-vlah, studiile oficiale de genealogie realizate pe baza documentelor originale existente probează descendența familiei Volcinschi dincolo de anul 1500, fiind înrudită cu alte familii din aristocrația tradițională, atât moldo-vlahe cât și străine, precum: Balasinowicz, Beldiman, Bogdan, Cantemir, Carp, Cuciuc, Drăgușescu, Flondor, Goian, Movilă, Orăș, Paladi, Petriceico, Prăjescu, Stroiescu, Stroici, Bigot de Saint-Quentin, Stârcea, Tăbuci, Tăutu, Wassilko von Serecki, Zotta ș.a.[1] Atestările nobiliare ale acestei familii au fost conferite pe rând de administrațiile istorice moldovenești și habsburgice, respectiv confirmate de Regele Carol I al României, Regele Ferdinand I al României, Regele Carol al II-lea al României și Regele Mihai al României
Matei (Matiaș) Volcinschi (logofăt – 1570) [3];
Mitrecu (Dumitru) Volcinschi Bainschi (mare vornic, vătaf de Suceava, pârcălab – 1582) [4][5];
Petriceico (logofăt la Ieremia Movilă) [6];
Prodan Dragușescu (staroste de Cernăuți – 1660) [7];
Tănase Volcinschi-Bainschi (sărdar, vornic de Bârlad, vătaf de stolnici – 1704) [8];
Vasile Bainschi (serdar, mare vătaf de Suceava, staroste de Focșani și Putna, nepot al lui Petriceico Vodă, casatorit cu Grozava, fiica lui Ionascu Bogdan din Cantemirești și a Anghelninei, fiica Mariei, sora lui Miron Barnovschi Movilă) [9][10];
Dumitrașcu de Volcinschi (vornic de Câmpulung – 1734) [11];
Anița Volcinschi (căsăt. cu Șerban Flondor – marele medelnicer din care descind Flondorii bucovineni de astăzi – 1747) [11];
Grozava (căsăt. cu Tănase Goian, logofăt de vistierie – 1760) [12];
Safta Volcinschi (căsăt. cu Gheorghe Carp (1764), vătaf, strămoș al marelui om politic român Petre P. Carp (Prim Ministru și Șef al Partidului Conservator)[13][14];
Elena de Volcinski (căsăt. cu Gheorghe Flondor, mama a lui Nicolae Flondor și George cavaler de Flondor; bunica a lui [Otto] și [Elena Gh. baron Stârcea – recăsăt. cu Anatol von Bigot de Saint-Quentin , mareșal al Arhiducelui Frederic, avand copii pe Douglas (n.1899), Desiree (n.1900) și Friedrich (n.1906)];[15]
Ioan cavaler de Volcinschi (doctor în medicină și chirurgie, mare proprietar, colaborator al societăților politice „Arboroasa” și „Concordia”, membru în Dieta ducatului Bucovinei. La Castelul Volcinschi din Budineț (Storojineț) s-au ținut consilii ale protagoniștilor unirii. Aici au poposit adesea Aron Pumnul, Mihai Eminescu, frații Hurmuzachi (vezi Familia Hurmuzachi ), Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri și boierii Flondor, Petrino, Ilski, Stârcea, Zotta ș.a.) [16][17][18];
Traian Volcinschi (ing. agrozootehnician, fondatorul secției de apicultură din Ministerul Agriculturii și a „Apimondia” care a adus mari venituri valutare statului român – 1929) [19][20];
Gheorghe „Grigorie” Volcinschi (Dr. in Filosofie si Teologie al universităților din Amsterdam și Londra, egumen (stareț) al Mânăstirii Putna (1919-1931), arhimandrit mitrofor (1923), decorat cu Ordinul național „Steaua României” și Medalia „Răsplata Muncii pentru biserică”. A înființat muzeul mânăstirii Putna, un important obiectiv internațional de o inestimabilă valoare culturală)
Liviu Vîlceanu de Volcinschi (1912-1944, ofițer al Armatei Române, căsăt. cu Glicheria Balasinovici (1916-1994) din neamul cavalerilor polonezi de Balasinowicz, nepoată a celebrului arhitect austriac Alexander Wielemans von Monteforte (1843-1911)sub îndrumarea căruia s-au realizat Palatul de Justiție din Viena, clădirea primăriei din Graz, Palatul de Justiție din Olmütz, catedralele Neuottakringer si Pfarrkirche ș.a.);
Raul Volcinschi (1923-2011, Prof.univ.dr. în economie, marcantă personalitate politică, făcând parte din rezistența activă anticomunistă, fost deținut politic, prieten și coleg de suferință cu Bartolomeu Anania, Arsenie Papacioc, Constantin Noica, Nicolae Steinhardt ș.a , iar dupa 1989 secretar de stat și consilier al Ministrului de Interne Gavril Dejeu, vicepreședinte în Partidul Noua Generație – Creștin Democrat);
Radu Volcinschi (1926 -2004 avocat, jurist al Mitropoliei Moldovei și Bucovinei);
Adrian Volcinschi (1927-1996, biolog, Prof.univ.dr, Universitatea Alexandru Ioan Cuza, Iași);
Nicolae-Viorel Vîlceanu (n. 1941-2016, matematician, astronom, redactor și director de programe al postului de Radio Iași, prolific rebusist);
Aurora Volcinschi(Conțescu)(membra a Uniunii Scriitorilor din România); Cristian-Ioan Conțescu(-Volcinschi)(dr.inginer, profesor al Universității Princeton, U.S.A.);
Anca Volcinschi (artistă plastică);
Dragoș-Liviu Vîlceanu (n.1969);
Mihnea-Adrian Vîlceanu (n.1982);
Nathalie-Teona Vîlceanu (n.2004);
Peter Lupu-Volcinschi (n. 1990)
Isidor Vorobchievici (Cernăuți, 1836 – 1903, Cernăuți), compozitor, muzicolog, profesor și preot, studii la Gimnaziul din Cernăuţi, Institutul teologic Cernăuţi, mai târziu la Conservatorul din Viena, preot în Davideni şi Rusşii Moldoviţei, apoi profesor de muzică şi cântare corală la diferite şcoli din Cernăuţi: Institutul teologic, şcoala de cântăreţi bisericeşti, şcoala normală de învăţători şi învăţătoare şcoala reală superioara şi Gimnaziul Superior, a publicat manuale şi lucrări de muzică, a format numeroşi compozitori şi profesori de muzică: Ciprian Porumbescu, Eusebiu Mandicevschi, Tudor Flondor, Ilarie Voronca, Mihai Ursuleac, se cunosc de la el peste 240 de piese muzicale (cântări liturgice, coruri lumeşti,coruri religioase etc.), între altele şi muzica unor versuri de M. EminescuI (Ce te legeni codrule? sau De ce nu-mi vii?) şi V. Alecsandri (Arcaşul, Doină, doiniţă etc.)
