Apostolii lui Stalin.


 

Lista lui Stalin:

1. Ana Pauker

2. Vasile Luca

3. Gheorghe Gheorghiu-Dej

4. Ştefan Foriş

5. Emil Bodnăraş

6. Constantin Pârvulescu

7. Iosif Rangheţ

8. Andrei Ianuarievici Vîşinski

9. Petru Groza 10. Lucreţiu Pătrăşcanu

11. Avram Bunaciu

12. Constantin Doncea

13. Iosif Chişinevschi

14. Miron Constantinescu

15. Valter Roman

16. Chivu Stoica

17. Alexandru Moghioroş

18. Teohari Georgescu

19. Gheorghe Pintilie

20. Alexandru Drăghici

21. Alexandru Nicolschi

22. Dumitru Coliu

23. Gheorghe Apostol

24. Ion Gheorghe Maurer

25. Petre Borilă

26. Leonte Răutu

27. Mihail Roller

28. Iosif Ardeleanu

29. Sorin şi Ana Toma

30. Silviu Brucan

31. Alexandru Bârlădeanu

32. Serghei Nicolau

33. Mişu Dulgheru

34. Serghei Kavtaradze

35. Mihail Sadoveanu

36. Constantin Ion Parhon

37. George Călinescu

Nomenclaturiștii, apostolii lui Stalin

Vă prezentăm biografiile tumultuoase ale celor care au impus cel mai dur regim politic din istoria românilor. Cine au fost, de unde au venit şi ce-au vrut aceşti oameni care au vopsit România în roşu-moscovit? „Dragele mele fetiţe Rodica şi Dana, Tăticul vostru pe care l-aţi iubit şi v-a iubit vă cere scuze că pleacă, când veţi fi mai mari veţi înţelege că cel mai mare bun al unui om cinstit este să se bucure de încrederea Partidului. Să ştiţi că tatăl vostru a fost un om cinstit şi devotat Partidului. Dacă însă veţi afla vreodată că Partidul are altă părere despre mine, atunci să credeţi ce spune Partidul. […] Să nu fiţi necăjite pentru că odată şi odată tot moare un tătic […] Vă sărut cu dragoste nebună, Tata. M-am uitat mult la voi astăseară şi mi se scurgeau ochii.“ După ce scrie aceste rânduri pătimaşe (n.r. – publicate şi comentate de istoricul şi politiologul Vladimir Tismăneanu în volumul „Lumea secretă a nomenclaturii“), Mirel Costea îşi trage un glonţ în cap. Nu mai poate trăi în dizgraţia Partidului Muncitoresc Român. Este începutul lunii iunie, 1951. Mirel Costea (numele real: Natan Zaider) era un ilegalist (membru al Partidului Comunist în perioada în care era scos în afara legii, 1924-1944) popular în partid. În iunie 1951, era şeful celui mai sensibil resort din cadrul Secţiei de Cadre a Comitetului Central al partidului: sectorul de verificări. Totuşi, Costea era cumnatul unui „duşman al poporului“, inginerul Emil Calmanovici, condamnat în „procesul Pătrăşcanu“. În logica absurdă a comuniştilor, sinceritatea crezului său politic nu reprezenta nicio garanţie în faţa răzbunărilor meschine şi a luptei din interiorul partidului. E probabil ca Mirel Costea să fi sfârşit oricum în acest joc, indiferent dacă moartea sa era doar politică. A ales însă varianta ultimă. S-a sinucis. A fost incinerat la 9 iunie 1951, la Crematoriul Cenuşa din Bucureşti.

„L-AU SINUCIS“ PE MIREL COSTEA

Costea oferă justificarea politică a gestului său final, într-o ultimă scrisoare, adjunctului Alexandru Rogojinschi, spion sovietic, stalinist fără scrupule, membru al grupului de agenţi ruşi cultivat de Gheorghe Gheorghiu-Dej în închisoare. „Există om cinstit care să nu vibreze pentru tov. Stalin? […] N-am putut să suport gândul că Partidul a pierdut încrederea în mine. De aceea, sărut carnetul meu de Partid, pe care nu l-am murdărit. […]  Îl depun Partidului. […] Aşi fi suportat schingiuiri în beciurile Siguranţei, dar nu pot să suport chinul că nu mă mai bucur de încrederea Partidului meu.“

Poate că Mirel Costea doar mima fanatismul de dragul istoriei partidului, de dragul istoriei personale şi ca urmare a laşităţii în faţa a ceea ce ştia că sunt anchetele staliniste. Poate că, dimpotrivă, îşi însuşise cinstit ataşamentul politic, ca pe un crez înflăcărat. Nu ştim. Orişicât, cazul său e exemplar pentru a descrie regulile aleatorii ale regimului comunist, cu vendete personale şi comploturi interne, dar şi devotamentul extremist al membrilor săi. „L-au sinucis“ e, probabil, modul corect în care se poate descrie moartea lui.

CEI CARE VĂD CHIPUL DE LUT AL COMUNISMULUI

Ca o ironie, Emil Calmanovici, unul dintre marii finanţatori ai partidului, omul pe care Mirel Costea nu l-a putut crede niciodată vinovat de ereziile politice, a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă şi a murit în puşcărie la 12 martie 1956. Făcuse greva foamei timp de 42 de zile.

8 mai 1921 este data la care Partidul Comunist din România s-a afiliat la Comintern, deci a devenit „legitim“ pentru puterea de la Moscova.

Mult înainte şi mult după Mirel Costea, comunismul „a sinucis“ sute de mii de oameni în România. Elite politice opozante, elite politice comuniste, intelectuali, ţărani, muncitori au sfârşit ca „duşmani ai poporului“, deşi mulţi erau doar duşmani ai nedreptăţii. Crime făcute de comunişti români şi de comunişti străini în numele unor idealuri care nu le aparţineau. Crime făcute în precipitarea pasională a aplicării unor politici scrise după dictare de la Moscova, dar, mai ales, în numele puterii. Fapt divers. Nadejda Allilueva, a doua soţie a dictatorului Stalin, s-a sinucis în noiembrie 1932. Deşi nu există dovezi, e cunoscut că femeia şi-a pus capăt zilelor pentru că nu mai suporta viaţa alături de un tiran din ce în ce mai abuziv. Rudolf Slansky, fost secretar general al Partidului Comunist din Cehoslovacia, condamnat la închisoare, a încercat să se omoare în închisoare zdrobindu-şi ţeasta de pereţii celulei.

Revelaţii violente, disperare şi căderi psihice cu o singură ieşire, asta rămâne raţiunii celor care văd adevăratul chip de lut al comunismului. Aceste trei cazuri diferite din trei lumi diferite arată cât de puternică putea să fie forţa cu care comunismul s-a impus nu doar în politică, dar şi în conştiinţa unor activişti seduşi iremediabil de minciuna egalitarismului şi a lui Stalin.

„COMUNISMUL – O RELIGIE. PARTIDUL – O BISERICĂ“

„Orice om corect, dacă era credincios partidului, nu era posibil să se despartă de anumite incorectitudini. Comunismul era o religie, nu se spune degeaba acest lucru, iar Partidul Comunist era o biserică. Ori făceai ce ţi se spune, ori te dădeau afară, iar asta însemna că-ţi pierdeai posibilitatea de a hrăni familia, dacă nu chiar capul“, explică astăzi Alexandru Elias (89 de ani), fost membru în organizaţia sionistă Haşomer Haţair, arestat în 1942 din cauza asimilării organizaţiei cu activităţi comuniste.

ESENŢA METODOLOGICĂ A COMUNISMULUI: CRIMA

Alexandru Elias, a fost membru în Partidul Comunist. A crezut în partidul acesta aşa cum crezi în rugăciuni: cu ambiţie, sinceritate şi speranţă. Apoi, ceva s-a întâmplat. „Comunismul a fost un vis foarte frumos. L-am trăit şi am crezut în el. Nu mă pot dezice de ce-am simţit. Pentru mine, a fost un vis superb. Am crezut cu pasiune la început în el. Dar visul rămâne vis.“ Alexandru Elias s-a trezit din această reverie şi a înţeles. „Crima făcea parte din esenţa metodologică a comunismului. Lăsăm la o parte manipularea, minciuna, minciuna prin omisiune, dincolo de toate acestea era crima! Suprimarea fizică. Atunci, oameni care aveau un simţ al adevărului, al cinstei, în primul rând faţă de ei înşişi s-au despărţit de Partidul Comunist. Poate chiar fiind în continuare membri de partid.“

„TEROAREA FĂŢĂRNICIEI ŞI A MINCIUNII“

Istoricul şi criticul literar Paul Cornea (90 de ani), care a aderat la mişcarea comunistă încă din ilegalitate, explică astăzi: „Crezusem lungă vreme că lupt pentru edificarea unui regim democratic care să asigure deopotrivă libertatea, justiţia şi egalitatea de şanse pentru toţi. Viaţa îmi risipise iluziile“. Şi scriitorul Norman Manea (78 de ani) mărturiseşte că „retorica Partidului Comunist era extrem de atractivă. Promisiunea era imensă şi idilică: toţi vom fi fericiţi, vom fi egali. Comparaţia între discurs şi realitate devenise însă frapantă, contradictorie. Dacă nu erai tâmpit şi nici nu urmăreai o carieră politică îţi puteai da seama că una e ce se spune şi alta e realitatea. Era o făţărnicie, era pasul care se făcea de obicei între utopie şi teroare. Era teroarea făţărniciei şi a minciunii. M-am desprins cu dezamăgire de comunism, dar m-am desprins la timp“.   Pentru toţi aceşti oameni, comunismul a fost promisiunea niciodată îndeplinită a dreptăţii. Un fals ideal, dar tot un ideal. Totuşi, acest crez ca un terorism al dreptăţii nu-i o simplă ideologie de manual. Este expunerea de motive pentru condamnarea României la fericire, este justificarea crimei – dacă poate exista o justificare pentru crimă.

ÎN GRĂDINA LUI STALIN

Asta a fost comunismul românesc, de la începuturile sale, din 8 mai 1921, până la prăbuşirea de peste şapte decenii: o religie. Iar această dimensiune mistică nu-i câtuşi de puţin o metaforă, pentru că ideologia comunistă a avut adevăraţi misionari. Apostoli ai unui diavol în istorie. Oamenii aceştia, cu nume şi prenume, sunt cei care au fracturat coloana vertebrală a României.

Vă prezentăm, în premieră pentru un ziar din România(Adevărul), o serie de portrete ale celor care au impus cu forţa regimul totalitar comunist în ţara noastră. O antologie a cruciadei comuniste şi a cruciaţilor ei. În aproape 40 de episoade, refacem biografiile celor mai importanţi lideri comunişti ai României bolşevice. Cum au crescut ei în grădina lui Stalin, cum au ajuns în România şi cum au transformat-o într-o închisoare generalizată. Sunt oamenii care se ascund în spatele a ceea ce astăzi numim, cu cinică detaşare, „regim ilegitim şi criminal“.

 

 

.Ana-Pauker

Ana Pauker, cea mai puternică femeie. Legendele Cominternistei: fata care ura savarinele

MOSCOVITA

N-a existat vreodată în ţara aceasta femeie mai puternică decât Ana Pauker. Prima femeie din lume care a deţinut o funcţie majoră într-un guvern. Ana Pauker a fost în secretariatul Partidului Comunist (sau Muncitoresc), a condus Externele şi a stat în spatele afacerilor interne din România. Totuşi, cea mai temută femeie, venită în România cu mandat de la Moscova, a avut un sfârşit derizoriu: a devenit victima propriilor politici.

12 iulie 1935, orele 23.00. Pe strada Ion Ţăranu (Meteorilor), la nr. 18, din Capitală se aud focuri de armă. Ana Pauker (născută Hanna Rabinsohn) şi alţi 18 comunişti importanţi în ilegalitate sunt arestaţi de Siguranţă (n.r. – serviciul intern de informaţii) la finalul a ceea ce ei numeau şedinţă în conspirativitate. În luptă cu poliţia, Ana Pauker e împuşcată în ambele picioare, în coapse: un glonţ trece prin piciorul stâng şi se opreşte în dreptul, de unde nu va mai ieşi niciodată. Când o legitimează, poliţiştii văd numele Mariei Grigoraş. Carte de identitate eliberată de primăria din Piatra Neamţ la 15 octombrie 1934, numărul 34163/5732. În fotografie: o Ana Pauker purtând ochelari fumurii.

