Ultimul străjer al lui Ştefan cel Mare – căpitanul Ioan Tobă Hatmanul, un erou îngropat de istorie


.Radauti.Stefan Voda.Putna.Manastirea Putna089753_n

 

Vremelnic ocupată de sovietici, pe 6 iulie 1940, Mănăstirea Putna este eliberată, în urma unei intervenţii în forţă, de către Escadronul 25 Cavalerie, comandat de căpitanul Ioan Tobă.


O controversă nerezolvată până azi

Aceasta este una dintre cele mai controversate pagini ale istoriei noastre. Deşi nu se află consemnat în arhivele militare, incidentul e totuşi susţinut de martorii acelei teribile zile. Şi nu numai atât – Ioan Tobă descrie amănunţit, în propriul jurnal de luptă, mişcările trupei pe care o conduce, dintr-o localitate în alta, nu departe de Putna, în jurul datei de 6 iulie. Ei bine, locurile indicate sunt confirmate în documentele operative ale Diviziei 25 Infanterie, în componenţa căreia se afla Escadronul comandat de cel supranumit Hatmanul.

Moment de cumpănă

Incidentul se petrece cu foarte puţin timp înainte ca o comisie româno-sovietică să stabilească noua graniţă comună, după ce URSS ne răpise Basarabia şi Bucovina de Nord, în urma ultimatumului dat României de Moscova, la 26 aprilie 1940. Satul şi mănăstirea Putna se află foarte aproape de graniţa de nord a ceea ce azi ştim că este judeţul Suceava. O zonă care trebuia să rămână în componenţa României, în urma redesenării forţate a hotarelor ţării.

Operaţiunea Putna, consemnată oră cu oră

Căpitanul notează, zi de zi, într-un jurnal propriu, denumit „Carnetul de bord al Escadronului 25 Cavalerie”, tot ce se întâmplă în viaţa sa de soldat. Legat strict de momentul Putna, Ioan Tobă arată că la 5 iulie 1940, ora 20.00 – „în timp ce luam masa cu ofiţerii detaşamentului sunt chemat la telefon de Divizie, care-mi ordonă să mă deplasez în marş galop în lina întâi, la Gura Putnei, ocupând poziţie în faţa trupelor roşii, pe aliniamentul Falcău-Straja-Vicovul de Sus”. Escadronul se afla în acel moment în zona Rădăuţi. Nu trec decât câteva ore şi la „ora 24.00 se întorc patrulele din posturi, aducând o carabină Manlicher, cu cinci cartuşe, a unui soldat ungur capturat pe câmp. Incident între patrula sergentului Grosu şi soldaţi sovietici. Schimb de focuri, deşi, conform pactului, sunt interzise”. La trei dimineaţa e consemnat că „după înapoierea tuturor patrulelor, detaşamentul meu se pune în marş forţat spre poziţia ordonată, 34 de kilometri. După trei ore, sosim în Gura Putnei. Contact cu căpitanul Vlădeanu din Regimentul 48 Infanterie şi apoi legătura cu Serviciul de Intendenţă al Diviziei, pentru aprovizionare” – fiind vorba de hrană pentru soldaţi, dar şi pentru cai. Suntem deja în ziua de 6 iulie, la ora 14.00, când „patrulele pleacă pe linia întâi”, iar căpitanul Ioan Tobă descrie în amănunt această acţiune de recunoaştere – „patrula numărul 4, comandată de sublocotenentul Nicolae Stănescu, la nord de Vicov. Patrula numărul 2, comandată de sublocotenentul Wilhelm Popescu, la sud de cota 467. Patrula numărul 3, comandată de sublocotenetul Nicolae Vassiescu, la nord de satul Falcău, cu misiunea de a lua şi păstra legătura cu trupele roşii, menţinând linia de frontieră stabilită de comisia româno-rusă”. Un fapt important se petrece la ora 17.00, când la Gura Putnei soseşte generalul Dăscălescu, comandantul Diviziei 25 Infanterie, „cu care stabilesc detaliile misiunii”, scrie căpitanul Tobă. Tot el arată că, la ora 20.00, „primesc ştirea că satul Putna şi mănăstirea au fost invadate de trupe roşii, împănate cu agitatori”. După numai un sfert de oră, „ordon marş galop spre Putna, având în avangardă plutonul sublocotenentului Ghiocel Constantinescu, urmat de grosul unităţii şi de Compania de Cercetare a Regimentului 48 Infanterie, aflată sub ordinele mele, comandantul Companiei, căpitanul Vlădeanu, călare, este alături de mine”. Trupa ajunge la mănăstirea Putna la ora 21.10 şi „se face recunoaştere, apoi curăţirea terenului. Se eliberează forţat satul şi mănăstirea, suspecţii sunt arestaţi, elementele trupelor roşii sunt dezarmate şi aruncate peste linia de demarcaţie. Se instalează o unitate pentru paza sfântului mormânt al lui Ştefan cel Mare şi a odoarelor mănăstirii”. La ora 22.15 „sosesc ştafete de la toate patrulele, care raportează că linia de demarcaţie a fost restabilită”. A doua zi, pe 7 iulie, „se dă din nou în primire grănicerilor români frontiera, astfel – posturile 1 şi 2 la Compania 5 Grăniceri, iar postul 3 la Plutonul de Vânători al locotenentului Titus Andronic”. Se consemnează, pentru zilele de 8 şi 9 iulie, că „toate odoarele şi tezaurul mănăstirii Putna sunt încărcate în două camioane şi expediate la mănăstirea Cozia”.