Familia Wassilko de Serecki
Familia boierească moldovenească, Conții Wassilko de Serecki, (Grafen Wassilko von Serecki), cunoscută de asemenea sub numele de Vasilco sau Vasâlcu, au fost membri ai nobilimii austriece superioare (Hochadel), fiind descendenții unei vechi familii de boieri moldoveni din Bucovina (cu rădăcini – după istoricul militar Johann Svoboda, dar și din tradiția familiei – în Rusia, unde strămoșii ar fi fost rudă cu domnitorii Rusiei Kievene în 1097); aici era menit principele orbit de Peremyšl și Terebovl Wassilko (și Vasil’ko, Wasilko) Rostislavič), care au purtat acest titlu pe timpul Imperiului Habsburgic; ei au fost singurii nobili, numiți conți, de origine română în tot imperiul austriac/austro-ungar; familia s-a simțit mereu română și a apărat interesele poporului cu desăvârșire și determinare; din timpul inființării Camerei Superioare a imperiului austriac la 18 aprilie 1861 și numirea lui Iordachi Baron de Wassilko în acest gremiu, familia a avut mereu un sediu fix in această casă, din 1907 au devenit membrii ereditari;
În fideicomisul „Iordaki Freiherr Wassilko” din 10 noiembrie 1888 erau incluse satele Berhomet pe Siret cu Alexander- și Katharinendorf, Panca cu Mihodrea, Lăpușna, Șipotele pe Siret, Mihova, Cereșenca, Lipoveni, Șișcăuți și Zeleneu; cavalerilor de Wassilko au aparținut printre altele Bănila Moldovenească cu Nikolaus- și Augustendorf, așa ca și părți din Lucavăț pe Siret;
Familia Wassilko, a fost una cu cele mai mari moșii în întreaga Austro-Ungaria; în 1918 ținuturile au avut o suprafață de 56.000 jugăre austriece, ceea ce corespunde la 32 288 de hectare; cu posesiunile cavalerilor de Wassilko domeniul sa ridicat la 75 000 de jugăre, astfel conții Wassilko au fost adeseaoară numiți de oameni ca „regi ai Bucovinei”; istoria familiei în Principatul Moldovei a început cu cea a satelor de pe valea superioară a Siretului mai înainte de descălecat, cu un oarecare Pancu așezat în acele locuri, vatra lui de sat numindu-se, peste ani, Pancăuți (Panca); ultimul său copil, Luca, și-a defrișat o vatră de sat în apropiere, vatra lui numindu-se Lucavăț; acest Luca a avut doi feciori, Stan și Șerbco, care au slujit cu credință în oastea lui Alexandru cel Bun, iar voievodul, cinstind aceste „adevărate slugi” (vasali/boieri), îi împroprietărește prin uricul din 16 februarie 1428 pe cei doi cu „ocina lor… două sate, anume Lucaveț și Pancăuți și cu toate poienile și pădurile și cu pâraiele și pe Siret în Sus, și cu Mihodrea, al căror hotar se alătură de ele, de demult”; Berhomet pe Siret a fost o altă vatră de sat, întemeiată de strănepoții lui Pancu. În 15 martie 1490, dintre bisericile întărite de Ștefan cel Mare Episcopiei de Rădăuți, „1-a biserică este în Lucavăț, cu popă”; din acel Luca, feciorul lui Pancu, se trage neamul Lucavăț apoi Cazacul, Căzăcel/Căzăcescul, Lukawiecki, Wassilko-Lukawiecki, Wassilko/Vasilco]; dania marelui voievod a fost întărită prin uricul lui Alexandru Lăpușneanu, în 7 mai 1565, pentru satul străbunilor lor, iar ulterior pentru părți dintr-o mulțime de sate din nordul Moldovei, și la 12 martie 1667 domnitorul Iliaș Alexandru a confirmat posesia moșiillor lui Vasile,
Nicolae și
Constantin Căzăcescul; la 4 februarie 1676 verii Gavril și Vasile Căzăcescul (1631-1701) au fost înnobilați de regele polonez Ioan Sobieski și transformați în panii Gabriel și Basilius Lukawiecki; divanul Moldovei a certificat, sub semnătura mitropolitului Dosoftei și a marelui logofăt Miron Costin, în 24 ianuarie 1681, că panii Gabriel și Basil Lukaviecki sunt și mari boieri moldoveni; fratele mai tânăr al lui Vasile, Constantin, s-a numit Cheșco (Keșco) cu nume de familie, el a fost protopărintele reginei Natalia a Sârbiei; al treilea frate, Nicolai, a rămas necăsătorit; Natalia este fiica colonelului Petre Keșco si a Pulheriei Sturdza; Petre(1830-1865) este fiul lui Ion si al Nataliei. Ion Cheșco a fost primarul orașului Chișinău în perioada interbelică dar și mai târziu; datoritä faptului, cä Wassilko a fost nobil polonez, Stanislaus Jablonowski, mare hatman al coroanei, a comunicat, că moșiile Lucavăț și Bănila stau sub scutul regelui polon și se vor scuti de contribuții;
Vasile Căzăcescul, care se însurase cu Candachia Cocoranul (?, 1635 – 1688, ?) în 1654, a avut două fete și un fiu:
Ion (?, 1665 – 1743, ?), care a avut de soție pe Măriuța Goian (1698-1783), și au avut un urmaș:
Alexandru (?, 1717 – 1787, ?), a fost protopărintele tuturor membrilor acestei familii, care trăiesc astăzi. Cu nevasta sa Maria (1733, Jadova – d. 22 noiembrie 1813, Berhomet), fiica lui Constantin Ursul (Sturdza), pârcălab, strănepoata lui Mehmed Abaza Pașa, cei trei fii al lui Alexandru au fost înnobilați sub titlul de cavaler de Iosif al II-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman la data de 17 februarie 1788 (Ritter von Wassilko) și înmatriculați la 17 septembrie același an, Alexandru a avut opt copii, cinci fiice și trei feciori:
A.Nicolae (1753-1809), căsătorit în 1786 cu Paraschiva, fiica cavalerului Grigore de Tăutul, străbunicul conților Douglas și Friedrich Bigot de Saint-Quentin precum și surorii lor Desideria, și bunic al lui Franz Emil Joseph Ludwig conte de Marenzi,
B.Vasile (Berhomet pe Siret, 1761 – 1825, Berhomet pe Siret) căsătorit la 15 decembrie 1787 cu Anastasia de Ilschi (Crasna Ilschi, 1767 – 1842, Berhomet pe Siret) fiica cavalerului Alexandru de Ilschi, străbunicul contelui Hieronymus Della Scala precum al lui Nicolae cavaler de Wassilko (1868-1924)
-Iordachi baron Wassilko de Serecki (Jordaki Freiherr Wassilko von Serecki)(1795-1861), fiul lui Vasile(1761-1825), însurat cu Pulcheria de Calmuțchi (Rohozna, 1811 – 1896, Berhomet pe Siret), purtător al Ordinul Coroanei de Fier de clasa a doua, a obținut titlul de baron cu predicatul nobiliar von Serecki (Sireteanul) de la împaratul Franz Joseph al Austriei, a fost membru al Parlamentului Imperial austriac, cu inființarea Camerei Superioare a imperiului austriac, la 18 aprilie 1861, a fost numit mebru pe viață a acestei camere, a avut șapte urmași, patru fii și trei fiice.