ANA PAUKER N-A MURIT!

Dilema e următoarea: la 15 mai 1933, ziarul „Universul“ anunţase că Ana Pauker a murit în URSS. Ziarul sovietic „Izvestia“ publicase şi el o ştire similară: în 1925, aflându-se în URSS, Ana Pauker s-a înecat într-un râu în timp ce făcea baie, arată dosarul său de la Siguranţă. Ana Pauker însă trăieşte şi, mai mult, este şi încătuşată. Alături de ea cad în mâinile poliţiştilor, printre alţii: Alexandru şi Stela Moghioroş, Liuba Chişinevschi şi Alexandru Drăghici. Cea mai importantă „captură“ de comunişti din 1921 încoace.

Guvernul Tătărescu notează încă un succes în lupta împotriva celor mai periculoşi duşmani ai statului. Ana Pauker era cel mai cunoscut nume – considerată cea mai periculoasă! – dintre tovarăşii prinşi pe strada pe care s-a născut, la numărul 46, în mai 1880, poetul Tudor Arghezi. În jurul comunistei se construiseră o mulţime de mituri, iar acesta era doar începutul. Ana Pauker, stalinistă născută în satul Codăeşti, judeţul Vaslui, avea să fie cea mai temută femeie din România. Sumbru amănunt: în 1949, când comuniştii ajunseseră singura forţă politică din România, o simplă cetăţeancă pe nume Ecaterina Titi Gata o scuipă pe Ana în timp ce era interogată de Securitate. Urmarea: în opt zile, Ecaterina e torturată, îi sunt sânii mutilaţi cu cleştele, e violată şi apoi omorâtă.

Dar, la 12 iulie 1935, Ana Pauker, cea care avea să deţină cea mai criminală putere dintre tovarăşi, poartă cătuşe şi sângerează. Procesul său va fi judecat la Craiova, la 5 iunie 1936 – în aceeaşi zi când Nicolae Ceauşescu era condamnat la doi ani de închisoare, 2.000 de lei amendă şi domiciliu forţat la Scorniceşti, sub supravegherea părinţilor. În spiritul comunist, Ana Pauker se opune deciziilor administraţiei de sorginte burgheză şi protestează. În dosarul său întocmit de Siguranţă se găseşte această declaraţie în urma anchetei: „Subsemnata, cerând ca, în cazul în care Siguranţa Generală a Statului a procedat la arestarea mea în baza a dovezi de delicte bine stabilite, să mă înainteze instanţelor judecătoreşti spre judecare, iar în cazul lipsei de dovezi de culpabilitate, să mă puie în libertate, declar că refuz a da Siguranţei alte declaraţii decât cea de faţă“.

„JOS MASCA, ANA PAUKER!“

24 de avocaţi ai apărării, printre care Lucreţiu Pătrăşcanu, Ioan Gheorghe Maurer, Ella Negruzzi (n.r. – membră PNL), Isabelle Blume Grégoire (n.r. – membră a parlamentului belgian) şi Constantin Paraschivescu-Bălăceanu (n.r. – ulterior, apărător al mareşalului Ion Antonescu) îi apără pe comuniştii aduşi în lanţuri la procesul de la Craiova.

„Încep rechizitoriul meu strigând acestor acuzaţi: Jos masca! Şi acum vă rog să-i priviţi! […] Îmbrăcaţi în aceste haine pompoase ei uită că hai-na nu face pe călugăr şi cred că nu li se zăreşte de la kilometri cozile lor de vulpi moraliste“, arăta în faţa judecătorului colonelul magistrat Popescu-Cetate. În volumul „Conspiraţia Comunistă în România şi evreica Ana Pauker în faţa justiţiei militare“, publicat în 1941, Cetate descrie, cu ură burgheză, întregul proces al comuniştilor, însă această atitudine era destul de des întâlnită şi în rândul oamenilor simpli.

„JIVINE, BONGHENE ŞI ALTE LIFTE“

Ştefan Pătraşcu, ţăran din Vlădia Mehedinţi, întrebat dacă ştie pe vreunul dintre acuzaţi: „Nu cunosc pe javrele astea. Nu ştiu nimic, domnule preşedinte, mi-am lăsat casa şi munca ca să viu aci eu, om cinstit, să jur pentru nişte jivine bulgare, bonghene şi alte lifte cari vor să ne aprindă ţara“, arată magistratul Cetate. La proces, comuniştii se ţin şi ei tare. „Universul“, numărul 162, din 1936: „Protestele dese ce se ridicau atunci că nu li se dădeau imediat alimentele ce li se trimiteau nu erau făcute pentru că le era teamă că tovarăşi ca Ana Pauker ar muri de foame, ci pentru că nu intrau în posesia comunicărilor ce li se făceau prin limbaj convenţional sau cifrat“. Cetate: „În special avocatul comunist Maurer avea obiceiul să se îmbrăţişeze cu Ana Pauker şi în acel moment să-i pună în păr obiecte“. Avocatul Maurer spune însă într-un interviu memorialistic acordat istoricului Lavinia Betea şi publicat în volumul „Maurer si lumea de ieri. Mărturii despre stalinizarea României“, că a schimbat doar câteva cuvinte cu Ana Pauker pe toată durata procesului.

10 PENTRU COMUNIŞTI!

În pledoariile sale, însă, o elogiază tovărăşeşte. „Ana e vinovată pentru că o sală ostilă o descrie astfel! E vinovată pentru că împotriva ei se ridică toată ura adversarilor politici! E vinovată pentru că e din ce în ce mai populară“, arată istoricul Marius Mircu în volumul „Dosar Ana Pauker“. Totuşi, la 7 iunie 1936, vine sentinţa: 10 ani de închisoare, cum se dă pentru comunişti. După o zi sufocantă, comuniştilor li se taie respiraţia. Atmosfera era similară în toată ţara. Ziarul „Universul“ din 7 iunie: „În Bucureşti, 40 de grade la umbră, 51 de grade la soare. Seara la zece, 32 de grade. A doua zi vor fi 55 de grade la soare, pe sol. Nu se găseşte gheaţă în Capitală, nu se găsesc răcoritoare“.

ÎNTÂLNIRI CU DEJ ŞI COPOSU

Ana Pauker ia drumul închisorilor în România: Craiova, Dumbrăveni, Văcăreşti, Caransebeş, Râmnicu Sărat. Ţine cursuri pentru Bacalaureat, meditează deţinute la franceză, germană, teorie marxist-leninistă şi economie politică. E, carevasăzică, activă pe linie penitenciară. Un detaliu al acestui periplu: în notele medicilor care-i fac evaluarea fizică apare mereu ca „sănătoasă şi curată“ ori „curată şi deparazitată“. În tot umbletul său carceral, sunt de menţionat două întâlniri istorice: una cu deţinutul politic şi viitorul lider Gheorghiu-Dej şi alta cu viitorul deţinut politic şi lider Corneliu Coposu. Vi le prezentăm din perspectiva celor doi.

„O BUCURIE S-O VEDEM PE ANA“

1. La Plenara Comitetului Central (CC) al Partidului Muncitoresc Român (PMR) din 30 noiembrie – 5 decembrie 1961, Dej rememorează singura întâlnire cu Ana Pauker din ilegalitate, însă din perspectiva bărbaţilor corupţi de eternul feminin: „M-am întâlnit cu dânsa în închisoarea Caransebeş, că erau şi femeile duse acolo, şi am trăit în închisoarea aceasta o bună bucată de vreme. […] Desigur, că era şi pentru noi o bucurie să vedem, de ce să nu spun, pe tovarăşele noastre, pe Ana. […] Noi am constatat că a început să existe câte ceva între bărbaţi şi femei, a început să le mai strălucească ochii. Dacă până atunci nu-şi făceau mustăţile, începeau să şi le perie, să se frizeze, să se uite în oglindă, nu le mai ajungeau oglinzile“.

„CU ASPECT DE FEMEIE SENZUALĂ“

2. Dacă Dej îi face un portret mai degrabă vulgar comunistei, Corneliu Coposu o descrie, într-un dialog cu Vartan Arachelian purtat în 1991, din perspectiva intelectualului. „Era o persoană foarte inteligentă, foarte instruită, cu o cultură livrescă impresionantă, care suporta dialogul cu multă uşurinţă şi avea la îndemână argumente pe care ştia să le valideze cu pricepere. […] Nu
era o femeie frumoasă, era o femeie cu aspect de femeie senzuală […] mi-a spus că, fiind încă la o vârstă tânără, pe la 15-16 ani, s-a convins de superioritatea doctrinei marxiste şi a îmbrăţişat leninismul“. Întâlnirea a avut loc la Râmnicu Sărat, după ce Coposu fusese închis în urma celebrului proces „Skoda“. În mai 1941, Ana Pauker e eliberată şi predată sovieticilor, în urma unui schimb de prizonieri. Românii îl primesc pe Ion Codreanu, naţionalist din Basarabia. Pentru Ana Pauker, în mai 1941, se deschide o nouă lume, una de noi şi noi realizări în muncă şi viaţă.

Trădătorii din Divizia „Tudor Vladimirescu“ o numeau „Ana noastră“

În mai 1941, „la Moscova, tovarăşa Ana Pauker a fost întâmpinată la gară de reprezentanţii Ajutorului Roşu Internaţional: Dolores Ibárruri (n.r. – „La Pasionaria“), Wilhelm Pieck (n.r. – primul şi ultimul preşedinte al Republicii Democrate Germane), Mátyás Rákosi (n.r. – primul conducător al Ungariei comuniste)“, arată biografia „oficială“, trecută prin filtrul propagandei şi publicată în 1951 în volum. Fiica Anei Pauker, Tatiana Brătescu, povesteşte într-un interviu acordat Laviniei Betea: „A coborât în gara Kievskivagzal. Eu aveam 13 ani, fratele meu, 15 şi fuseserăm aduşi s-o întâmpinăm. Eu o văzusem ultima dată la 4 ani şi jumătate. Se organizase o festivitate pentru primirea ei. A coborât din tren, iar fotoreporterii se înghesuiau cu aparatele lor. Am stat cu ea două zile, după care am revenit la casa de copii“.

Orişicât, la Moscova, Ana Pauker era conducătoarea comuniştilor români din URSS (reprezentantul PCdR la Comintern, membru şi instructor în cadrul Comitetului Executiv al Cominternului). Deci conducătoarea comuniştilor români de pretutindeni – confirmă şi Gheorghi Dimitrov, liderul Cominternului, în memoriile sale. Conduce redacţia radio „România liberă“ din oraşul Ufa şi devine mâna dreaptă a lui Dimitri Manuilski şi a lui Gheorghi Dimitrov, şefii Cominternului. După intrarea României în război alături de Germania nazistă împotriva Uniunii Sovietice, comunicarea comuniştilor cu Cominternul este din ce în ce mai dificilă. Aşa că la Moscova se fac pregătiri: Ana Pauker, Vasile Luca şi Manole H. Manole formează un comitet împuternicit să elaboreze o platformă pentru un Front Naţional Democrat în România. Pentru când va avea să vină ocazia.

CUM ÎI „LUMINA“ ANA PE PRIZONIERII DIN URSS

În 1943, după desfiinţarea Internaţionalei a III-a, decizie pentru care semnează şi Ana Pauker, bolşevica din România lucrează alături de Vasile Luca la Institutul nr. 205 şi organizează diviziile de voluntari formate din prizonieri români în URSS. E instructor politic al Diviziei „Tudor Vladimirescu“, pentru care face şi un ziar cu frontispiciu motivaţional: „«Înainte!» Pentru România Liberă şi Independentă“. Fireşte, aşa cum se putea înţelege independenţa de la Moscova. „În timpul când soldaţii români se aflau în lagărele de prizonieri din URSS, au început să înţeleagă scopurile războiului criminal al lui Antonescu. În minţile şi în inimile lor încolţea tot mai mult limpede ideea luptei împotriva jugului fascist“, arată biografia de partid a Anei Pauker. „Tovarăşa Ana venea zilnic la noi. Ea era prima care intra în lagăr şi ultima care pleca. Într-un timp scurt, ea a reuşit să lămurească cele mai multe din problemele care frământau pe prizonieri. Atitudinea ei adânc umană ne-a apropiat aşa de mult, încât foarte curând ne-am simţit legaţi de ea. Nimeni nu-i mai spunea «doamnă». Prizonierii îi spuneau «Ana noastr㻓, continuă volumul de propagandă citând un ofiţer român. Formal, Divizia „Tudor Vladimirescu“ ia naştere după ce prizonierii trimit, în septembrie 1943, o scrisoare către Stalin, în care îi cer permisiunea să lupte alături de Armata Roşie pe front. Practic, îi cer voie să lupte împotriva românilor. La 2 octombrie 1943 – după o aşteptare pe care prizonierii o descriu ca fiind îngrozitoare! – vine şi răspunsul. Uşor de intuit: Stalin acceptă. „Astfel a luat naştere divizia de panduri «Tudor Vladimirescu», care a pecetluit cu sângele ei pentru vecie frăţia de arme româno-sovietică“, arată biografia de partid a Anei Pauker.