Mormântul lui Ştefan cel Mare, înconjurat de soldaţi sovietici

Din descrierea făcută de căpitanul Tobă reiese că în satul Putna exista, în 1940, o fabrică de sticlă a unui anume Fischer. Aici lucrau oameni din satele Seletin, Lăpuşna pe Siret şi Bănila pe Siret, localităţi care rămăseseră, după trasarea noii graniţe, în teritoriul sovietic. Astfel că oamenii de acolo nu mai aveau cum să ajungă la fabrica unde erau angajaţi. Tocmai de aceea patronul fabricii i-ar fi „invitat” pe soldaţii sovietici – nu se menţionează exact numărul lor, dar se pare că era vorba de cel puţin un pluton – să pună stăpânire pe satul Putna, mutând graniţa, încât angajaţii să se prezinte fără probleme la muncă. „Eram cu unitatea într-o permanentă alarmă, deoarece trupele sovietice încălcau frecvent şi abuziv noua linie de demarcaţie”, descrie căpitanul Tobă situaţia acelor zile. Tot el trimite un raport către conducerea Diviziei 25 Infanterie, pe 9 iulie 1940, în care arată că „Escadronul a părăsit vechea garnizoană Iţcani, la 28 iunie, şi de atunci se află în continuă mişcare, zi şi noapte. Nu am stat 24 de ore în acelaşi loc. Din 3 iulie şi până azi, 9 iulie, Escadronul s-a aflat mereu în stare de alarmă, caii tot timpul cu şeile pe ei şi oamenii tot timpul îmbrăcaţi. Abia azi toţi caii Escadronului sunt potcoviţi. Dau ca exemplu ultima zi, când Escadronul a plecat de la Falcău şi Gura Putnei spre Rădăuţi, la 10 noaptea, pentru ca la ora 12.30, pe 9 iulie, să ne întoarcem unde fusesem”, descrie Ioan Tobă situaţia dificilă a oamenilor şi a cailor care formau Escadronul. Căpitanul arată şi câteva din itinerariile trupei pe care o conducea, în perioada respectivă. Astfel, în 3 iulie, se deplasează între Burla, Horodnic şi Vârful Câlnic, pe 4 iulie – între Vârful Câlnic şi Rădăuţi, pe 5 iulie – între Rădăuţi, Voitinel şi Gura Putnei.