1.Alexandru Wassilko, Baron de Serecki (Siret) (germană Freiherr Alexander Wassilko von Serecki) (Berhomet pe Siret, 1827 – 1893, Lăpușna) a fost un politician și patriot român, membru al Camerei Superioare al imperiului austriac, consilier secret imperial și căpitan (mareșal) al Ducatului Bucovinei și pe mulți ani deputat în Dieta Bucovinei, care s-a angajat pentru drepturile românilor din Imperiul Habsburgic, a urmat cursurile liceului din Cernăuți, a studiat Filosofia și Dreptul la Cernăuți și Liov (Lemberg), a lucrat ca avocat în Cernăuți și din 1859 a administrat moșiile tatălui său bolnav, membru al Partidului Conservator Autonomist Român din Bucovina, deputat pentru județul Vijnița în Dieta Bucovinei, unde a fost reales periodic de populația locală de români, huțuli și ruteni pâna la moartea sa, cofondator, ulterior membru de onoare și susținător al societății românești „Junimea”, în 1867 a preluat, ca și tatăl său înainte, mandatul în Camera Superioară (Herrenhaus), la care familia a avut dreptul, ca numai alte opt neamuri de baron, el a fost timp de 13 ani singurul reprezentant al Bucovinei acolo, a fost ales pentru prima dată în calitate de căpitan (mareșal) al Ducatului Bucovinei, unde, în cuvântarea sa de inaugurare a sesiunii dietale declara, că va avea dea pururea în vedere, ca țării sale, Bucovina, și populației ei autohtone românești, să se asigure în Austria acea reputație, care i se cuvine după drept și istorie; în dieta Bucovinei, deputații români au fost grupați în „Clubul național”, având ca președinte pe baronul Alexandru Wassilko, iar după moartea sa, în 1893, pe baronul Victor Stârcea, ei acționau pe baza programului P.N.R.B. (Partidul Național Român din Bucovina), forțând folosirea limbii române în administrație, pe căile ferate, precum crearea unei Curți de Apel, unei Direcții feroviare și apărarea școlii românești, prin legăturile sale cu curtea vieneză a izbutit, că din 1876, limba română a fost aprobată ca limbă de predare, la Liceul din Suceava, câțiva ani mai târziu urma învățamântul în limba română în clase speciale de la liceul din Cernăuți; Prim-ministrul Austro-Ungariei, în calitate de șef al Ministerului de Interne, a acordat, la 15 octombrie 1883, în înțelegere cu ministerele de resort, printre alții, lui Alexandru baron Wassilko, Victor și fratelui său Eugen, baroni de Stârcea, Nicolae baron de Hurmuzaki, dr. Nicolae cavaler de Grigorcea, dr. Ioan cavaler de Zotta precum direcțiunii fondurilor de religie ortodoxă bucovinene, permiterea înființării unei societăți pe acțiuni (S. A.) sub numele de „Asociația de Petrol Bucovina” cu sediul în Cernăuți și a aprobat statutele acesteia, a fost destinat din nou cu funcția căpitanului țării dupa victoria asupra lui Anton Kochanowski von Stawczan în 1884 și decorat cu înaltul Ordin Împărătesc al Coroanei de Fier de clasa a 2-a; În discursul său inaugural a cerut recunoașterea juridică a limbii române și rutene ca limbi oficiale, el a și apelat la parlamentari a acționa în unanimitate în susținerea autonomiei și independenței provinciale în cadrul ideii statului austriac; Președintele țării, Anton Graf Pace von Friedenberg, a demisionat din cauza conflictului cu privire la utilizarea limbii române în primăvara anului 1892, a deținut timp de decenii funcția de președinte al curții de jurați din Cernăuți, până la moartea sa a fost și șeful curatorului de 20 de persoane al „Societății Antropologice” („Anthropologische Gesellschaft”) la Viena, precum membru al „Academiei de Știință al Austriei” („Österreichische Akademie der Wissenschaften”) tot acolo, s-a căsătorit pe 16 iunie 1859 la Castelul Hlinița cu Ecaterina de Flondor (1843-1920), fiica cavalerului Iordache de Flondor (1798-1868) și a Ecaterinei de Gaffenko (Gafencu) (1804-1849) și a avut patru fii:
a.Gheorghe (George) conte Wassilko de Serecki (Graf Georg Wassilko von Serecki) (Berhomet pe Siret, 1864 – 1940, Cernăuți) a fost un politician și patriot român din Imperiului Austro-Ungar, membru ereditar al Camerei Superioare (Herrenhaus) a imperiului, consilier secret imperial și căpitan (mareșal) al Ducatului Bucovinei, deputat în Consiliului Imperial (Reichsrat) și în Dieta Bucovinei, după Primul Război Mondial a fost deputat în Parlamentul României, în care a deținut funcția de vicepreședinte al senatului; Gheorghe a fost nepotul baronului Iordache și primul fiu al baronului Alexandru Wassilko de Serecki, (mareșal al Ducatului Bucovinei, membru pe viață al Camerei Superioare de la Viena) și a Ecaterinei de Flondor, a crescut la castelul Berhomet, unde primele lecții școlare i-au fost predate de către profesori privați, după absolvirea studiilor secundare parțial la Liceul German din Cernăuți (k.k. Ober-Gymnasium, Czernowitz), parțial la Academia Tereziană din Viena, cu diplomă de bacalaureat, a studiat la Facultatea de Drept și la Facultatea de Ecomomie a Universității din Viena și Cernăuți, a fost membru al fraternității studențești „Danubia”, a stat în strânsă legătură cu asociația liberală „România Jună”; Au rămas memorabile balurile românilor din Viena, organizate de Gheorghe Wassilko, care era adesea președintele comitetului, atunci când Prințul Rudolf al Austriei a participat la unul din aceste baluri, i-a lăudat capacitatea de organizare, într-un mod care nu a trecut neobservat în epocă, în 1885 a început în cadrul noii societăți politice române a intelectualilor tineri sub conducerea lui George Popovici împreuna cu Constantin Isopescul, Florea Lupul, Teodor V. Ștefanelli, Constantin Morariu, nepot de frate al mitropolitului Silvestru Morariu-Andrievici, Iancu Flondor și alții, o luptă împotriva aripii