ANA ARE ŢIGĂRI, BOMBOANE, MEDICAMENTE

În plenara CC al PMR din 1961, comunistul Dumitru Coliu (născut Dimităr Colev) îşi aminteşte: „S-a discutat cui trebuie să depună jurământul Divizia «Tudor Vladimirescu», poporului sau regelui. Jurământul s-a depus în iarna lui 1943 sau 1942 (n.r. – 1943!), în gerul ăla mare, pe platou, în pădure“. Era 15 octombrie 1943 şi se întâmpla după Congresul Prizonierilor Români de la Krasnogorsk din septembrie 1943, prezidat, desigur, de Ana Pauker. Comandantul diviziei era colonelul Nicolae Cambrea. „În cerc familiar, col. Cambrea a declarat că Ana Pauker a fost cea mai mare susţinătoare a moralului soldaţilor şi ofiţerilor din lagărele ruseşti, că este cea mai mare româncă din ţara românească şi din toate timpurile. În lagăre sau spitale, le-a adus ţigări, bomboane, medicamente, iar soldaţii şi ofiţerii îi sunt recunoscători“, arată o notă a Siguranţei din 24 noiembrie 1944, cuprinsă în dosarul de urmărire a Anei Pauker.

SUA: „OFIŢERI COMUNIŞTI NUMIŢI ÎN POSTURI CHEIE“

Din România, dar mai ales din Occident, formarea Diviziei „Tudor Vladimirescu“ era privită ca un act de nedreptate. Oricum, din punct de vedere legislativ, era un act de trădare naţională. Cortland Van Rensselaer Schuyler, general în armata SUA, numit în toamna anului 1944 reprezentant al SUA în Comisia Aliată de Control pentru România, scria în jurnalul său: „Armatei i-a fost redusă puterea, recruţii au fost privaţi de arme şi trimişi acasă. Mulţi ofiţeri comunişti au fost numiţi în posturi cheie, în timp ce foştii comandanţi, dintre care unii cu importante fapte de arme la activ, au fost eliberţi din funcţie şi unii concediaţi. În timpul acestei perioade, divizia «Tudor Vladimirescu» a fost chemată din Rusia şi staţionată în Bucureşti“. Mărturia se regăseşte în volumul „Sovietizarea României, percepţii anglo-americane“, de Ioan Chiper, Florin Constantiniu şi Adrian Pop. Cum se vedea divizia de la înălţimea epoleţilor, adică aşa, faţă-n faţă cu oamenii simpli, nealiniaţi politic şi militar? Liberalul Dinu Zamfirescu (85 de ani) se afla în Capitală atunci când ofiţerii au fost prezentaţi românilor. „Abia intrasem în oraş. Pe una dintre arterele principale, am văzut primele coloane de camioane ruseşti, donate de americani, dar dintr-o divizie românească sovietizată, Divizia «Tudor Vladimirescu». Erau îmbrăcaţi în uniformă sovietică, cu epoleţi ruseşti, aveau pe umăr un tricolor şi «TV». Am văzut şi tancuri sovietice, T34, lumea care-i primea cu flori, erau şi copii şi femei călare pe tancuri. Era o atmosferă foarte destinsă. Ofiţerii arătau bine, pesemne că fuseseră bine trataţi la cursurile de îndoctrinare. După 6 martie 1945, soldaţii din această divizie păzeau instituţiile de stat“, îşi aminteşte Dinu Zamfirescu. Ana Pauker nu vine în România cu pandurii săi. Istoricul Gheorghe Onişoru spune că „la 3 septembrie 1944, încă vorbea la Radio Moscova“. Totuşi, în luna martie a aceluiaşi an e trimisă cu Vasile Luca în Bălţi şi Botoşani, oraşe eliberate de Armata Roşie. Numele său şi activitatea de la Moscova încep să-i sperie pe cei din ţară. În România ajung informaţii trunchiate, dar ajung.

„FEMEIE, EVREICĂ, INTELECTUALĂ“

„La Moscova s-a format un comitet naţional român de eliberare format din Ana Pauker, Alexandru Mata, avocat din Chişinău, (n.r. – Dumitru) Petrescu, unul din conducătorii rebeliunii de la Atelierele Griviţa din 1933. […] Din declaraţiile mai multor prizonieri, rezultă că în URSS există un Comitet naţional român de eliberare, cari ar urma să se stabilească în Iaşi îndată după ocupare, dar nici unul nu precizează persoanele care-l formează“, arată o notă dată Siguranţei de Agentura de pe Frontul de Est la 2 august 1944. Informatorii aveau dreptate să fie alarmaţi. Ce se întâmpla la Moscova: Gheorghi Dimitrov, fostul secretar general al Cominternului, îi ordonase Anei să ia conducerea în România. „Tovarăşe, eu sunt femeie, n-am fost în ţară în timpul războiului, am fost în închisoare (n.r. – înainte de război) şi habar n-am cum stau lucrurile. Au trecut zece ani şi este greu de făcut lucrul acesta. Sunt femeie, evreică, intelectuală“, l-ar fi refuzat Pauker pe Dimitrov, potrivit biografului american Robert Levy. La 16 septembrie 1944, lidera „grupului moscovit“ ajunge în România cu avionul. La 7 decembrie, agenţii Siguranţei relatau: „Se vorbeşte că comuniştii vor anexarea României la Rusia“.

SĂRACUL ŞI BOGATUL, DE ANA PAUKER

„Închipuiţi-vă că un om bogat are un palat alături de cocioaba unui sărac. Săracul a tot muncit la bogat, el şi familia lui, bogatul a devenit tot mai bogat, iar el tot mai sărac. Şi au venit apele mari. Puhoaie turbate au măturat totul din cale, s-au rostogolit, nimicitoare, peste bojdeucă şi peste palat, s-au năpustit pentru toată ţara românească fascismul, nemţii, războiul, robia, dezastrul. Nu e cazul să sară cu toţii, bogaţi şi săraci, să lase deoparte vrajba, să pornească bătălia cu puhoiul? Şi după ce va fi câştigată bătălia, nu e datoria tuturor românilor laolaltă să construiască din nou ce a dărâmat puhoiul? Şi nu va fi omeneşte ca şi săracul să-şi aibă atunci asigurată bucata lui de pământ şi de pâine? Cei mai mulţi dintre dumneavoastră nu sunteţi nici bancheri, nici moşieri, nu sunteţi exploatatori. Creaţi poporului român o armată care să-l scape de fascişti, să-i apere viaţa, independenţa!“, le spunea Ana Pauker ofiţerilor români din lagăre pentru a-i atrage în divizia de trădători „Tudor Vladimirescu“, arată istoricul Marius Mircu în volumul „Dosar Ana Pauker“.

Bolşevică din Primul Război: „Era tânără, deşteaptă, curajoasă“

Ana Pauker s-a alăturat mişcării comuniste încă din vremea în care aceasta exista mai mult cu frâna de mână trasă. Să începem cu perioada de dinaintea Primului Război Mondial: decizia de a se dedica socialismului s-a datorat influenţei lui Heinrich Sternberg, coleg de catedră la şcoala unde preda. S-a dedicat trup şi suflet, căci cei doi s-au cunoscut şi au devenit amanţi în 1911, când ea avea 17 ani: el îi asigura lecturi pe teme socialiste şi o însoţea la întrunirile de 1 mai în pădurile din apropierea Bucureştiului. „Recrutarea“ de către Steinberg a fost dezvăluită de fratele ei, Zalman (Solomon) Rabinsohn tovarăşului de celulă în 1953 şi confirmată revistei „Time“ de către prietenii apropiaţi din copilărie ai Anei. Una peste alta, Ana Pauker a intrat în Partidul Social Democrat al Muncitorilor din România, dar a început să fie activă după ce a fost implicată în activităţile „Sfatului Secret“, o facţiune probolşevică din partid. Astfel, Ana Pauker, în 1918, începe să împartă manifeste ilegale şi-şi ia în serios rolul, deşi secundar,de mesager clandestin. Poate, poate, vine revoluţia bolşevică şi-n România.

S-A „ÎNTOVĂRĂŞIT“ CU SOLDAŢII NEMŢI

Biografia „oficială“ a Anei Pauker, tipărită în 1951 în volum, arată că, în timpul ocupaţiei germane din război, femeia participă la organizarea primei tipografii ilegale, o maşină „Boston“ instalată în clădirea Băii Centrale din Calea Moşilor. „Una din sarcinile importante pe care le avea pe atunci tovarăşa Ana era şi munca de lămurire printre soldaţii germani. […] La retragerea armatelor germane din România, soldaţii au sustras comandamentului însemnate cantităţi de cerneală tipografică, pe care le-au lăsat tovarăşei Ana pentru gazetele partidului socialist“ e varianta de partid găsită în volumul „Ana Pauker“ tipărit la Editura Partidului Muncitoresc. Dar revoluţia bolşevică tot nu vine, aşa că Ana Pauker pleacă în Elveţia. Se întoarce în ţară găsind un soi de vid de putere în PSDMR, după ce în mai 1921, majoritatea membrilor care au votat pentru afilierea la Comintern (Internaţionala a III-a a lui Lenin) şi pentru înfiinţarea Partidului Socialist Comunist din România(devenit ulterior PCdR) au fost arestaţi şi condamnaţi la închisoare. Aşadar, în vreme ce soţul său, Marcel Pauker, ajunge membru al conducerii provizorii, Ana ocupă postul de secretară la Comisia Centrală a Femeilor afiliate la partid.

SPECIALISTĂ ÎN GREVA FOAMEI

„Ana a fost nevoită să-şi caute de lucru în ciuda faptului că alăpta copilul (n.r. – în 1921, se naşte Tanio, primul său copil). Am trăit în cea mai grea sărăcie, deoarece eu aveam principiile mele şi consideram că, acum, în calitatea mea de adult şi tată, nu trebuia să mai accept niciun ajutor din partea părinţilor“, povestea Marcel Pauker într-o scrisoare citată de istoricul Robert Levy. În iulie 1922, Tanio face o formă gravă de dizenterie şi moare. Cariera politică a Anei Pauker continuă: în octombrie 1922 e aleasă în Consiliul General la al II-lea Congres al partidului, desfăşurat în secret la Ploieşti, iar în noiembrie 1922 merge pentru prima oară la Moscova cu Marcel şi Lucreţiu Pătrăşcanu. E numită secretară CC al Ajutorului Roşu (MOPR, Mejdunarodnaia organizaţiia pomoşci borţam revoliuţii, organizaţie prin care URSS finanţa mişcarea comunistă europeană), însă în noiembrie 1923 e arestată de pe Strada Săgeţii. În patru luni de puşcărie face de două ori greva foamei. „Rog  dispuneţi a cerceta şi afla de la cei arestaţi unde se află adăpostiţi conducătorii acţiunii clandestine (n.r. – care distribuiau manifeste clandestine), Ana Pauker şi alţii, care urmează să fie arestaţi cu orice sacrificiu“, scria directorul Siguranţei, Romulus P. Voinescu, într-o telegramă cifrată, trimisă în toate judeţele.