Destinul unui căpitan descoperit de un colonel

Povestea aceasta ar fi rămas definitiv îngropată în tainiţele istoriei, ba chiar s-ar fi făcut scrum – şi nu e deloc o figură de stil – dacă în anul 2000 n-ar fi fost scoasă la lumina zilei, absolut din întâmplare, culmea, tot de un militar, colonelul Dan Gîju, care actualmente este directorul adjunct al Editurii Militare. Autor a numeroase cărţi, de la cele axate pe latura militară, până la romane, Dan Gîju vrea să facă, în urmă cu 13 ani, o amplă documentare despre „Escadrila albă” a României, unica escadrilă din Al Doilea Război Mondial în care piloţi erau numai femei. O unitate cu caracter sanitar. Dan află de o femeie al cărei nume este Mariana Drăgescu, una dintre eroinele acelei escadrile. „Eu aveam obiceiul ca, la finalul discuţiei cu un interlocutor, să întreb ce alte personaje a mai cunoscut de-a lungul vieţii, oameni cu totul speciali. O văd pe doamna Drăgescu luminându-se la faţă şi-mi spune scurt – Hatmanul”, îşi aminteşte Dan Gîju acea discuţie. Hatmanul era un fel de poreclă, pentru că Ioan Tobă a fost, pe frontul de Est, vânător de partizani sovietici. Partizanii atacau din spate trupele române, în acţiuni de comando. Femeia care fusese membră a „Escadrilei albe” îşi amintea de un bărbat înalt, cu ochi pătrunzători, care avea o uniformă deosebită de-a altor ofiţeri – cizme scurte, o bască pe care o purta într-o parte, pe cap. La brâu avea un pistol ca al unui cowboy, ţinut pe o centură, dar şi un cuţit lung. Băieţii din trupa lui aveau şi ei acelaşi fel de uniformă. Erau numai unul şi unul, toţi înalţi, descria Mariana Drăgescu acei oameni pe care-i cunoscuse în tinereţea ei. Trupa avea şi un cântec propriu – „Să trăiască Escadronul care-a dat atâţi eroi, să trăiască şi Hatmanul, cel mai tare dintre noi”. Revenind la discuţia din anul 2000, femeia spune oaspetelui ei că încă mai trăia, pe atunci, fiica lui Ioan Tobă – Camelia.

Ofiţer cu studii în Drept

Arhivele militare arată că Ioan Tobă a făcut Şcoala de Ofiţeri Activi şi Cavalerie, având şi studii de Drept, fiind în Armată din 1925. Ioan se născuse la 10 iulie 1903 în satul Filiul, plasa Vizirul, judeţul Brăila. Aşa ajunge publicistul Dan Gîju acasă la Camelia, în cartierul bucureştean Colentina. Femeia era foarte bolnavă, ţintuită în scaunul cu rotile. „Mi-a spus că nu mai are mult de trăit. Parcă o văd şi acum, stătea într-un scaun cu rotile. Pe o masă avea poza tatălui ei”, spune colonelul Gîju. Casa era înţesată de cărţi, iar printre ele erau documente care aminteau de vremuri demult apuse. „Fiica lui mi-a dat jurnalul de război al căpitanului Tobă, dar şi un album cu fotografii în care apare tatăl ei, în timpul războiului”, adaugă interlocutorul. Sunt singurele lucruri pe care jurnalistul militar le păstrează şi azi de la fiica lui Ioan Tobă. Femeia aceasta va avea parte de un tragic sfârşit, murind în mijlocul flăcărilor care i-au mistuit locuinţa. „Am vrut să mă întorc la casa fiicei căpitanului Tobă, să mai stăm de vorbă, mai ales că-mi promisese şi alte documente din timpul războiului. Cu mare surprindere am aflat însă de tragicul accident”, îşi aminteşte colonelul Gâju de ceea ce s-a întâmplat nu cu mult după prima sa întâlnire cu fiica lui Ioan Tobă. Cert este că toate cărţile şi documentele din casa aceea au dispărut pe veci. Vă daţi seama că s-ar fi distrus şi documentele pe care, din fericire, Dan Gâju le-a primit de la fiica Hatmanului.