conservatoare a moșierilor mari, tânarul student s-a alăturat acestor oameni cu entuziasm; După afacerea în jurul președintelui țării Anton Graf Pace von Friedenberg (1892) în cele din urmă „tinerii” au fost de acord cu conservatorii și au fondat clubul politic, Concordia. în 1898 Gheorghe a fost co-fondator al ziarul „Gazeta Bucovinei”, purtător de cuvânt politic al partidului, a devenit deputat al Dietei Bucovinei și ales în Consiliului imperial (Reichsrat), ca succesor al baronului Victor de Stârcea, s-a alăturat clubului lui Hohenwart, apoi a fondat la Viena, alături de George Popovici, baronul Alexandru de Hurmuzachi și alți parlamentari români Clubul Parlamentar Român în cadrul Consiliului Imperial, în care a fost vice-președinte, a obținut crearea unui număr de clase paralele românești la Gimnaziul german din Cernăuți și altele, a luptat cu tărie împotriva persecuției românilor din Transilvania, a fost numit membru permanent, mai târziu membru ereditar al Camerei Superioare a Imperiului Austriac și la 14 septembrie 1904 împăratul Franz Joseph al Austriei l-a desemnat căpitan (mareșal) al Ducatului Bucocvinei, un post pe care l-a deținut până în iulie 1911, a fost decorat între altele cu „Ordinul Imperial Leopold” de cavaler, apoi cu Marea cruce al Ordinului Franz Josephde de către împaratul Franz Joseph al Austriei și cu Marea cruce al Ordinului „Steaua României” prin regele Carol I al României, a refuzat categoric realegerea în legislativul de stat, de acea, în ziua de 27 mai 1911, Alexandru baron de Hurmuzachi a fost numit de către împărat ’Landeshauptmann’ al Ducatului Bucovinei, după unirea Bucovinei cu România, el a fost ales cu mare majoritate în 1919 și 1922, deputat în Parlamentul Român, în care a deținut funcția de vicepreședinte al senatului, a fost atât înainte, cât și după război, un mare sprijinitor a societății culturale Junimea, al carei președinte de onoare a și fost; S-a căsătorit la Castelul Mendic cu Elise de Ohanowicz (Castelul Mendyk, 1874 – 1943, Cernăuți), cu care a avut doi fii:
-Constantin (Berhomet pe Siret, 1891 – 1932, Cernăuți) a avut pe nevastă principesa Tatiana de Sayn-Wittgenstein (1894–1974); -Alexandru (Berhomet pe Siret, 1893 – 1972, Dumbrăveni) a avut două soții, Anisia de Costin (1897–1965) și baronesa Margit (1903–1971), fiica generalului austriac de divizie Eduard von Vetsei. Fiind capul unei familii de origine nesănătoasă, Alexandru a fost condamnat în 1949 de regimul comunist la cinci ani de muncă silnică la Canalul de la Dunăre la Sulina, ulterior la domiciliu forțat la Dumbrăveni;
b.Ștefan conte Wassilko de Serecki (Stephan Freiherr Wassilko von Serecki) (Berhomet pe Siret, 1869 – 1933, Salzburg), căpitan imperial austriac, apoi consilier ministerial în Ministeriul de Interne la Viena, căsătorit cu Rosa Freiin von Krauß (Krems an der Donau, 1869 – 1950, Viena), fiica baronului Franz von Krauss, șeful de poliției din Viena, anchetator șef în cazul Mayerling apoi guvernatorul Bucovinei (1892 – 1894), și Berta von Thoren (1843 – 1908), scriitor de cărți de bridge, a avut o fiică:
Zoe Gräfin Wassilko von Serecki (sau Zoë, Zoé) (Cernăuți, 1897 – 1978, Viena), cunoscut parapsiholog și astrolog austriac, președinte al „Societății Astrologice din Austria”
c.Alexandru conte Wassilko de Serecki (Alexander Graf Wassilko von Serecki) (Berhomet pe Siret, 1871 – 1920, Bârlad), locotenent-colonel de cavalerie în armata imperială austriacă și viceprim în Biroul de Evidență de la Viena, a parcurs primii ani de școală învățând în privat, a absolvit studiile secundare la K.k. I. Staatsgymnasium Czernowitz din Cernăuți și a obținut diploma de bacalaureat în 1890, a intrat să studieze la Academia Militară Tereziană din Wiener Neustadt, s-a încadrat cu gradul de locotenent în regimentul de dragoni galițian-bucovinean „Erzherzog Albrecht” nr. 9 la Olmütz, promovat la gradul de locotenent major în 1897, s-a transferat la regimentul de dragoni boemian „Fürst von Liechtenstein” nr.10, avansat la gradul de căpitan, a fost numit camerier al arhiducelui Heinrich Ferdinand de Habsburg-Lorena-Toscana, a fost decorat cu Crucea de Ofițer a Ordinului Franz Joseph I, a luptat pe diverse fronturi, iar pentru angajamentul său, ofițerul a fost promovat la gradul de locotenent colonel și comandant al Regimentului de Ulani nr. 8, după ce i-a fost acordată deja, în semn de recunoaștere pentru comportamentul său curajos în fața adversarului și serviciile sale excelente, Crucea de Merit Militar cu săbii, a fost preluat cu rangul său militar austriac (după alții în calitate de colonel) în Armata Română, a fost încadrat în Regimentul Nr. 3 Roșiori si a fost decorat cu Ordinul Coroanei României în grad de cavaler, s-a căsătorit cu Eva Anastasia Freiin Putz von Rolsberg (Castelul Leitersdorf, 1878 – 1946, Troppau), fiica politicianului și marelui moșier Karl Borromäus Ferdinand Baron Putz von Rolsberg (Castelul Leitersdorf, 1852 – 1921, Castelul Leitersdorf), membru al Reichratului, nepoata cunoscutului general de artilerie si scientist Wilhelm Nikolaus baron Lenk von Wolfsberg (Budweis, 1809 – 1894, Troppau), cuplul avut 3 copii:
-Eva Lucreția (1902 – 1969 , măritată cu prințul Leon de Sayn-Wittgenstein (1900-1974), de-a lungul războiului Eva a trăit cu copiii în Rezidența de la Salzburg, care a aparținut arhiducelui Heinrich Ferdinand, a avut trei copii: Alexandru (1947),
Mihai (1951) și
Ștefan (1952);
-Carol, (1905 – 1989) inginer forestier, căsătorit printre altele cu Elisabeta Conovici (1922-2010),
-Gheorghe (1908 – 1982), șef de dir. la „Prodexport București”, jurnalist și redactor economic la Radio Europa Liberă, căsătorit cu Elvira von Wiese (1915-1981);