ŞCOLILE ANEI PAUKER

În decembrie 1924, mai e arestată o dată: la scurt timp după ce PCdR fusese scos în afara legii, poliţia organizează un raid în urma căruia cad 800 de comunişti. Probabil, toţi. Ana Pauker mai stă cinci luni în puşcărie. E interogată de maiorul Hotineanu, face 14 zile de greva foamei şi e pusă în libertate până la judecarea procesului. În iulie 1925, când începe judecarea, Ana Pauker avea asupra ei scrisori de la Clara Zetkin (importantă activistă socialistă din Germania). E condamnată la 10 ani de puşcărie şi, mai târziu, la încă 20 de muncă silnică. În timpul procesului dispare. Pleacă din ţară, dar începe o fulminantă carieră internaţională. Face cursuri de Medicină la Viena şi la Paris, însă nu reuşeşte să devină absolventă. Rămâne cu o mare frustrare, căci traseul ei intelectual a fost curmat ba de lupta de clasă, ba de lupta cu sărăcia. „Concentrează-te pe medicină! Ţara are nevoie de medici“, îi mai spunea Herminei Tismăneanu (născută Marcusohn), mama istoricului şi politologului Vladimir Tismăneanu, potrivit relatărilor acestuia dintr-o adunare publică.

„MAREA NOASTRĂ CONDUCĂTOARE ŞI EROINĂ“

Reuşeşte însă să devină absolventă la Moscova: în 1928, aceeaşi Clara Zetkin o recomandă la Şcoala Leninistă (n.r. – din martie, ca simplu auditor, pentru că era însărcinată cu Tatiana Brătescu, iar din vară, cu drepturi depline de student). La nouă zile după ce o naşte pe Tatiana, lasă copilul în spital şi intră în secţia de trei ani, pentru activiştii cu grad superior, povesteşte fiica sa într-un interviu acordat istoricului Lavinia Betea. Din 1930, e trimisă la Paris, ca instructor special organizatoric al Comitetului Executiv al Cominternului. „Marea noastră conducătoare internaţională şi eroină“, o numeşte revista „Rundschau“, oficiosul Internaţionalei Comuniste în numărul din ianuarie 1938. Elogiile sunt prilejuite de alegerea Anei Pauker la prezidiul de onoare în cadrul Congresului al 8-lea al Partidului Comunist din Franţa, potrivit unei note dată Siguranţei şi cuprinsă în dosarul acesteia de urmărire.

Herş n-a avut cui să lase „halef-ul“

Ana Pauker s-a născut într-o familie de evrei ortodocşi din Codăeşti, judeţul Vaslui. Mama sa, Sura Sofer, născută în 1873, avusese printre strămoşi un „sofer“ (n.r. – scriitor de Tora), iar tatăl său, Herş Kaufmann Rabinsohn (foto), era fiu şi nepot de rabin şi „haham“ (n.r. – cel care taie, potrivit preceptelor mozaice, vitele şi păsările). Tradiţia spune că Herş ar fi trebuit să-i predea „halef-ul“ (n.r. – cuţitul ritual cu care se execută operaţiunea) fiului său. Ana Pauker nu a avut fraţi. Pe tatăl său îl decria ca un „romantic exaltat şi lipsit de simţul realităţii care, în problemele de viaţă cotidiană, se baza mereu pe mama sa, o femeie întreprinzătoare şi mdoestă, sufletul şi stâlpul familiei şi evident mai pragmatică şi mai orietntată spre afaceri“, arată istoricul Robert Levy. Herş Rabinsohn era profesor de ebraică, cantor şi funcţinar la sinagogă în Bucureşti. Ana a făcut şcoala primară „Frăţia Sionului“ a comunităţii evreieşti datorită bunicului său şi a fost şefă de promoţie patru ani. N-a continuat studiile, dar s-a angajat la un atelier de croitorie. Nu era uşor să faci şcoală pe vremea aceea, mai ales dacă nu erai român: în 1893, anul naşterii Anei Pauker, guvernul României le-a interzis copiilor evrei să urmeze şcoala elementară publică în mod gratuit. „Streinii“ se puteau înscrie la o şcoală profesională doar dacă rămâneau locuri libere şi doar în urma achitării unei taxe de şcolarizare exorbitante. Graţie renumitului rabin doctor A.M. Beck, Ana Pauker a putut urma şcoala profesională „Raşela şi Filip Focşăneanu“. Din 1909, a lucrat din nou în croitorie, însă din 1910 a fost şi învăţătoare la şcoala primară la care învăţase. I-a învăţat pe copii ebraică şi studii ebraice până în 1917, când a fost demisă după ce primise un avertisment că-i învăţase pe elevi cântece revoluţionare.

23 august 1944 a lăsat Cominternul în ofsaid

Discuţiile de la plenara CC al PMR din 1961 arătau că „grupul moscovit“, în frunte cu Ana Pauker, s-a împotrivit actului de la 23 august 1944. Valter Roman (născut Ernest Neuländer), care a petrecut războiul tot la Moscova, dar pe care epurarea din ’52 l-a ocolit, o înfierează pe fosta sa colegă de la Comintern: „În ajun de 23 august, la ora 10.00 seara, precum vă este foarte bine cunoscut, s-a transmis la postul de radio Bucureşti mesajul regelui. […] Mi-am dat seama imediat că este vorba de ceva extraordinar, iar din text mi-am dat seama că un rege n-a putut să întocmească un asemenea text. […] I-am citit Anei mesajul. Ce credeţi că a spus Ana Pauker? […] Ea a fost oficial reprezentantul partidului nostru la Comintern […] deci trebuia imediat să-mi spună mie, e bine, nu e bine, să ia poziţia. Şi ea, aşa, într-un halat, umbla pe acolo, se ocupa de cu totul alte socoteli, îmi spunea: «Păi, fă şi tu ceva acolo». Şi cu asta s-a terminat întreaga apreciere a lui 23 august. «Fă şi tu ceva»“.
Lipsa de reacţie, exagerată probabil de Valter Roman în şedinţa de partid, era cauzată, de fapt, de surprinderea întregii echipe în faţa evenimentului din România. Valter Roman: „În dimineaţa lui 24 august, la ora 6 dimineaţa, am fost sculat din pat, au venit nişte tovarăşi la mine şi-am fost luat pe sus şi dus la Molotov. […] Dintr-o dată am fost întrebat: «Ce se întâmplă în România?»“. Eroic, Roman le-ar fi spus sovieticilor: „Tovarăşi, este aici Ana Pauker, întrebaţi-o pe ea!“. Peste câteva zile, Lucreţiu Pătrăşcanu a venit la Moscova ca şef al delegaţiei române pentru a semna acordul de armistiţiu cu sovieticii. La întoarcere, i-a spus soţiei sale că sovieticii păreau să fi fost luaţi pe nepregătite la 23 august. Anei Pauker „nu-i venea să creadă că s-a întâmplat aşa ceva. (n.r. – Lucreţiu) Mi-a spus că Anei nu-i place că s-a făcut acest 23 august, că ar fi preferat să vină ei, nu să facem noi actul de la 23 august“, explică Elena Pătrăşcanu, soţia fostului ministru al Justiţiei, la 23 octombrie 1967, în faţa Comisiei Partidului Comunist Român. Istoricul Robert Levy arată în volumul său că Pătrăşcanu îi spusese acelaşi lucru şi prietenului său Belu (Herbert) Zilber. În plus, Ana Toma îi confirmă istoricului că 23 august i-a surprins pe sovietici. Tatiana Brătescu, fiica Anei Pauker, spune, într-un interviu acordat istoricului Lavinia Betea, că „la 16 septembrie 1944, când Ana Pauker a ajuns în România, nu făcea altceva decât să respecte indicaţiile primite de la Moscova în legătură cu evenimentele de la 23 august. Fuseseră catalogate la Moscova ca o manevră a burgheziei şi regelui pentru a înlătura regimul. […] Aşa se face că Ana Pauker a manifestat o atitudine sceptică faţă de importanţa actului de la 23 august“.

Ana Pauker nu şi-a uitat niciodată „Tătucul“

Servilismul cominternistei din Codăeştiîn faţa Moscovei şi a lui Stalin erau legendare în epocă, iar apariţiile Anei Pauker după venirea în România nu făceau decât să întărească aceste opinii. O anecdotă surprinsă în biografia făcută de Robert Levy o reprezintă plimbându-se pe străzile Bucureştiului cu umbrela deschisă într-o zi senină de vară. Fiind întrebată de ce face acest lucru, Ana răspunde: „N-ai ascultat postul de radio sovietic azi? Plouă la Moscova“.

Dacă acestea pot fi doar mistificări caraghioase, precum bancurile cu Ceauşescu, Ana îşi confirmă apartenenţa în majoritatea apariţiilor publice. Un singur exemplu: „Cei ce-şi iubesc poporul şi Patria sunt neapărat prietenii Uniunii Sovietice, o iubesc, îl iubesc pe Stalin […] Se întăreşte hotărârea noastră de a lupta pentru a fi demni ucenici ai lui Stalin, de a nu cruţa forţele noastre pentru a sui tot mai sus – pe drumul lui Stalin“, scrie Ana în decembrie 1949, în zia-rul „Lupta de clasă“, cu ocazia celei de-a 70-a aniversări a naşterii lui Stalin.

DE CE ARE MIHAI VITEAZU MÂINILE OCUPATE?

În plenara CC al PMR din 30 noiembrie – 5 decembrie 1961, şedinţă dedicată demonizării „deviaţioniştilor de dreapta“, secretarul general Gheorghiu-Dej rememorează, fără să plaseze în timp, un schimb de replici între Pauker şi câţiva generali sovietici: „Ea avea dispreţ pentru poporul român. […] Declara unor generali sovietici care au venit la o sărbătoare a noastră, Sumilov şi alţii. Spunea, zicea… a fost cu mine, a fost cu mine, era, când înaintau trupele sovietice, era un comandament acolo, în apropierea comandantului. Ea dădea explicaţie acestor generali: «Ştiţi – îi întreba – ştiţi de ce are Mihai Viteazu, statuia lui Mihai Viteazu, într-o mână securea sau nu ştiu ce şi într-o altă mână (că nu m-am uitat niciodată), ştiţi de ce are mâinile ocupate?». Dar ăsta întreabă râzând: «De ce?». «Ca să nu fure, să-l împiedice să fure.» Pentru că poporul român ar fi un popor de hoţi“. Totuşi, trebuie să amintim că întrunirea de partid din ’61 era consacrată consolidării puterii lui Dej în partid şi atacurilor la adresa oricăror adversari din trecut.

„DACĂ NU MAI IES, PLECAŢI CÂT PUTEŢI DE REPEDE!“

Obedienţa sa faţă de Moscova era însă dublată şi de o permanentă teamă care, deşi justificabilă, părea s-o consume puternic. Ana Toma (născută Grossman), adjuncta şi prietena sa, îi povesteşte istoricului Robert Levy un episod ce exprimă perfect atitudinea cominternistei. La finalul anului ’44 ori la începutul lui ’45, Ana Pauker e chemată brusc la Moscova. „Voia să o ia pe fiica sa Tania cu ea. […] Nu ştia de ce fusese chemată la Moscova şi voia s-o aibă pe Tania lângă ea pentru orice eventualitate. […] Ne-am dus toate trei la Comitetul Central, care se află lângă Balşoi Teatr din Moscova. Când era chiar vizavi, Ana mi-a zis: «Uite, eu intru pe uşa aceea. Dacă ies şi intru pe cealaltă uşă, poţi s-o iei pe Tania şi să mergeţi la muzeu. Dacă nu ies, mergeţi la hotel, împachetaţi-vă lucrurile şi plecaţi de aici cât puteţi de repede»“, îşi aminteşte Ana Toma. De ce era aşa îngrozită de vreme ce părea cea mai bună prietenă a sovieticilor? „Odată, reprezentantul sovietic în Comisia Aliată de Control, generalul Susaikov, a prevenit-o în timp ce era sub influenţa alcoolului despre raportul nefavorabil asupra ei al «anumitor organe de la Moscova» trimis la Kremlin“, arată Robert Levy în volumul „Gloria şi decăderea Anei Pauker“. În plus, după spusele cominternistei, Emil Bodnăraş ar fi pledat întotdeauna pentru înlocuirea ei şi a lui Luca din posturile-cheie din partid, argumentând că duşmanii regimului s-ar fi putut folosi de originea evreiască sau de etnia maghiară pentru a-şi mări ascendentul politic, continuă Levy.