Jurnal de război salvat cu…şezutul

Jurnalul de război al căpitanului Tobă are el însuşi o poveste, pentru că în 1974, la 28 decembrie, scapă de percheziţia Securităţii, ca prin minune. Pe atunci, căpitanul locuia în Braşov, alături de fiica şi de soţia lui. Numele soţiei avea o rezonanţă aparte – Clemance. După mai mult de patru ore de căutări, securiştii pleacă încărcaţi cu felurite documente. Autorităţile aflaseră despre Ioan Tobă că îşi scrie memoriile şi tocmai de aceea „mureau” de curiozitate să afle amănunte. Jurnalul scris în timpul războiului era la îndemâna tuturor, în acea zi tensionată, a „vizitei” securiştilor. Dar cineva din familie ia pur şi simplu caietul acela cu coperţi tari, îl pune pe un scaun, se aşează pe el, şi nu se mişcă de acolo decât după ce băieţii cu „ochi albaştri” se fac nevăzuţi. Jurnalul prezintă, între altele, faptele petrecute la mănăstirea Putna în iulie 1940. Iar în albumul cu fotografii, care şi el a scăpat vigilenţei securiştilor, există o imagine cu totul aparte, datată 8 iulie 1940, pe marginea căreia căpitanul Tobă indică o parte dintre ofiţerii, subofiţerii şi soldaţii care au fost alături de el, la Putna. Astfel, pe rândul de sus, în picioare, se află, în poza cu pricina, sublocoteneţii Stănescu şi Constantinescu, căpitanul Grigorescu şi sublocotenentul Vassiescu. Iar pe rândul de jos sunt soldatul TR Postolache Ioan şi fruntaşul TR Comănescu Traian.

Condamnat la moarte

Dar mai era ceva în casa fiicei lui Ioan Tobă, iar colonelul Gîju primeşte de la gazda lui declaraţiile scrise ale celor care au fost martorii incidentului de la Putna. Şi în acest caz e o poveste interesantă. La începutul anilor ’70, căpitanul Tobă îi găseşte pe câţiva dintre cei care au fost direct implicaţi în ceea ce s-a petrecut în iulie 1940. Este vorba despre protosinghelul Veniamin, stareţ al mănăstirii Putna între anii 1935 şi 1948, apoi fostul ostaş din Escadrila 25 Cavalerie, Ion Larian Postolache, dar şi Schipor Dumitru, călugăr la Putna. „Căpitanul a vrut să lase posterităţii o dovadă a ceea ce se petrecuse la Putna. Pentru că ştia că nu i s-au recunoscut meritele, cât a trăit. Aştepta o consolare abia după moarte”, este de părere colonelul Dan Gîju. Nici pomeneală să-i fi fost recunoscute meritele, dacă vorbim mai ales de perioada care a urmat imediat după încheierea conflagraţiei, când Ioan Tobă este condamnat la moarte de Tribunalul Militar „Radu Negru” din Bucureşti, în 1947. Un articol din acele zile, publicat în ziarul „Scânteia”, îl descrie pe Ioan Tobă drept „criminal de război”, tocmai pentru că fusese, în Est, vânător de partizani roşii, dar şi din cauză că, din 1944, fusese trimis de Marele Stat Major al Armatei Române la o şcoală militară specială din Germania, după care a continuat să lupte împotriva sovieticilor, de data asta în uniforma armatei germane. De semnalat şi faptul că Ioan Tobă arată în memoriile sale cum, deja dat pe mâna ruşilor, este judecat din nou, de data asta de către Tribunalul Militar Ambulant din Sverdlovsk, în februarie 1950, tocmai pentru incidentul din 1940, de la graniţa de nord a României, în faţa mănăstirii Putna. Ofiţerul român va fi eliberat abia în 1955, în urma unei înţelegeri între Germania Federală şi URSS, prin care soldaţii şi ofiţerii germani erau scoşi din lagărele siberiene. Tobă este încadrat în categoria foştilor combatanţi ai Germaniei. Se întoarce în ţară, dar va fi din nou arestat şi închis, la Gherla, până în 1964. Destinul căpitanului Tobă pare a fi desprins dintr-un roman. E şi motivul pentru care colonelul Dan Gîju scrie o carte despre acest personaj, intitulată „Zodia capului de mort”, care a văzut lumina tiparului în anul 2005. Titlul este semnificativ, pentru că Hatmanul purta mereu un talisman, sub forma unui cap de mort.