d.Victor conte Wassilko de Serecki (1872 – 1934), căsătorit cu Florica de Goian (1878 – 1914), locotenent imperial de rezervă, exarh și arhidiacon al bisericii ortodoxe la Viena, a crescut la castelul Berhomet, unde primele lecții școlare i-au fost predate de către profesori privați, a urmat cursurile liceului din Cernăuți, apoi liceul de la Rădăuți, unde a luat bacalaureatul în 1892, a servit voluntar în serviciul militar, unde întâi a fost alocat regimentului imperial de dragoni „Arhiducele Albrecht” No. 9, iar apoi ca locotenent de clasa a doua în regimentul de ulani „Arhiducele Carl” No. 3, înainte de a se dedica teologiei, a studiat la Facultatea de Drept a Universității din Cernăuți, a făcut parte din societatea românească „Junimea”, cea mai influentă asociație română intelectuală, culturală și politică al timpului, a fost bibliotecar, inspector și apoi ales administrator și vicepreședinte al societății, în timpul Primului Război Mondial a servit ca duhovnic imperial româno-ortodox cu rang de căpitan de cavalerie și a fost decorat printre altele cu Crucea pentru Preoți de clasa a doua, a deținut funcțiile de exarh și arhidiacon ortodox român la Viena, apoi după emeritarea sa, a servit (1932-1934) ca duhovnic a tuturor spitalelor din Cernăuți, în 1903, înainte să fie hirotonit, s-a căsătorit la Jadova cu Florica de Goian (Jadova, 1878 – 1914, Jadova), cu care a avut un fiu, Iancu, care în 1940 a fost capturat, după invazia trupelor rusești în urma Pactului „Stalin-Hitler”, și a murit 1942 din cauze necunoscute, într-un lagăr de concentrare în Uniunea Sovietică;
Pe 19 decembrie 1905 cei patru frați au fost numiți cămărari al imperiului, apoi conți Wassilko von Serecki în actul de nobilare la 29 august 1918, în Eckartsau (diploma din 19 octombrie la Viena), datorită loialității lor față de stat și sacrificiile lor personale, de către Carol I al Austriei;
2.Maria baroneasă Wassilko de Serecki (n. 6 noiembrie 1832 – d. 1 noiembrie 1912), căsătorită cu căpitanul imperial Franz von Welschan (1822 – 1906)
3.Mihai baron Wassilko de Serecki (n. 28 ianuarie 1836, Berhomet – d. 22 februarie 1870, Viena), maior in armata austro-ungară
4.George baron Wassilko de Serecki (n. 1840, Berhomet – d. 20 august 1871), căsătorit cu Pulcheria de Costin
5.Ioan (Johann) baron Wassilko de Serecki (d. 19 junie 1861)
6.Ecaterina baroneasă Wassilko de Serecki, căsătorită cu Gheorghe cavaler de Giurgiuvan, primar de Dorohoi
7.Victoria baroneasă Wassilko de Serecki, căsătorită cu Nicolae baron de Cârste
-Nicolae de Wassilko (n. 4 octombrie 1839 – d. 1892), fiul lui Vasile(1761-1825), frate cu baronul Iordachi Wassilko de Serecki, fiul:
Nicolae cavaler de Wassilko (Nikolaus Ritter von Wassilko) (Lucavăț, 1868 – 1924, Bad Reichenhall, Germania, înmormântat la Berlin-Tegel), tatăl său a fost cavalerul, Nicolae de Wassilko (1839 – 1892), iar mama sa baroneasa Aglaia de Petrino-Armis, de origine basarabeană, a fost nepotul lui Dimitrie (1796 – 1856) și a Smarandei de Zotta (sora medicului Mihai cavaler de Zotta)(1807 – 1878), frate cu baronul Iordachi Wassilko de Serecki, a fost un proprietar de terenuri din Bucovina, jurist, reprezentant al rutenilor bucovineni în Dieta Bucovinei (1898-1918) precum în Reichsratul austriac (1907-1918) și din 1919 diplomat, a fost unul dintre susținătorii instituirii unui stat ucrainean în teritoriile locuite de ruteni din Imperiul Austro-Ungar, a deținut funcții diplomatice ale statelor ucrainene efemere instituite după primul război mondial, până la 10 ani, Nicolae a fost educat la domiciliu, sub supravegherea mamei, în spiritul româno-german, mama sa a murit timpuriu, și, deși locul său de naștere se afla în partea ruteană a Bucovinei, el nu cunoștea nici un cuvânt în limba rusă sau în limba ucraineană, a absolvit Academia Tereziană din Viena, din 1887-1888 a făcut serviciul militar la Cernăuți și a fost transferat din cauza sănătății sale fragile în rezervă, apoi a studiat Dreptul la Universitatea din Cernăuți, la vârsta de 24 de ani, a intrat în posesia moștenirii de la tatăl său, devenind proprietar al mai multor moșii din Bucovina, moștenire care este irosită în câțiva ani, s-a implicat pe plan politic, fiind inițial membru al Partidului Conservator (românesc), dar la sfârșitul secolului al XIX-lea, nemulțumit și jignit de faptul că nu i s-a permis să aibă nici un rol politic în partid, a fost atras în tabăra ruteană unde i s-ar fi promis funcții, astfel el a devenit un renegat pentru populația românească, în 1898 a fost ales ca deputat în Dieta Bucovinei în colegiul comunelor rurale din districtul Vijnița, deși nu cunoștea limba ruteană, a memorat la început câteva fraze pe care le-a spus alegătorilor, a fost reales permanent în Dietă până în 1918, devenit reprezentant al rutenilor, el a început să susțină revendicările acestora, în discursul de 1 martie 1900 din Parlamentul Imperial, el a susținut că: “Bucovina este pământ slav și slav trebuie să rămână.”, A fost activist al Partidului Național-Democrat, fiind ales ca deputat în Parlamentul de la Viena (1907-1918), în Colegiul electoral Putila-Seletin-Vijnița. S-a remarcat ca militant pentru instituirea unui stat al rutenilor în Galiția și Bucovina. Astfel, în ședința Parlamentului de la Viena din 20 iunie 1907, el a declarat următoarele: „Dorim crearea fostului regat rutean al Haliciului și al Vladimirului cu Bucovina învecinată și constiturea acestui teritoriu într-o provincie ruteană deosebită cu Dieta ei provincială”. În timpul primului război mondial, Nicolae Wassilko a devenit unul din fondatorii Radei Centrale Ucrainene de la Viena (1914) și ai Radei Generale Ucrainene (1915), participând la activitățile politice pentru înființarea unui stat ucrainean pe teritoriul estic al Austro-Ungariei.