Legendele Cominternistei. Fata care ura savarinele

„Totdeauna când mă aflam înprezenţa ei, ea era ca un boa constrictor care tocmai fusese hrănit şi care, de aceea, nu urma să te mănânce – pentru moment! Grasă şi înceată cum părea, ea avea tot ce este respingător şi totuşi oribil de fascinant la un şarpe. Mi-am putut uşor imagina, numai din observarea ei, cum şi-a denunţat ea propriul soţ, care drept urmare a fost împuşcat; iar întâlnirile mele ulterioare cu ea mi-au arătat strălucirea rece şi inumană prin care ea a dobândit puternica funcţie pe care o ocupa“, scria principesa Ileana a României (n.r. – fiica regelui Ferdinand şi a reginei Maria) în cartea „Trăiesc din nou“ apărută la New York în 1952. Oricât ar părea de bombastică, aceasta este un soi de caracterizare-standard a stalinistei Ana Pauker în epocă. Adversari politic, jurnalişti, apropiaţi ori simpli cetăţeni români şi străini au construit, în jurul acesteia, o mulţime de mituri şi legende. Dar, ca orice legendă, fiecare dintre acestea poate avea o mică parte de adevăr.

„A REZISTAT 35 DE ZILE POSTIND“

Imaginea stalinistei din Codăeşti în presa străină din epocă descrie fidel personalitatea şi puterea pe care Ana Pauker o are în România. „O carieră furtunoasă a adus-o pe Ana Pauker în pantofii goi ai domnului Tătărăscu. […] Fiul ei s-a născut în temniţă. Un glonţ, încă aflat în piciorul ei, a oprit încercare ei de evadare. A devenit faimoasă pentru rezistenţa ei fizică la grevele foamei; odată a rezistat 35 de zile postind“, scria cotidianul britanic „News Chronicle“ la 8 noiembrie 1947. „Se spune că îi poate telefona li Stalin ori de câte ori doreşte“, plusa „Daily Express“ la aceeaşi dată. „Noul ministru de Externe, în vârstă de 52 de ani, Ana Pauker, este prima femeie română care a ajuns, în mod direct şi deschis, să obţină puterea politică“, scria şi „The Times“.

FEMEIA CEL MAI BINE PĂZITĂ DINTRE COMUNIŞTI

Una dintre cele mai grandioase descrieri aleautorităţii sale se găseşte însă în ediţia din 20 septembrie 1948 a revistei „Time“. „Cea mai puternică femeie în viaţă“, scria pe coperta I dedicată Anei Pauker, alături de portretul unei femei între două vârste, solidă şi impunătoare. Articolul de fond purta titlul „A girl who hated cream puffs“ (n.r. – O fată care ura savarinele), potrivit istoricului Robert Levy. La câteva luni distanţă, ediţia din 3 ianuarie 1949 a revistei „Life“ o caracteriza în tuşe mai fine: „O putere de netăgăduit, vocea îi este profundă, tonul încrezător, maniera energică. Este o femeie extraordinar de dinamică“. Autorul articolului susţinea că Ana Pauker este cel mai bine păzită femeie din toată ierarhia comunistă şi că, înainte de a deveni ministru, cei care o vizitau pe mondena alee Eliza Filipescu (n.r. – actuala Alee Modrogan) din Capitală erau întâmpinaţi de trei soldaţi cu puşti automate, după o poartă de fier, încă trei în hol şi doi pe fiecare palier. „M-a luat şi pe mine o dată cu maşina, pe locurile din spate, remarcând, ca din întâmplare, că prefera să stea pe locul din faţă pentru că gloanţele ţintite spre o maşină în mişcare nimeresc de obicei partea din spate a acesteia. Acum stă în spatele unui Zis rusesc blindat, cu o gardă de corp înarmată pe locul din faţă şi câte un Ford blindat în faţa şi în spatele limizinei sale“, scria jurnalistul. „Toţi erau învăluiţi într-o aureolă fabricată. Dacă pui pe cineva într-o funcţie de răspundere, apoi îi dai altă funcţie de răspundere şi alta, şi alta, chiar dacă n-are rezultate, la un moment dat, se umflă. Şi, dacă nu se umflă prea tare ca să se spargă, precum un balon, oamenii care-şi fac păreri politice după ziare, după televizor devin copleşiţi de personalitatea omului“, explică astăzi cu luciditate Alexandru Elias, fost membru în organizaţia sionistă „Haşomer Haţair“, asimilată drept comunistă în epocă. Alexandru Elias nu a cunoscut-o direct pe Ana Pau-ker. I-a cunoscut însă pe liderii comunişti în închisori, unde chiar el a fost închis timp de doi ani (1942-1944). Era, aşadar, adesea în apropierea cercurilor comuniste, drept care poate înţelege ce e mit şi ce e realitate din portretele făcute bolşevicilor români în Vest sau aiurea.

A DAT DE MÂNCARE UNUI ÎNTREG TREN

Nu numai occidentalii erau copleşiţi de puterea Anei Pauker. Mai mult, autoritatea acesteia părea de notorietate cu mult înainte de preluarea efectivă a puterii. Hermina Tismăneanu, mama istoricului şi politologului Vladimir Tismăneanu şi una dintre femeile care au fost în proximitatea cominternistei născute în judeţul Vaslui, povesteşte, în volumul americanului Robert Levy, „Gloria şi decăderea Anei Pauker“, o teribilă scenă din 16 octombrie 1941, când a fost evacuată cu trenul în oraşul rusesc Ufa. „Nu exista nimic de mâncare. La un moment dat, oamenii au coborât din tren pentru a cerşi mâncare. Orice am fi spus, că aveam oameni bolnavi sau răniţi în tren, nu avea niciun efect. Dar, într-unul din sate, când au auzit că Ana Pauker era în tren, s-a găsit mâncare pentru tot trenul“, spune femeia. La Ufa, Ana Pauker condusese staţia de radio „România liberă“ a Cominternului. Era foame mare în URSS la vremea aceea, însă Ana Pauker se îngrijea de prietenii săi. Vladimir Tismăneanu povestea într-o conferinţă publică faptul că femeia venea adesea acasă la părinţii săi pentru a le aduce măcar o sticlă cu lapte.

„ERA FOARTE DÂRZĂ, OBIŞNUITĂ CU LUPTA“

„Ana avea o fire foarte poetică. Nu mă îndoiesc că putea fi foarte dură, poate chiar crudă: nu cunosc cazuri concrete, dar ştiu că era foarte dârză, era obişnuită cu lupta şi mai ales cu lupta pentru putere şi nu-şi închipuia că trăieşte ca un basm […] Dar era şi foarte poetică şi putea să fie şi foarte binevoitoare, şi foarte umană“, o descrie ziaristul Sorin Toma (născut Moscovici), cel de-al doilea redactor-şef al oficiosului „Scânteia“, în volumul lui Robert Levy.

Zvonurile despre activitatea sa în Uniunea Sovietică puteau însă şi să-i supraestimeze calităţile intelectuale ori chiar calităţile fizice. Cercetătorul american nu omite nici rumorile potrivit cărora Ana Pauker nu era decât o nimfomană trecută de prima tinereţe, care trăia în lux şi promiscuitate. Ba chiar prizonierii români de război ar fi obişnuit să numească Divizia „Tudor Vladimirescu“ „Brigada Dragostei“, ca urmare a criteriilor romantice ale Anei Pau-ker de a-şi alege ofiţerii.

SPERIETOAREA CELOR DE LA SIGURANŢĂ

În România, Ana Pauker era văzută cu ură şi cu groază, căci ce era al românilor părea să i se cuvină ei. „Suspendarea ziarului «Universul» în seara de vineri, 13 octombrie [1944], continuă să facă obiectul de discuţie al ziariştilor din Capitală. […] Comuniştii spun că suspendarea s-ar datora dnei Ana Pauker, care a vrut să plătească o poliţiă lui Stelian Popescu pentru rubrica: cine sunt şi ce vor“, transmitea poliţiştilor de la Siguranţă, la 14 octombrie 1944, sursa Zizi. Mărturia se găseşte în dosarul de urmărire al Anei Pauker.

Sursele subterane ale Siguranţei descriu perfect şi situaţia politică din ţară. La 3 februarie 1945, o notă a Siguranţei cu privire la „svonurile ce sunt răspândite în Ardealul de Nord de către cei interesaţi“ arăta că „în cercurile intelectuale şi muncitoreşti se vorbeşte că Iuliu Maniu a fost scos din arena politică şi că Ana Pau-ker ar fi ajuns la acest rezultat prin presiuni asupra factorului constituţional“. Altă informare, nedatată, susţine că, „în legătură cu succesul lui Petru Groza în politică, se afirmă de către manişti că acesta se datoreşte prieteniei strânse dintre Ana Pauker şi Petru Groza şi prieteniei cu Vîşinski“.

„O ROCHIE DIN ASTEA DIN STOFĂ PROASTĂ“

O notă a Siguranţei din 31 decembrie 1946 (n.r. – după alegerile din 19 noiembrie, unde comuniştii fraudează voturile, rezultând o majoritate covârşitoare în favoarea lor) arată: „Într-o convorbire avută de agentul nostru de la Ath Palace cu Elena Păsculescu care a trăit în trecut în concubinaj cu un ofiţer german, iar în prezent este prietena englezului Young, […] numita acuză pe d-na Ana Pauker că urmăreşte comunizarea ţării, ceiace ne va duce la situaţia de a nu a avea de cât un costum de haine şi o rochie din astea din stofă proastă“ (n.r. –  am păstrat ortografia originală). Pentru cunoscători, Ana Pauker părea, aşadar, întruchiparea tuturor relelor pe care comuniştii le-ar fi putut aduce în România. Dinu Zamfirescu spune însă că „majoritatea românilor ştia mai degrabă vag despre existenţa Anei Pauker“. Totuşi, deşi părea că are un prestigiu unanim cunoscut, Ana Pauker nu a avut de la început funcţii concrete. Cercetătorul Mihai Burcea: „Nu avea un mandat, ci o autoritate subînţeleasă“. Istoricul Adrian Cioroianu spune că femeia era văzută ca fiind eminenţa cenuşie a partidului. „Ascensiunea i se bazează, în primul rând, pe inteligenţa, dar şi pe dăruirea ei. Era o comunistă din tinereţe, fusese în Olimpul comunismului, era bănuită că avea o legătură directă cu nucleul de la Moscova“, susţine Adrian Cioroianu.

Despre asasinarea soţului său: „Nu pun la îndoială decizia partidului“

„Ana îl cunoştea pe Stalin. […] Incidentul când ea şi soţul ei au fost chemaţi la Kremlin este bine cunoscut. Stalin a întrebat-o: «Cum îi pedepsim pe deviaţionişti?». Iar ea a răspuns: «Îi împuşcăm». Aşa că Stalin a luat atunci un pistol din sertarul biroului şi i l-a dat. Ana l-a împuşcat pe Marcel Pauker – soţul cu are avea doi copii“, scria fostul ofiţer de Securitate Ion Boian în suplimentul săptămânal al revistei „Astra“ din 14 martie 1990. Zvonul acesta, sub diverse forme, s-a perpetuat ca un adevăr general valabil. În fond, devoţiunea şi spaima Anei Pauker în faţa Moscovei ar fi putut conduce oricând la un astfel de gest. Numai că n-a fost chiar aşa. „Acesta e un slogan lansat şi de legionari şi preluat apoi de comuniştii români. Nu s-a găsit un document care să confirme acest lucru“, spune istoricul Adrian Cioroianu.

A CONTINUAT SĂ LUCREZE CU ASASINII SOŢULUI

Totuşi, ce e adevărat: după Marea Teroare (campania lui Stalin de epurare a comuniştilor din propriul partid căreia i-a căzut victimă şi Marcel Pauker), Stalin a desfiinţat oficial Cominternul. Se întâmpla în 1943. Ana Pauker a semnat documentul de dizolvare şi a rămas un lider devotat al partidului. A continuat să lucreze cu asasinii lui Marcel Pauker. Soţul Anei Pauker fusese chemat la Moscova în 1938 pentru a fi omorât. Tatiana Brătescu, fiica lui Marcel şi Anei Pauker, îi mărturisea istoricului Lavinia Betea: „Stăteam la Hotel Lux (n.r. – la Moscova), noi, copiii, într-o cameră, iar el în alta. […] Eu sunt cea care l-a văzut ultima dată. Eram în camera lui, când au venit doi sau trei tipi care i-au spus ceva. «La revedere, ne vedem mai târziu», mi-a spus el. În rusă“.