Comemorare la mănăstirea Putna

O ceremonie cu totul specială, luând în considerare conjunctura politică de atunci, are loc în ziua de 7 iulie 1975, la Putna, în faţa mănăstirii adunându-se o parte dintre cei care luptaseră cândva pentru apărarea acestui loc. Se desfăşoară un ceremonial religios. Pe o bucată de marmură de Simeria, confecţionată cu ajutorul soţilor Paraschiva şi Alexandru Nicolescu, sunt gravate următoarele cuvinte – „7 iulie 1940. Salvatu-sa şi păstratu-sa în graniţele ţării noastre acest Sfânt Lăcaş, cu mormântul marelui voievod Ştefan, precum şi odoarele de preţ, de către Escadronul 25 Cavalerie Focşani, comandat de căpitanul de Cavalerie Ioan Tobă, Hatmanul, şi subalternii săi – sublocotenenţii în rezervă Ghiocel Constantinescu, Nicolae Stănescu, Nicolae Vassiescu, sergentul Constantin Grosu şi fruntaşii cu termen redus Traian Comănescu şi Ion Larian Postolache, stareţ al mănăstirii fiind arhimandritul Veniamin Grigoraş. Spre aducere aminte generaţiilor de azi şi de mâine”. Placa de marmură nu se mai află azi acolo unde a fost montată cu 37 de ani în urmă.

Scrisoare către Nicolae Ceauşescu

Alt document important descoperit de Dan Gîju este copia scrisorii pe care Ioan Tobă o adresează preşedintelui ţării, Nicolae Ceauşescu, în ziua de 7 martie 1967. Ioan povesteşte tot ce s-a întâmplat la Putna în iulie 1940. „Aşa s-au petrecut faptele şi aşa le relatez, pe cinstea mea de ostaş”, scrie el. Şi adaugă, sub forma unei autocaracterizări, din care spicuim – „în toată activitatea mea de ostaş nu m-am dirijat decât de problemele Ţării, neaderând la niciun fel de ideologie politică, fiindcă am fost militar, nu civil, şi aşa am fost educat. Sunt om al frontului. Aceasta mi-a fost cariera şi vocaţia. În vreme de pace nu-s bun de nimic, dar stau în linişte şi respect autoritatea constituită, până la chemare”. Cât priveşte faptul că a luptat sub uniforma armatei germane, după 1944, Ioan Tobă declară – „am luptat împotriva ruşilor, pentru că aceştia au fost întotdeauna duşmanii neamului meu şi, ca ostaş, am fost crescut să lupt împotriva celor care ne încalcă Ţara”. Ioan chiar menţionează faptul că s-a angajat în lupte doar împotriva soldaţilor sovietici, şi niciodată contra ostaşilor români prezenţi pe frontul de Vest. Scrisoarea adresată lui Ceauşescu în 1967 avea şi o explicaţie – fostul militar din Al Doilea Război Mondial solicita un paşaport pe o perioadă determinată, ca să meargă în Germania, unde să clarifice drepturile sale băneşti. Tocmai pentru că luptase la un moment dat în armata germană. Şi asta în condiţiile în care Ioan primea de la statul român, ca pensie, la mijlocul anilor ’60, numai 350 de lei. Nu se cunoaşte un eventual răspuns al lui Ceauşescu la această scrisoare.