[10] El a fost unul dintre organizatorii Legiunii Huțulilor Bucovineni, un corp de peste 1.000 de voluntari huțuli din districtele Vijnița și Storojineț care a luat parte între anii 1915-1916 la luptele cu rușii, ca parte a trupelor austro-ungare. Cavalerul de Wassilko a fost un susținător al soluționării problemei rutene de către austro-ungari, ceea ce prevedea ca în situația victoriei Triplei Alianței în primul război mondial să se reînființeze fostul Principat Galiția-Volînia ca regiune autonomă națională în cadrul Imperiului Austro-Ungar. În ședința Parlamentului de la Viena din 16 iunie 1917, Wassilko exprima dorința rutenilor din Bucovina de a fi unite toate teritoriile locuite de ruteni într-un stat ucrainean aflat sub sceptrul împăratului austro-ungar, Prin relațiile sale cu diplomații austro-ungari, el a promovat formularea de condiții favorabile pentru Ucraina la Tratatul de la Brest-Litovsk, precum și semnarea unui acord secret privind recunoașterea Ucrainei de Vest (formată din Galiția, Bucovina și Rusia subcarpatică) ca teritoriu autonom al coroanei. La 19 octombrie 1918, la Liov (Galiția), s-a proclamat Republica Populară a Ucrainei Occidentale. Noul stat includea și partea de nord a Bucovinei, cu orașele Cernăuți, Storojineț și Siret. Din octombrie 1918, Wassilko a fost membru al Radei naționale ucrainene. După proclamarea Republicii Populare a Ucrainei Occidentale, el a devenit primul reprezentant diplomatic al acesteia în Austria. La 6 noiembrie 1918, s-a semnat un acord între comisarul național ucrainean Omelian Popowicz și auto-proclamatul comisar național român Aurel Onciul cu privire la împărțirea Bucovinei între noul stat ucrainean și un guvern românesc inexistent. Deși Onciul nu dispunea de o delegație pentru a semna acest acord, el nefiind împuternicit în acest sens de Consiliul Național Român din Bucovina (organismul politic care reprezenta interesele românilor bucovineni), autoproclamatul guvern ucrainean a dispus ocuparea Palatului administrativ din Cernăuți de către milițiile ucrainene. O delegație a Radei naționale ucrainene formată din deputații Ilia Semaka și Nikolai Spenul și din Omelian Popowicz și Ilie Popowicz l-a somat pe guvernatorul austriac Etzdorf să predea puterea administrativă în teritoriile ucrainene din Bucovina, precum și în orașul Cernăuți, către Rada națională ucraineană. Guvernatorul a cedat în fața forței (palatul fiind deja ocupat de milițiile ucrainene) și a semnat un proces-verbal prin care trecea puterea administrativă în Bucovina către Omelian Popowicz și Aurel Onciul. Consiliul Național Român nu a recunoscut actul semnat de Onciul și s-a opus împărțirii teritoriului Bucovinei și, în condițiile în care trupele de ucraineni începeau să ocupe clădirile din Cernăuți, a solicitat ajutor militar din partea guvernului român pentru menținerea ordinii și protejarea vieții cerățenilor. La 9 noiembrie 1918, Divizia 8 Română condusă de generalul Iacob Zadik a intrat în Bucovina „pentru a ocroti viața, avutul și libertatea locuitorilor de orice neam și credință împotriva bandelor de criminali care au început opera lor de distrugere” (după cum spunea proclamația adresată bucovinenilor de generalul Zadik), iar la 11 noiembrie a intrat în Cernăuți alungând bandele înarmate de ucraineni. La 15/28 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei format din reprezentanți ai românilor, germanilor și polonezilor, evreii și ucrainenii refuzând să răspundă invitației, a hotărât Unirea Bucovinei cu România. La 9 mai 1919, după instaurarea Directoratului Ucrainei, cavalerul Nicolae de Wassilko a fost numit trimis al Republicii Populare Ucrainene în Elveția, cu rang de ministru, în august 1923, a devenit președinte al Misiunilor diplomatice ucrainene, după care a fost transferat ca ambasador în Germania. Suferind de astm a fost tratat într-o stațiune balneară la Bad Reichenhall, unde a murit în urma unui accident vascular cerebral, este înmormântat în cimitirul ortodox rusesc la Berlin-Tegel. Istoricul Teodor Bălan (1885–1972) îl considera „un intrigant, oportunist și o figură tristă a vieții politice din Bucovina”, în ziarul „Bukowinaer Rundschau“, din 24 decembrie 1899 (care a fost cunoscut ca nefiind pro-român), se poate citi pe pagina a 2-a sub rubrica „Am Ziele“ un studiu de caracter nimicitor privind motivele sale de schimb al punctului de vedere politic și chiar al negării provenienței lui etnice, transformându-se din descendentul vechii familii române Vasilco/Wassilko, numit Nicolae, în Nikolaj și mai târziu în Mykola, a fost căsătorit de două ori, prima dată, în 1892, cu Olga de Gherghely (Gherghel), cu care a avut patru copii:
Amilcar (1894-1965),
Vera (Cernăuți, 1896 – 1984, Folkestone, Kent),
Tatiana (1897-1977) și
Nadejda (1899-1977), apoi după moartea timpurie a nevestei sale a luat de soție pe Jetty Winkler (alias Gerda Walden), o cântăreață vieneză de cabaret dintr-o familie evreiască, de care s-a povestit, că ea ar fi fost mai înainte amanta Șahului Iranului; deși i-a plăcut să fie numit „baron”, el a deținut doar titlul de cavaler, la fel și fiica sa Vera, o prietenă, (amantă, ?) în același timp model, al cunoscutului pictor Christian Schad (1894-1982), s-a numit fără drept baroneasă;
C.Ștefan Ritter von Wassilko (1772 – 1843), căsătorit în 1796 cu Ana, fiica cavalerului Vasile de Strîșca și a Anei Murguleț, bunic al lui Balthasar (1803–1880) și străbunicul lui Hieronymus Della Scala (1840–1914), conte Della Scala;
???????????????