„S-A ÎNCUIAT ÎNTR-O CAMERĂ TREI ZILE“

Când se întâmplau aceste lucruri, Ana Pauker era în puşcărie, la Dumbrăveni, în România. După moartea lui Marcel Pauker, la puşcărie au fost aduse un articol din „Scânteia“ şi o broşură a partidului despre troţkiştii români care ar fi trebuit să fie „prelucraţi“ în celulele de partid de la Dumbrăveni. Documentele se aflau într-o ladă de lemn ce conţinea pachete cu alimente de la MOPR. „Când a citit materialul despre Marcel Pauker, Ana s-a încuiat într-o cameră de unde nu a ieşit decât trei zile mai târziu. Iar când a ieşit de acolo faţa îi era complet schimbată“, spune Sara Alterescu, colegă de celulă, citată în volumul „Gloria şi decăderea Anei Pauker“. „Toţi care au luat cuvântul (n.r. – în celula de partid a femeilor de la Dumbrăveni) au fost, conform tendinţei obligatorii, indignaţi şi revoltaţi. Apoi Liuba (n.r. – Liuba Chişinevschi) a spus: «Iată, eu o critic pe Ana pentru că ea, fiind soţia lui Macel Pauker, nu a prevenit partidul că el este agent provocator». Şi Ana a replicat: «Îmi storc creierii să găsesc ceva, vreun semn care să mă fi făcut să cred că el ar fi un duşman al poporului. Nu pun deloc la îndoială decizia partidului; partidul ştie mai bine decât mine. Dar eu nu mi-am dat seama de nimic şi, oricât mi-aş cerceta sufletul, amintirile, memoria, nu găsesc nimic care să poată dovedi asemenea lucru»“, continuă aceeaşi Sara Alterescu.

DACĂ PARTIDUL SPUNE, AŞA E

Zina Brâncu, membră a celulei de partid: „Ana mie nu o dată mi-a spus, şi înainte de eliberarea mea din închisoare mi-a repetat-o, că nu crede să fie el trădător, agent de Siguranţă, că îl crede capabil de fracţionism, că-l ştie foarte ambiţios, dar îl crede totuşi om cinstit. Din această cauză, nu a vrut să prelucreze ea în faţa colectivului materialul care ne-a venit din afară în legătură cu Luximin (n.r. – numele de cod al lui Marcel Pauker)“. Ana Pauker confirmă acest eveniment într-o autobiografie din 22 septembrie 1952. În 1940, Cominternul l-a trimis pe comunistul Ştefan Foriş (n.r. – care avea să devină, la finalul anului, secretar general al PCdR), la închisoarea Râmnicu Sărat, pentru a discuta neînţelegerile şi a-i mai acorda o şansă Anei Pauker să-i demaşte pe fostul soţ şi pe „troţkişti“. Dosarul de la Comintern, citat de Robert Levy, arată că Ana a fost rezervată şi necooperantă. „Dacă partidul îi consideră duşmani, atunci aşa sunt“, ar fi spus ea. De altfel, în momentul când Ana Pauker a fost scoasă din partid, i s-a reproşat şi refuzul de a-l critica pe Marcel în 1938.

Arma secretă a comuniştilor. Regii preferă roşcatele

„«Cine este?», întreabă Mihai. «Este nevasta unui traficant. S-a măritat la 16 ani. El era funcţionar la telefoane şi (cu voce joasă) comunist. El câştigă mulţi bani cu germanii. El o bate. Ea are de amant un colonel de cavalerie.» «Numele ei?» «Dolly Chrisslegos.» La puţin timp după aceea, regele o numea Dodo, poporul o chema Lulu, în amintirea Magdei (n.r. – Elena) Lupescu. Mihai a instalat-o în Parcul Filipescu, venind s-o vadă în fiecare zi. Se dezlănţuie o pasiune care durează cinci ani“, scria revista franceză „Cavalcade – Le magazine français de classe internationale“ (n.r. – Revista franceză de talie mondială) la 15 ianuarie 1948. Femeia pentru care monarhul dezlănţuie această pasiune ar fi fost însă comunistă, iar scopul ei la Palat ar fi fost să trezească în rege alte sentimente, mai politice. Revista „Cavalcade“: „La ea vine Emil Bodnăraş, în februarie 1943, după paraşutare, ca să-l ascundă. «Regele e nebun după tine. Bravo! Fă-ţi datoria», îi spune Bodnăraş“. „Se spune că Ana Pauker ar fi introdus, în 1943, pe una din prietenele ei tinere, o anumită Lulu, frumoasa fiică a unui foarte bogat levantin, în alcovul lui Mihai, pentru a-l distrage de la viaţa publică, iar Mihai ar fi fost nebun după această metresă“, scrie şi săptămânalul elveţian „Er un Sie“, citat de istoricul Marius Mircu în volumul „Dosar Ana Pauker“. Dacă acestea pot fi simple bârfe, clar e că regele era intimidat de puterea politică a Anei Pauker. O notă din 30 august 1945 din dosarul cominternistei de la Siguranţă subliniază atitudinea monarhului: „Dl. Nicu Ioaniţiu, secretarul particular al Regelui, care desăvârşeşte legătura dintre misiunea americană şi Palat, […] se preocupă intens, prin serviciile de informaţii ale Palatului, de activitatea doamnei Ana Pauker. Dacă această «evreică» ar fi suprimată, multe ar fi schimbate în ţara aceasta, a încheiat Nicu Ioaniţiu“.

Mircea Maliţa: „Satrapie, dictatură, cinism“

Academicianul Mircea Maliţa (87 de ani) a fost un apropiat al regimului comunist încă de la început. Privind înapoi, o descrie pe Ana Pauker drept cea mai periculoasă femeie din România. „A fost un funcţionar al Cominternului – organizaţie concepută de Stalin pentru a forma cadre de conducere în sateliţii URSS. Ea a venit în România ca delegată a unui sistem străin – străin şi de interesele populaţiei. Şi a avut o misiune foarte clară: de a menţine supravegherea continuă a Moscovei şi de a crea o atmosferă care să excludă orice element antisovietic. E adevărat că, în ’43, Cominternul s-a desfiinţat, dar oamenii formaţi acolo au rămas. Ei au fost trimişi în ţările ocupate. Ana Pauker are rolul principal în România, e omul politic al vremii. E puternică, dar puterea n-are nicio legătură cu politica. Puterea înseamnă şi satrapie, şi dictatură, şi cinism. Dar nu înseamnă o politică dusă în interesul cetăţeanului român. Totuşi, în România, toate comenzile erau la Ana Pauker, iar ea rezolva orice problemă conform instrucţiunilor sau acceptării Moscovei. Ana Pauker a mers pe formula asta tot timpul. Era expresia unei forţe străine care stăpânea România. Din ’45 şi până în ’52, România e condusă de un activist extern, moscovit“, explică fostul diplomat Mircea Maliţa.

La 7 martie 1945: „Sarcinile imediate sunt sarcini de curăţire a terenului, adică epurare“

„Surmenaj şi bradicardie funcţională“, acesta este diag-nosticul pe care medicul oficial al partidului i-l pune Anei Pauker în 1950. Se recomandă: tratament medical şi odihnă, arată „Hotărârea Secretariatului CC al PMR cu privire la plecarea în concediu în URSS a unui număr de 14 membri ai CC“. Cum s-a ajuns la acest grad de surmenare? Cât de obositoare pot fi şedinţele de partid, mai ales pentru cineva care e mereu la prezidiu? Din 16 septembrie 1944, Ana Pauker este, timp de opt ani (până în 1952), cea mai puternică femeie din ţară, devotată iremediabil cauzei bolşevice în România. Un exemplu: raportul tovarăşei asupra Statutului Partidului Comunist Român, prezentat în 1945 (n.r. – „întrerupt de aplauze şi ovaţii“, după cum scrie în broşura în care a fost tipărit). „Pentru ca poporul să se poată realmente bucura de libertate, el trebuie să fie sătul, sănătos, luminat. […] Partidul Comunist este statul major al clasei muncitoare.“ Începe „libertatea“ oferită de comunişti! La comandă, Ana Pauker.

În fotoliul său de comunistă se aşază cu puţin scandal: îi critică pe tovarăşii Constantin Pârvulescu, Iosif Rangheţ (născut József Rangecz), Emil Bodnăraş şi, în spatele lor, pe Gheorghiu-Dej, pentru că eliminaseră „conducerea aleasă“. Cei patru complotaseră pentru destituirea din funcţia de putere a lui Ştefan Foriş (născut István Fóris), care avea, într-adevăr, mandatul Cominternului. „Ana Pauker a fost un personaj puternic eroizat de Moscova. În plus, se cunoştea cu toţi oamenii din anii ’30. Era o persoană conectată, influentă. După venirea ei, pe aeroportul Băneasa, Foriş e eliberat pentru prima dată“, spune istoricul Stelian Tănase.

„GRADUL DE ÎNAPOIERE CULTURALĂ A POPORULUI“

Deşi Gheorghiu-Dej este ales secretar general al partidului, acesta are o mare frustrare: nicio decizie nu e aprobată fără consimţământul Anei Pauker, spune el. Fără consimţământul din umbră al acesteia pentru că, până în 1949, Ana Pauker nu ocupă funcţii administrative importante (n.r. – abia în noiembrie 1946 ocupă un loc în parlamentul comunist, iar din 1947 e ministru secretar de stat la Afaceri Străine). Face parte însă din conducerea de partid: e secretar al CC, alături de Vasile Luca, Teohari Georgescu şi Gheorghiu-Dej. „Când veneau la mine, ei veneau după ce discutau cu ea. Asta era regula“, se plângea Dej, la plenara CC al PMR din 1961, de statutul lui de paravan. La şedinţa Biroului Politic al PMR din 29 noiembrie 1961, tot Dej face o scurtă, dar relevantă descriere a puterii moscovitei, amintind de Conferinţa Naţională a PCR din octombrie 1945: „Zice (n.r. – Ana Pauker): «Având în vedere starea de înapoiere culturală a poporului nostru, prejudecăţile puternice cu privire la femei, o să spună: o femeie să conducă Partidul Comunist şi încă evreică şi venită nu de mult din Uniunea Sovietică?». Ea singură s-a referit la lucrul acesta. «Aşa că cel mai potrivit dintre noi toţi, spunea, ar fi Dej.»“ Când i-a trimis vorbă ministrului sovietic de Externe, Viaceslav Molotov, sugerând numirea lui Dej ca secretar general, acesta i-a răspuns prompt: „Eşti o femeie deşteaptă (n.r. – umniţa)“. „Cel mai probabil, aspectul unde Stalin avea rezerve e că nu agrea activiştii de Comintern. Era extrem de suspicios faţă ei. În plus, România era o ţară machistă (n.r. – bărbatul domină social)“, nuanţează Stelian Tănase.

DUŞMANII, DUŞI CU TIMPUL ÎN LAGĂRE

Totuşi, „umniţa“ ştia care sunt responsabilităţile sale. La 7 martie 1945, deci la o zi după instalarea guvernului Groza, în şedinţa cu activul Central PCR, Ana Pauker trâmbiţa: „Sarcinile imediate sunt sarcini de curăţire a terenului […] adică epurare, dar nu lăsând oamenii în stradă, ca să devină duşmani activi, ci ducându-i cu timpul în lagăre, unde vor fi triaţi şi puşi să muncească, şi arestându-i imediat pe criminalii de război“. Degeaba avertiza la radio ultimul premier democrat al României, generalul Nicolae Rădescu, că oameni „fără neam şi fără de Dumnez+eu au început să dea foc ţării şi să o scalde în sânge“ (n.r. – aluzie la etnia maghiară a lui Vasila Luca şi la evreitatea Anei Pauker).