Nu există dovezi scrise

Greu de explicat, în schimb, este de ce toate aceste fapte, din iulie 1940, de la mănăstirea Putna, pe care Ioan Tobă le descrie în detaliu, nu sunt consemnate şi în arhivele militare. „Armata avea un obicei foarte bun – se notau acţiunile fiecărei unităţi în parte. Este imposibil ca şi cea mai mică acţiune pe teren să nu fie consemnată”, este categoric comandorul Marian Moşneagu, şeful Serviciului Istoric al Armatei Române. Dovedind o reală deschidere faţă de prezentul subiect, această instituţie a verificat, în amănunt, documentele anului 1940. „Din documentele operative nu reies evenimentele semnalate de căpitanul Ioan Tobă. Ordinele de operaţii nu fac referire la aceste evenimente”, se arată în urma verificărilor efectuate în arhivele militare aflate în păstrarea unităţilor din Piteşti şi Bucureşti.

Arhivele vorbesc totuşi „printre rânduri”

Există totuşi informaţii, din aceleaşi arhive, care, puse cap la cap, îţi pot da o anumită imagine, de ansamblu, atât despre omul Ioan Tobă, cât şi despre ce s-ar fi putut întâmpla la Putna în acel iulie năpraznic al anului 1940. Am studiat aceste arhive, pagină cu pagină, căutând cel mai mic detaliu care să scoată la lumină misterul acelor timpuri. Şi pot spune că, dacă ştii să le „asculţi”, arhivele, deşi par tăcute, ştiu totuşi să „vorbească”. De pildă, în propriul jurnal, Ioan Tobă scrie că pe 5 iulie primeşte ordin de-a se deplasa, cu escadronul său, la Gura Putnei. Să vedem ce zic documentele oficiale despre activitatea Diviziei 25 Infanterie, din perioada cuprinsă între 4 şi 15 iulie 1940 – Escadronul Divizionar se află consemnat, pe 5 şi 6 iulie – unde credeţi? – la Gura Putnei. Documentele oficiale ale Diviziei 25 Infanterie vorbesc şi despre faptul că la mănăstirea Putna „se formează gardă permanentă”, aşa cum aminteşte şi Ioan Tobă în jurnalul său. Nu există însă date oficiale în privinţa celor care au format atunci garda, la porţile mănăstirii. Şi încă ceva extrem de interesant – am văzut Ordinul Special din data de 7 iulie 1940, de la ora 13.30 – „Escadronul de Cavalerie predă poziţia grănicerilor şi trece în subordinea Detaşamentului Vicov din Regimentul 48 Infanterie”. Este exact momentul despre care scrie şi Ioan Tobă în jurnalul său – pe data de 7 iulie „se dă din nou în primire grănicerilor români frontiera”. Deci ce spune Ioan Tobă se potriveşte cu cele menţionate în documente. Ce se întâmplase oare cu frontiera noastră? – rămâne un gol de informaţie oficială despre intervalul cuprins între 5 şi 7 iulie. Că s-a petrecut ceva în acele zile, în faţa mănăstirii, o dovedesc şi ordinele Diviziei pentru Companiile 48 şi 49 Cercetare, de-a se deplasa spre Gura Putnei. „Misiunea este de a bara direcţia Gura Putnei-Putna-Poiana Crucii”, se arată în arhive. Dar împotriva cui trebuia organizată apărarea mănăstirii – întrebarea pare mai degrabă retorică, de vreme ce la mică distanţă, în nord, abia se stabilise noua graniţă cu sovieticii. Mai mult decât atât, Ioan Tobă arată în rapoartele sale că revine la Gura Putnei, în fruntea escadronului, pe 9 iulie. Iată ce este scris în documentele Diviziei 25 Infanterie – „9 iulie 1940, ora 12.30, Ordin Special către Escadronul 25 Cavalerie. Se pune în marş de la Rădăuţi la Gura Putnei, unde va aştepta ordinele Diviziei. Comandantul escadronului, Tobă, va sta personal la telefon şi va aştepta ordinele Diviziei, la Gura Putnei. Semnat generalul Dăscălescu, comandantul Diviziei 25 Infanterie”. Tonul acestui ordin dă senzaţia că la Gura Putnei, pe 9 iulie 1940, situaţia era foarte tensionată. Oare de ce?! O ultimă confirmare că la Putna s-a întâmplat ceva grav în prima parte a lunii iulie 1940 ne vine chiar de la călugării de azi ai mănăstirii. Ei ştiu de la înaintaşii lor că în acele cumplite zile de război odoarele lăcaşului de cult au fost transferate la Vâlcea. Despre vreo operaţiune militară la Putna nu a rămas, în schimb, niciun capăt de informaţie, aici, la mănăstire.