Theophil (1850 – 1905) căsătorit cu Friederike Eglseer (1867-1930), au avut trei urmași:
-Teofila de Wassilko (după 1919 Teofila Wassilko) (Viena, 1893 – 1973, Viena),
-Thedolinde (1894 – ?),
-Alexander (1896 – 1943), care a căzut, în bătălia de la Stalingrad;
Salo Weisselberger (Salo Edler von Weisselberger) (Drăcineț, Cozmeni, Cernăuți, 1867 – 1931, Viena) a fost un om politic, lider comunitar evreu, jurist și judecător, care a activat in Bucovina în perioada Imperiului Austro-Ungar și a Regatului României, a fost membru al Dietei Bucovinei, ultimul primar austriac al orașului Cernăuți (1913-1914), membru al Senatului României și apoi al Camerei Deputaților din partea PNL,
Franz Adolf Wickenhauser (Wurmsbach, 1809 – 1891, Cernăuți), scriitor, istoric german, consilier financiar în Bucovina, autor de numeroase lucrări privitoare la istoria mânăstirilor din Moldova și Bucovina (perioada 1342 – 1774), învață româna pentru a studia și traduce documente din mănăstiri, adună peste 800 de documente,
Immanuel Weissglas, (Ion Iordan), (Cernăuți, 1920–1979, București), traducător și poet evreu-român de limbă germană, ziarist;
Tzvi Yavetz,(născut Hary Zucker), (Cernăuți, 1925- 2013, Tel Aviv), istoric evreu-israelian specializat în istoria Romei antice, unul dintre întemeietorii Universității Tel-Aviv, laureat al Premiului de Stat israelian;
Julius Zalaty Zuber (1867-1918), pictor; a pregătit gravuri și desene pentru lucrarea (Vorzeichnung zum „Kronprinzenwerk) „Die österreichisch-ungarische Monarchie in Wort und Bild, Wien 1886–1902, Bd. ’Bukowina’, 1899”
Alexandru Zavulovici (Suceava, 1889 – 1976, Suceava), compozitor, dirijor, profesor, studii la Conservatorul din Cernăuți, la Societatea Filarmonică Cernăuți, Academia de Muzică din Viena,
Frederic Zelnik, (1885, Cernăuți – 1950, Londra), regizor și producător evreu-german de filme mute. S-a refugiat din Germania nazistă în Anglia;
Iancu cavaler de Zotta (Chisălău, Coțmani(Cozmeni), 1840 – 1896, Noua Suliță, înmormântat la Chisălău), om politic român,
Sever de Zotta (Chisălău, Coțmani(Cozmeni), 1874 – 1943, decedat în deportare la Orsk), istoric, genealogist
Emanuel Alois Ziffer von Teschenbruck (Teschen, Cieszyn, Polonia, 1833 – 1913, Viena), personalitate marcantă a vremurilor sale, foarte cunoscut în toate cercurile politice şi inginereşti din Europa sau America; a publicat mai multe studii şi cărţi de specialitate şi a avut o contribuţie majoră în construcţia reţelei de căi ferate bucovinene. Decorat în mai multe rânduri şi distins cu titlul de „Cetăţean de Onoare” al oraşului Cernăuţi – capitala de atunci a Ducatului Bukowina – Emanuel Ziffer a fost omul care a tratat oraşul Vatra Dornei şi locuitorii săi ca
şi cum ar fi fost copiii lui, iar pe primarul Vasile Deac, ca un bun prieten al său;
România. Moldova. Județul Cernăuți. Plasa Cosmin. Orașul Cernăuți. Vedere aeriană.
ANTIROMÂNI
Arkadii Jukovski (Cernăuți, 1922 – 2014, Paris) A scris o serie de lucrări privind istoria Bucovinei, falsificând, în mod grosolan, adevărul istoric, numai pentru a justifica pretențiile ucrainenilor asupra acestui teritoriu, contribuții la istoria Ucrainei și întocmirea unei enciclopedii, lucrări care trebuie privite mai mult decât critic;
Serghei Ivanovici Kaniuk (Hlinița, Storojineț, 1880 – 1945, Kraganda, Kazakhstan), om politic ucrainean ultranaționalist, publicist, absolvent al Seminarului de învățători din Cernăuți, profesor și inspector școlar pentru învățământul primar, membru al Partidului Social Democrat din Bucovina, este unul dintre inițiatorii P.C. din Bucovina (1918), redactor la „Volia narodu/Voința poporului și Hromada (1921), a desfășurat o activitate dușmănoasă față de România, pentru separarea nordului Bucovinei și alipirea acestuia la Ucraina sovietică, intrând deseori în conflict cu organele legitime ale statului român, ura sa viscerală față de români, cărora nu numai că nu le recunoaște dreptul istoric în Bucovina, deși acest teritoriu a fost locul de început al statului feudal Moldova, dar îi și acuză de abuzuri închipuite este reflectată în lucrările sale „Pid chobotom rumuns’kykh boiar/Sub cizma boierilor români (1930) și Bukovyna v rumuns’kii nevoli/Bucovina în robia română (1930);
Grigore Kupcianko (Berhomet, Vijnița, 1849 – 1902, ?), etnograf, publicist, fruntaș al comunității rusofile din Bucovina; a strâns folclor ucrainean până în 1870, pe care l-a publicat în presa din Bucovina, în special în „Bukovynskaia zoria”; între 1880 și 1890 a editat, în Viena, câteva ziare de orientare rusofilă: „Russkaia pravda”, „Prosveshchenie” și „Venochok”; majoritatea scrierilor (de etnografie, folclor ucrainean, precum și paginile de istorie și geografie bucovineană) sunt tratate cu o vădită tendință rusofilă, asta și explică publicarea lor în vol.II „Zapiski”, editat de Societatea Imperială de Geografie a Rusiei, în 1875 și în vol. „Nașa Rodina”, 1896;
Denis Kvitovski (Șerăuții de Jos, Cernăuți 1909 – 1979, Detroit), avocat, editor, publicist, om politic ucrainean; editor și coeditor al unor publicații naționaliste ucrainene: „Smostiinist/Libertatea” și „Samostiina dumkal/Opinia independentă”, Cernăuți; pseudonim: D. Kyrylchuck; emigrează în 1940, în Germania, iar din 1949 se stabilește în S.U.A., la Chicago, aici editândziarul „Samostiina Ukraina”; coeditor la vol. „Bukovina: Past and Present”/„Bucovina, trecut și present”/„Bukovyna: Ïï mynule i suchasne”; scrieri cu caracter politic;
Emilian Popovici (Sârghieni, Vijnița, Cernăuți, 1856 – 1930, ?), om politic și activist cultural ucrainean; referent al școlilor ucrainene din Bucovina (1895 – 1901); este primul inspector profesional al școlilor ucrainene (1900 – 1912); președinte al Societății „Ruska Besida” (1878); colaborator și redactor al ziarului „Bucovina” (1885 – 1892); a promovat o plitică iredentistă, văzând alipirea unei părți a Bucovinei la Ucraina, în pofida adevărului istoric, care atestă apartenența acesteia la statul Moldova;