SOLUŢIA IMORALĂ: ALIANŢA CU GARDA DE FIER

Politicile acestea de „curăţire a terenului“ nu puteau fi făcute decât cu oameni. Or, după 6 martie 1945, numărul comuniştilor din România era mai degrabă demn de o organizaţie nonguvernamentală decât de un partid la guvernare. Astfel, în primăvara aceluiaşi an, Ana Pauker dă directive categorice pentru primirea în masă de noi membri. În plus, în august 1945, semnează un pact de neagresiune cu liderul Gărzii de Fier, Nicolae Pătraşcu, „influenţată de faptul că sunt mai mulţi decât mi-am închipuit eu şi mai cu seamă muncitori“, după cum avea să explice ulterior. Pe de altă parte, la 28 martie, în şedinţa Frontului Unic Muncitoresc, Ana Pauker îl mustră pe colegul Teohari Georgescu: „Dacă noi îi facem vreun reproş tovarăşului Teohari, este că lucrează prea încet. Pentru că nu se poate ca în România să nu fie până acum 50.000 de legionari arestaţi“. Totuşi, Andrei Vîşinski, procurorul sovietic însărcinat cu bolşevizarea României, a criticat-o aspru pentru aceste negocieri. Gheorghe Dinu (cu pseudonimul literar Stephan Roll), comunist din ilegalitate, descrie perfect, proverbial, fenomenul, arată istoricul Marius Mircu. „Puţini am fost, mulţi am rămas“, zice Dinu.

ÎI ANCHETEAZĂ PE „SPANIOLI“

Din 1949, la solicitarea lui Nikolai Şutov, prim-secretar la Ambasadei URSS la Bucureşti, Ana Pauker preia controlul unei comisii de partid special constituite pentru a-i cerceta pe comuniştii care au luptat în războiul civil din Spania. Deşi era nevoie de o „interogare foarte dură, foarte strictă, foarte serioasă“, raportul comisiei nu relevă nimic concludent. „Spaniolii“ erau, de fapt, prietenii Anei Pauker, aşa că au scăpat de arestare. Au fost trecuţi pe „linie moartă“ şi promovaţi din nou din 1951.

Cum a eşuat colectivizarea sub Ana Pauker

Nicolae Ceauşescu: „Ana se pricepea la agricultură ca găina la abecedar. […] nu putea să deosebească grâul de secară“. Gheorghiu-Dej: „Dacă ar fi cunoscut ce cunoaşte un ţăran, s-ar fi dus să ceară diplomă de inginer agronom“. Discuţii în plenara CC al PMR din ’61. Ana nu mai era să răspundă, iar liderii partidului o ridiculizau şi-o acuzau de faptul c-a băgat în puşcării ţărani nevinovaţi şi că şi-a bătut joc de onesta politică de colectivizare. Zeflemea, dar puţină dreptate tot aveau cei doi. Cum se întâmplase?

După fuziunea Partidului Comunist Român cu ce mai rămăsese din Partidul Social Democrat în februarie 1948, Ana Pauker e numită secretar al noului Partid Muncitoresc Român pe probleme de agricultură. Peste puţin timp, întâlnire la Moscova: Dej, Iosif Chişinevschi, Ana Pauker şi I.V. Stalin. I.V. întreabă dacă românii au început colectivizarea. Ana: „Tovarăşe Stalin, este puţin prea devreme. Am făcut reformă agrară. Am dat pământ ţăranilor. Trebuie să-l lăsăm să se bucure de pământul acesta. Şi nu avem încă mecanizare. Nu avem încă industrie. Nu avem nimic să le dăm“. Notă: reforma agrară, adoptată la 23 martie 1946 prin decretul lege nr. 187 prevedea desfiinţarea marii propietăţi funciare cu scopul de a câştiga adeziuni electorale în favoarea noii puteri şi în contextul alegerilor din 19 noiembrie 1946. La Stalin, Dej, mai oportun, o contrazice pe Ana Pauker şi-l asigură pe „tătuc“ de viitoare realizări. Se cuvine să spunem că Dej are dreptate: în 1948, URSS impune colectivizarea.

SURPRIZĂ: ŢĂRANII NU VOR COLECTIVIZARE

Se impun cote pentru ţărani: până în 1949 – rechiziţionarea obligatorie de către stat a unui procent din recolta fiecărui gospodar. În 1950 – impozite în natură (cote fără vreo compensaţie). Din mai 1950: cote progresive. Campania de colectivizare e lansată oficial după plenara CC din 3-5 martie 1949. Se formează o Comisie Agrară condusă de Ana Pauker, care are sarcina de a organiza şi supraveghea gospodării colective-model, asociate voluntar. Până în iarnă, sunt primite 1.350 de cereri, arată istoricul Robert Levy. Puţin. Ţăranii, deloc suprinzător, nu voiau să se asocieze voluntar sub comunişti.

„INIŢIATIVA NU LE APARŢINE ŢĂRANILOR“

Schimbare de plan: la plenara din 23-25 ianuarie 1950, Comisia Agrară e înlocuită cu o Secţie Agrară a CC, condusă tot de Ana Pauker. Noua linie enunţată de ilegalistul Dumitru Petrescu la o şedinţă din 20-23 februarie 1950 cu secretarii comitetelor judeţene de partid: „Transformarea socialistă a agriculturii nu merge de la sine, această sarcină revine partidului, proletariatului. Iniţiativa de a merge spre socialism nu le aparţine ţăranilor“. Carevasăzică, asocieri cu forţa.

Totuşi, până în iunie 1950, Secţia Agrară nu înfiinţează mai mult de 168 de gospodării, deşi planul fusese inclus şi în primul cincinal, redactat în strânsă colaborare cu consilierii sovietici şi se aşteptau la peste 1.000 de gospodării agricole comune. În iunie 1950 însă, Ana Pauker pleacă în concediu de odihnă la Soci, de unde e dusă la Moscova, la Spitalul Kremlinului, pentru a fi operată de cancer la sân. Interimar la Secţia Agrară vine Alexandru Moghioroş (născut Sándor Magyarós), coada de topor a lui Gheorghiu-Dej. În discuţiile din Biroul Politic al PMR, avute înainte de plenara din martie 1949, Moghioroş condamnase „linia oportunistă-împăciuitoristă“ a Anei Pauker.

ARESTĂRILE

Urmarea: Miliţia şi Securitatea au primit directive să ajute la organizarea de gospodării colective. Lesne de înţeles, în această perioadă au fost făcute arestări masive în rândul chiaburilor (n.r. – selectaţi aleatoriu, după voia celor care aveau nevoie de arestări, pentru că, în discuţiile din interiorul partidului, nu exista un consens cu privire la definirea termenului de „chiabur“, în funcţie de suprafaţa terenului deţinut ori de venituri). În plenara din ’61, Ana Pauker avea să fie acuzată pentru aceste măsuri represive. În fapt, acestea au fost luate în mandatul său şi, chiar dacă s-a opus verbal, nu au existat oprelişti concrete. „Absenţa Anei Pauker a determinat un pact între Stalin şi Dej. Ultimul a devenit sluga primului, iar Ana Pauker a fost împinsă în margine“, explică istoricul Stelian Tănase. Ana Pauker îşi reia prerogativele ministeriale abia în ianuarie 1951, când propune CC să întocmească Circulara nr. 13, prevăzând pedepse pentru cei care au obligat oamenii să intre în colectiv. În anul 1951, nu s-a mai înfiinţat nicio gospodărie agricolă comună – la începutul anului 1952, România raporta sovieticilor cea mai mică suprafaţă colectivizată dintre toţi sateliţii Moscovei.

COLECTIVIZAREA NU SE POATE FĂRĂ FORŢĂ

„Sovietizarea nu se poate face numai făcând colectivizare, punând accent pe industria grea şi preluând planul cincinal“, explică istoricul Octavian Roske. „Ea trebuie să aibă şi o componentă care ţine de controlul societăţii, adică instituind o serie de măsuri excepţionale care sunt o moştenire de la revoluţia bolşevică încoace. Toate aceste operaţiuni au rădăcini în istoria URSS“, continuă acesta. Istoricul Adrian Cioroianu nuanţează: „Impactul unor măsuri din primii ani ai comunismului i-a nemulţumit pe mulţi, însă pentru unii au fost îmbucurătoare. Puneţi-vă în pielea unor ţărani fără pământ: colectivizarea a fost, pentru ei, o egalizare. Puneţi-vă în pielea unor ţărani săraci care n-aveau bani să-şi trimită copiii la şcoală! La categoriile sărace, impactul nu numai al propagandei comuniste, dar şi al acţiunilor comuniste, a fost faborabil. Au existat, aşadar, beneficiari ai politicilor comuniste“.

Stalinista „epurată“ cu acordul lui Stalin

„Deviere de dreapta“, „activităţi antipartinice“ „cosmopolitism“, sabotarea colectivizării, legături cu legionarii, cu agenţi străini şi cu sionişti. Crease „o atmosferă mic-burgheză şi împăciuitoristă la Ministerul de Externe, în special datorită grupului de femei de acolo“. Mai mult: campania de verificări a cadrelor, desfăşurată în perioada ’48-’50, a sfârşit cu eliminarea din partid a 20% dintre membri. Rezultă: slabă vigilenţă de clasă din partea Anei Pauker, cea care a insistat mereu pentru primirea de noi membri în partid. Acestea au fost acuzaţiile care au dus, în 1952, la uciderea politică a Anei Pauker.’ Comunista a scăpat de eliminarea fizică, nu doar politică, dintr-un noroc istoric: la 5 martie 1953, când Pauker era deja de două săptămâni în puşcărie, Stalin a murit.

ZOOM: STALIN ÎL ÎNCEARCĂ PE DEJ CU ANA PAUKER

„PCR e partid de clasă sau de rasă?“ e obsevaţia pe ca i-o face Stalin lui Dej în februarie 1947, la Moscova. Sovieticul îi sugerează românului că, dacă Ana Pauker devine incomodă, are mână liberă s-o elimine. La plenara din ’61, Dej spune că dialogul dintre el şi Stalin era, de fapt, doar un test pe care el l-a trecut. Pe fondul dizgraţiei în care se afla Tito, Stalin voia să vadă dacă şi Dej are potenţial de trădător. Avea, dar nu în faţa lui Stalin.

A ÎNCEPUT DE LA LUCA

Procesul „deviaţioniştilor de dreapta“ a început, de fapt, cu unul dintre liderii comunişti apropiaţi de Ana Pauker: Vasile Luca (născut Luka László), ministru de Finanţe. După ce Luca a fost criticat în şedinţe de partid pentru eşecul reformelor, Ana Pauker, „împăciuitoristă“, s-a dus la Dej să-l înduplece. Să-l ierte „tovărăşeşte“. Au urmat însă înfiinţarea unei comisii care să investigheze activitatea de la Finanţe şi de la Banca Naţională şi o scrisoare închisă, adresată tuturor membrilor de partid, conţinând detalii despre demiterea lui Luca. Ana Pauker şi Teohari Georgescu au criticat scrisoarea. Până la 13 martie 1952, acuzaţia oficială la adresa celor trei fusese deja redactată, arată istoricul Gheorghe Onişoru.

STALIN: „ÎN LOCUL TĂU, AŞ FI ÎMPUŞCAT-O ÎN CAP!“

Totuşi, acţiunea nu putea continua fără acordul celui mai mare dintre comunişti: I.V. Stalin. Aprilie 1952. Delegaţie română la Moscova: Gheorghiu-Dej, Miron Constantinescu, Gheorghe Apostol şi Iosif Chişinevschi (născut Jakob Roitman), primiţi de un Stalin furios. Treziţi din somn la 2.00 noaptea şi invitaţi la cină cu „tătucul“, Molotov, Beria şi Anastas Mikoian. La un moment dat, Stalin îl întreabă pe Dej: „De câte ori ţi-am spus să te descotoroseşti de Ana Pauker şi nu m-ai înţeles?“. Dej tace. „Dacă eram în locul tău, de mult aş fi împuşcat-o în cap. Credeam că în venele tale curge sânge de proletar, dar văd că ai şi ceva sânge de mic-burghez“, îl apostrofează Stalin pe român, potrivit istoricului Dan Cătănuş – eveniment surprins în volumul „Gheorghiu-Dej la Stalin“. Atunci, intervine Miron Constantinescu: „Tovarăşe Stalin, tovarăşul Dej e cam sentimental“. Dej tace.