Un adevărat erou

Caracterul năvalnic al lui Ioan Tobă, pe front, e definit nu numai în descrierea felului în care acţionează la Putna – „ordon marş-galop” spre mănăstire, el fiind în fruntea trupei, după cum relatează faptele în propriu-i jurnal – dar şi în rapoartele diverşilor comandanţi ai săi, din anii următori. Un exemplu concludent este în 21 ianuarie 1941, cu ocazia rebeliunii legionare, Tobă fiind atunci în garnizoana Bartolomeu din Braşov, sub ordinele Regimentului 6 Călăraşi. După ce legionarii pun stăpânire pe instituţiile oraşului, Hatmanul se prezintă la generalul Dragalina, comandantul garnizoanei, raportându-i că intră în acţiune. Aşa a şi făcut – în fruntea soldaţilor, Ioan dă asaltul, pe rând, asupra Prefecturii, Palatului Telefoanelor, Poliţiei, Poştei, eliberându-le pe toate, printr-o acţiune fulgerătoare. „Pe acest om se poate conta în situaţii dificile, de război. Are un curaj remarcabil. Duce o viaţă modestă, este educat şi manierat. Execută ordinele cu iniţiativă şi punctualitate”, arată comandantul Zonei de lucru 6-Focşani. „Cu asemenea ostaşi ţara e bine păzită, căpitanul Tobă este sufletul ostaşilor săi, pe care i-a dus mereu înainte, ca un călăreţ viteaz”, declară colonelul Măzăreanu, în 1941, în calitate de comandant al Regimentului 50 Infanterie, după ce ţara noastră începuse campania din Est. „Căpitanul cere să fie utilizat acolo unde pericolul e mai mare”, arată comandantul Grupului Vânători Călări, din cadrul Diviziei 4 Munte, în octombrie 1942. Sunt tot atâtea motive pentru care Ioan Tobă are pieptul plin cu decoraţii, remarcându-se Virtutea Militară, clasa I – de Aur, cât şi Steaua României.

Sfârşit mai tragic decât războiul

Ce şi-ar putea dori un erou, decât să moară pe câmpul de onoare?! Soarta însă a vrut să-l arunce pe Ioan Tobă în cumplita uitare, după război, iar curajosul bărbat să-şi găsească sfârşitul într-un mod cât se poate de anonim, în faţa unui ghişeu CEC din oraşul Braşov, unde i se face rău, dintr-o dată, la vârsta de 76 de ani, cât avea în 1979. Felul în care a murit este povestit tot de fiica lui, Camelia, atunci când aceasta a purtat discuţia cu musafirul ei, colonelul Dan Gîju.