Ilko Popovici (Cernăuți, 1883 – 1955, München), om politic ucrainean, fiul lui Emilian Popovici; a dus aceeași politică ca și tatăl său; a fost membru al Radei Naționale Ucrainene; în 1919 era membru al Partidului Muncitoresc din Kiev;
Ilia Semaka, uneori și Ilie Semaka (Elias Ritter von Semaka) (Bănila pe Ceremu, 1866 – 1929, Previdzi, Slovacia), jurist, om politic ucrainean; după liceu, a studiat dreptul la Universitatea din Cernăuți (1875); în 1891 a fost angajat ca jurisconsult la Tribunalul Districtual din Cernăuți, iar în 1897 la Judecătoria din Rădăuți; în 1899 s-a mutat la Cozmeni, unde a lucrat ca secretar, consilier și președinte al judecătoriei; aici a condus organizațiile locale „Casa Poporului” și „Ruska Besida”; activist al Partidului Național-Democrat, deputat în Parlamentul de la Viena (1907-1918) și în Dieta Bucovinei (1911-1918), membru în Departamentul provincial al Bucovinei; a fost ales în circumscripția electorală Cozmeni-Sadagura; fiind de origine ucraineană, a fost membru al Radei Centrale Ucrainene de la Viena (1915-1916), participând la activitățile politice pentru înființarea unui stat ucrainean pe teritoriul estic al Austro-Ungariei; a acționat pentru preluarea de către ucraineni, a controlului asupra Bucovinei; în octombrie 1918, la Liov (Galiția), s-a proclamat Republica Populară a Ucrainei Occidentale; noul stat includea și partea de nord a Bucovinei, cu orașele Cernăuți, Storojineț și Siret; după Unirea Bucovinei cu România (1918), a plecat la Viena unde a lucrat din ianuarie 1919 în cadrul Comisiei de lichidare austriacă; mai târziu, a făcut parte din guvernul în exil al Republicii Populare a Ucrainei Occidentale; în 1920, a emigrat în Cehoslovacia, unde a lucrat ca judecător;
Daniil Vlahovici (Banatul Sârbesc, 1760 — 1822, Vatra Dornei, înmormântat la Mănăstirea Dragomirna) a fost un cleric ortodox român, care a avut rangul de episcop al Bucovinei (1789–1822); a lovit în interesele românilor aflați sub stăpânire străină, ducând la îndeplinire o hotărâre a Curții de la Viena de slavizare a numelor românești; el a dat dispoziții oficiilor parohiale ce țineau evidența stării civile, să slavizeze onomastica prin terminații nu numai în ucraineană prin „-iuc“, ci și poloneze, sârbești, mai puțin rusești; în perioada păstoririi sale a sprijinit autoritatea habsburgică, în demersul acesteia de a-și subordona clerul bucovinean; din ordinul său, școlile primare românești din Bucovina au fost puse sub ascultarea Consistoriului romano-catolic din Lemberg, iar dascălii au fost aduși dintre străini; el a vegheat ca în toate școlile limbile de predare să fie germana sau polona; s-a suspendat obligativitatea învățământului primar (1793), astfel un număr de peste 30 de școli românești au fost desființate; în istoria Bisericii din Bucovina, Daniil Vlahovici rămâne un personaj care a avut un rol negativ; cu toate acestea, el a reușit totuși să i se recunoască dreptul de a controla administrarea Fondului religionar; Școala clericală de la Sf. Ilie – Suceava a fost transferată la Cernăuți și a rămas singura școală teologică având româna ca limbă de predare; în anul 1826, această școală a fost transformată în Institut Teologic în cadrul căruia majoritatea examenelor se susțineau în limba latină, germană și greacă;
Nicolae cavaler de Wassilko (Nikolaus Ritter von Wassilko) (Lucavăț, 1868 – 1924, Bad Reichenhall, Germania, înmormântat la Berlin-Tegel), tatăl său a fost cavalerul, Nicolae de Wassilko (1839 – 1892), iar mama sa baroneasa Aglaia de Petrino-Armis, de origine basarabeană, a fost nepotul lui Dimitrie (1796 – 1856) și a Smarandei de Zotta (sora medicului Mihai cavaler de Zotta)(1807 – 1878), frate cu baronul Iordachi Wassilko de Serecki, a fost un proprietar de terenuri din Bucovina, jurist, reprezentant al rutenilor bucovineni în Dieta Bucovinei (1898-1918) precum în Reichsratul austriac (1907-1918) și din 1919 diplomat, a fost unul dintre susținătorii instituirii unui stat ucrainean în teritoriile locuite de ruteni din Imperiul Austro-Ungar, a deținut funcții diplomatice ale statelor ucrainene efemere instituite după primul război mondial, până la 10 ani, Nicolae a fost educat la domiciliu, sub supravegherea mamei, în spiritul româno-german, mama sa a murit timpuriu, și, deși locul său de naștere se afla în partea ruteană a Bucovinei, el nu cunoștea nici un cuvânt în limba rusă sau în limba ucraineană, a absolvit Academia Tereziană din Viena, din 1887-1888 a făcut serviciul militar la Cernăuți și a fost transferat din cauza sănătății sale fragile în rezervă, apoi a studiat Dreptul la Universitatea din Cernăuți, la vârsta de 24 de ani, a intrat în posesia moștenirii de la tatăl său, devenind proprietar al mai multor moșii din Bucovina, moștenire care este irosită în câțiva ani, s-a implicat pe plan politic, fiind inițial membru al Partidului Conservator (românesc), dar la sfârșitul secolului al XIX-lea, nemulțumit și jignit de faptul că nu i s-a permis să aibă nici un rol politic în partid, a fost atras în tabăra ruteană unde i s-ar fi promis funcții, astfel el a devenit un renegat pentru populația românească, în 1898 a fost ales ca deputat în Dieta Bucovinei în colegiul comunelor rurale din districtul Vijnița, deși nu cunoștea limba ruteană, a memorat la început câteva fraze pe care le-a spus alegătorilor, a fost reales permanent în Dietă până în 1918, devenit reprezentant al rutenilor, el a început să susțină revendicările acestora, în discursul de 1 martie 1900 din Parlamentul Imperial, el a susținut că: “Bucovina este pământ slav și slav trebuie să rămână”
Vladimir Zalozetsky-Sas (Cernăuți, 1884 – 1965, Yesper, Austria) om de cultură, politician; în 1918, acționează alături de forțele ucrainene pentru divizarea Bucovinei;
Orest Zybacinsky (Cernăuți, 1912 – ?), om politic și publicist; între 1934 și 1940 a desfășurat o activitate politică pro-ucraineană în Bucovina, Basarabia și Maramureș (Oborona Ukrainy Organization);
ROMÂNIA în imagini de ieri şi azi 
Pingback: Aurel Racoviță – Familia Cesianu Racovitza