Şicanele sovieticilor pe graniţa de Nord – confirmate de istorici

Situaţia tensionată de pe graniţa noastră de Nord, în 1940, după ce ruşii ne răpiseră Basarabia şi jumătate din Bucovina, este confirmată şi de reputatul istoric Florin Constantiniu, în cartea sa „1941. Hitler, Stalin şi România”, sovieticii şicanând trupele române, încercând să depăşească până şi noul hotar, dar fără a se angaja efectiv în lupte cu noi. Erau mai degrabă grupuri răzleţe care încercau vigilenţa soldaţilor români, al căror moral era zdruncinat de masivele pierderi de teritoriu ale ţării.

„Onoarea şi mândria vieţii noastre”

Emblematică pentru ceea ce s-a întâmplat la Putna, în iulie 1940, este scrisoarea pe care Ghiocel Constantinescu, unul dintre sublocotenenţii Escadronului 25 Cavalerie, o adresează lui Ioan Tobă, la începutul anilor ’70, atunci când Hatmanul dorea să refacă adevărul trecutului, pe baza mărturiilor celor care au făcut istoria. Iată câteva dintre acele emoţionante rânduri – „pentru noi, acţiunea noastră din zilele de 6-7 iulie 1940 reprezintă onoarea şi mândria vieţii noastre. La vârsta de 67 de ani trăiesc cu aceeaşi intensitate dramatismul ceasurilor hotărâtoare de atunci şi fericirea de a fi reuşit. Singura recunoaştere a meritelor noastre – şi cred că va rămâne singura – a fost lauda generalului Dăscălescu, comandantul Diviziei 25 Infanterie, care vădit mişcat – îţi aminteşti? – ne-a spus ‘bravo, băieţi! Fapta voastră va rămâne în istorie’, apoi n-a mai putut continua şi ne-a îmbrăţişat, având lacrimi pe obraz, el, luptătorul călit în două războaie mondiale. În istorie, acţiunea noastră nu se află consemnată. Dar nici nu trebuie să avem asemenea ambiţii. Am dat, după 1948, zeci de autobiografii. Pe toate le-am completat corect. Dar n-am putut pomeni în niciuna de salvarea Putnei, pentru a evita urmări nedrepte. Istoria se scrie de învingători, care au întotdeauna dreptate. Învinşii n-o scriu, ei doar o ţin minte, aşa cum ştiu ei că a fost, iar dacă uneori o scriu, atunci trebuie să ţină seama ca scriptura lor să nu supere pe cei tari”. Azi, pe cine ar mai putea supăra? Când eroii de la Putna deja nu mai sunt printre noi…

, de Dan Gheorghe


http://povestidangheorghe.blogspot.ro/2013/05/un-moment-al-istoriei-neconsemnat-de.html

Anunțuri

2 gânduri despre „Ultimul străjer al lui Ştefan cel Mare – căpitanul Ioan Tobă Hatmanul, un erou îngropat de istorie

  1. Eroul Căpitan Ioan Tobă Hatmanul este, în realitate, PENULTIMUL Străjer al Binecredinciosului Voievod!
    Conform istoricului militar colonel dr. Mircea Dogaru (după ştirea mea şi nu numai – cel mai autentic şi întru adevăr grăitor istoric!), ULTIMUL Străjer este Eroul Maior Valeriu Carp, după cum se poate afla aici: https://www.youtube.com/watch?v=51V0YR66Uwo

  2. Pacatul mare e ca de acesti oameni noi nu am auzit niciodata, acum inteleg de ce tatal si bunicul meu se suparau si injurau pe Stalin cand ne asculta la lectiile de Istorie spunand ca muncesc sa ne creasca si scoala ne invata doar sa minciuni. Va multumesc pentru acest minunat articol. Nu stiu prea multe deoarece asa au fost timpurile dar imi doresc sa aflu cat mai multe despre faptele de vitejie ale inaintasilor nostri. Doamne cum ar fi fost tara asta fara Putna, am fi stiut de marele voievod Stefan?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s