MIRON TREBUIA „SĂ-I TRAGĂ UN GLONŢ LA MIR“

Gheorghe Apostol relatează continuarea în memoriile sale. Potrivit acestuia, în holul hotelului de la Moscova, Dej i-ar fi zis lui Constantinescu: „Miroane, cum ajungem la Bucureşti, convocăm Biroul Politic (BP). Expunem cele petrecute şi vom hotărî lichidarea Anei Pauker. Vom propune BP ca persoana care o va împuşca să fii tu, Miroane. Auzi?“. Miron Constantinescu a plâns, cu lacrimi adevărate, tot drumul până la Bucureşti pentru că, până la urmă, trebuia „să-i tragă un glonţ la mir“ Anei Pauker, susţine Apostol. Dej rememorează acest eveniment la plenara CC al PMR din ’61: „Atunci a început Stalin: ce fel de proletar eşti tu? A început Molotov că Dej are mâini catifelate, că este om subţire. […] Se înfuriase, era foarte pornit. De ce nu i-ai dat drept în frunte? […] În băşcălie m-a luat atunci. Ce să spun? Să intri în pământ, nu alta“.

LA CATAFALC, NU I S-A CÂNTAT „INTERNAŢIONALA“

Întorşi în ţară, comuniştii accelerează campania de epurare. La 5 iulie 1952, Ana Pauker e destituită din funcţia de ministru, în septembrie e demisă din cea de vicepreşedinte al Comitetului de Stat pentru Sfaturile Populare, iar la 18 februarie 1953 e arestată. La 5 martie 1953, când Ana Pauker se afla încă în anchete, „tătucul“ Stalin moare. Anchetarea încetează brusc, iar Ana e trimisă în arest la domiciliu. Eliminarea Anei Pauker se înscria în politica lui Stalin de eliminare a evreilor din posturile-cheie, arată biograful Anei Pauker, Teşu Solomonovici. Femeia a căzut în groapa săpată chiar de ea în ultimii opt ani de când se afla la putere în România. Ştia foarte bine care este politica de partid şi de stat, pentru că ea însăşi participase la elaborarea ei. „Când a apărut «Raportul secret» al lui Hruşciov […] i l-a dat şi ei să-l citească. «Tovarăşa Ana, la modul serios, acesta era sistemul de adresare, oare e posibil aşa ceva? Este un fals!». La care ea a răspuns: «Nu e un fals. Este adevărat»“, poveşte fiica sa, Tatiana Brătescu. După eliminarea ei, Ana Pauker iese puţin din casă, e strict supravegheată şi ascultată, spune ginerele George Brătescu în cartea sa de memorii, „Istorii ciudate“. Lucrează, ca un banal funcţionar, la Editura Politică. E traducătoare de franceză şi germană, iar şeful ei e Leonte Tismăneanu (născut Leonid Tismineţki). Moare în 1960. Cancer. Boala avansase puternic după 1953. La catafalc, nu i s-a cântat „Internaţionala“, aşa cum se obişnuia în cazul comuniştilor, ci un marş funebru. De Beethoven.

 

 

.gheorghe_gheorghiu-dej1

Gheorghiu-Dej, electricianul cu patru clase. „Să aşteptăm cu construirea socialismului până îşi dă Ghiţă bacalaureatul“

A avut doar patru clase primare. A fost electrician şi politruc de duzină. A stat 11 ani prin puşcării. A fost deopotrivă executant şi instrument în mâna lui Stalin. A condus România mai mult de 20 de ani. Aceasta este biografia rece a celui mai sângeros dictator comunist din România.

19 martie 1965, ora 17.53. Sfîrşit. Gheorghe Gheorghiu-Dej moare aşa cum ar vrea să moară orice dictator: acasă, în patul său. Cancer, un cancer galopant la ficat şi la plămâni căruia zeci de medici români şi sovietici nu-i găsiseră butonul de pauză. Pe 20 martie 1965, toate publicaţiile din România au câteva pagini bune arestate cu sfâşietoare ferpare în memoria celui care fusese marele conducător. Sinistră apoteoză: „stegar de popor, mult temut de duşmani“, „cel mai brav, cel mai treaz din cei pururea treji“. Dej nu mai ieşise din casă de vreo două săptămâni: la 5 martie, fusese să voteze deputaţii în Marea Adunare Naţională la secţia nr. 19 Griviţa Roşie din Capitală. Cu Ion Gheorghe Maurer, cu Nicolae Ceauşescu, cu Chivu Stoica. Fusese tras samavolnic într-o horă, spre disperarea celor care-i cunoşteau boala. Următoarea ieşire va fi şi ultima. Moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej este la fel ca viaţa lui Gheorghe Gheorghiu-Dej: zugrăvită în conspiraţii fatale, jocuri de culise, trădări, umor auster şi rumori de subterană. Se spune că ar fi fost iradiat: o piatră misterioasă primită cadou pe biroul lui ar fi fost o bucată de uraniu. Se mai spune că ar fi fost lăsat să moară chiar de medicii lui: în 1963 i se extirpaseră nişte polipi din vezica urinară, însă cancerul a fost diagnosticat abia pe 2 martie 1965, cu două săptămâni şi trei zile înainte de moarte. Sau că ar fi fost omorât chiar de Ceauşescu, cu sprijinul sovieticilor.

UMORUL LUI BRUCAN

În ianuarie 1965, fusese la Varşovia, la o întâlnire cu mai-marii din Est. Se spune că acolo i s-ar fi făcut felul. Şeful său de cabinet, Paul Sfetcu, povesteşte în cartea sa de memorii, „13 ani în anticamera lui Gheorghiu-Dej“, că, la întoarcere, deşi în vagonul salon era cald, Dej purta cojoc şi avea frisoane. „Observam că era ceva în neregulă, dar nu-mi puteam da seama ce. Era prima dată când îl vedeam parcă neajutorat.“ Chiar Silviu Brucan (născut Saul Bruckner) îl mai încerca cu câte-o glumă: „«Ştiţi ce urmează după greutăţile de creştere?» «Nu, de unde vrei să ştiu? Spune tu, fără să mă mai fierbi fără apă!» «Urmează creşterea greutăţilor»“. Asta în timp ce Ion Gheorghe Maurer era, potrivit lui Sfetcu, „preocupat să-şi săreze bucatele din farfurie cu clorură de potasiu, conform recomandărilor medicilor“. Gheorghe Gheorghiu-Dej nu-şi mai revine după gluma lui Brucan şi după vizita în Varşovia.

TREI MINUTE MORBIDE

Ar fi fost sănătos-tun, până atunci – numai stresul ce mai avea efecte negative asupra lui. În 1950, medicii îl găsiseră cu dureri reumatoide şi tulburări dispeptice şi-i recomandaseră concediu în URSS. În 1955, în fişa medicală scria: surmenaj, tulburări dispeptice, artralgii, arată referatul Sectorului social-sanitar din cadrul Secţiei gospodăriei de partid a Comitetului Central (CC) al Partidului Muncitoresc Român (PMR). În 1965, în trei luni, e gata. La căpătâiul lui defilează coloane cu oameni ai muncii, jelindu-l cu aparentă sinceritate şi afect pe cel care fusese eroul lor şi al României. Se trag salve de tun, sirenele fabricilor şi uzinelor răsună, clopotele bisericilor bat a durere, maşinile şi trenurile se opresc, lucrătorii întrerup strungurile, iar laminoarele nu mai feliază metale. Toată România se reculege pentru trei minute. Întru amintirea celui care a fost Gheorghe Gheorghiu-Dej (8 noiembrie 1901–19 martie 1965).

„VULPEA DIN CARPAŢI“

Dej a fost liderul absolut al României din 1948 până în acest ultim ceas. Fără Stalin şi Moscova însă, ar fi rămas un biet electrician cu patru clase şi multe visuri. „Între 1944 şi 1964 nu există crimă, blestemăţie care să fi avut loc în România fără ordinul sau consimţământul lui Gheorghiu-Dej“, plusează Belu Zilber în cartea sa de memorii. A fost numit „vulpea din Carpaţi“, „Machiavelli al Balcanilor“. A fost elogiat şi blestemat. A fost unul dintre cei care au îndeplinit visul lui Leon Troţki: „Cine nu acceptă puterea împletită cu crima nu trebuia să se nască în secolul nostru“. Puterea lui Dej în România a fost, însă, dăruită şi garantată de Kremlin. În schimbul unei obedienţe de la care nu s-a dezis. După 23 august 1944, Dej trecea ca un obscur activist, izolat prin închisori şi cu un trecut oarecare. Totuşi, în septembrie 1944, primeşte oblăduirea lui Stalin. Îl recomandau originea muncitorească şi faptul că era român într-un partid dominat de venitici. Momentul acesta ar putea reprezenta începutul dictaturii comuniste în România. Istoricul Adrian Cioroianu explică: „Şansa lui Dej a fost că, la finalul războiului, partidul era total lipsit de omogenitate. Erau diverse facţiuni: unii din războiul spaniol, alţii – comunişti din Ardeal, alţii – cei care stătuseră la Moscova, alţii fuseseră în închisori şi alţii – în libertate. Această fragmentare a jucat, în final, în favoarea lui“. La 2 octombrie 1944, Dej ţine un fulminant discurs la şedinţa comună a Comitetului Central al Partidului Comunist din România (PCdR) şi al Partidului Social Democrat (PSD): „Sarcina actuală a poporului român de a mobiliza toate forţele şi resursele ţării pentru a duce până la capăt, alături de Armata Roşie, lupta pentru stârpirea hitlerismului, sarcinile actuale de nimicire a fascismului din ţară, de împlinire sinceră şi loială a condiţiilor armistiţiului, de realizare a unei politici de prietenie cu aliaţii şi în special cu Uniunea Sovietică, apărarea intereselor muncitorimii şi a întregului popor, prin înfăptuirea unei reale democraţii progresiste, cer în primul rând desăvârşirea unităţii de acţiune a clasei muncitoare“. Începe!

„În faţa lui Stalin, îşi pierde capul“

„Multe, se pare, a învăţat Gh. Gheorghiu-Dej şi din deprinderile de viaţă cotidiană ale «ţarului roşu» (n.r. – Stalin): preferinţa pentru jocul de biliard, însemnările făcute pe hârtiile oficiale cu creionul cu două capete – roşu şi albastru –, plimbările prin cabinet în timpul în care se întreţinea cu vizitatorii săi, călătoriile cu trenul special ce-l izolau de restul lumii“, povesteşte Paul Sfetcu în volumul „13 ani în anticamera lui Dej“. Relaţiile lui Dej cu Stalin şi, în general, cu Moscova erau însă ceva mai mult de-atât. Istoricii vorbesc chiar despre o veneraţie absolută, idolatrie pasională, identificare totală şi necondiţionată cu stalinismul. Indiferent de ceea ce se afla în mintea dictatorului român, un lucru e aici sigur: există, atât în percepţia istoricilor, cât şi în percepţia publică, expresia-clişeu potrivit căreia, până în a doua jumătate a anilor ’50, România a fost condusă de la Moscova. Ei bine, această expresie este adevărată.

CELE OPT PUNCTE

Gheorghiu-Dej a fost deopotrivă exponent şi instrument al intereselor sovietice în România, deşi, uneori, îşi camufla străveziu politica într-o independenţă înşelătoare. „Dej avea un filon iniţial românesc, dar a devenit un habotnic al lui Stalin“, spune istoricul Ioan Scurtu.Vă prezentăm o cronologie obsedantă a unui deceniu violent. Cum face politica după dictare.

Faptele: la 16 septembrie 1944, Ana Pauker (născută Hanna Rabinsohn) vine în România. Cu avionul. Cu mandat de la Comintern pentru preluarea puterii. Se deschide adevărata luptă pentru putere. Războiul rece durează însă puţin pentru că, la finalul lunii decembrie, în 1944, Dej, Ana Pauker şi Gheorghe Apostol merg în prima vizită oficială la Stalin. Stenograma discuţiei nu e consemnată, însă o notă din jurnalul lui Gheorghi Dimitrov arată că „genialul“ le-a dat o listă în opt puncte cu treburile pe care le-aveau de făcut la întoarcere. Printre sugestii: „Să acorde atenţia principală reformei agrare. […] Să se dezvolte teza potrivit căreia, dacă un asemenea guvern (n.r. – al Frontului Naţional Democrat) va fi creat, URSS va ajuta ca Transilvania de Nord să fie românească“, arată însemnările lui Dimitrov, citate de istoricii Dan Cătănuş şi Ioan Chiper în volumul „Gh. Gheorghiu-Dej la Stalin“.

MINCIUNA LUI STALIN

Se spune că, în urma acestei vizite, Dej este ales ca secretar general al PCdR. Silviu Brucan povesteşte în cartea sa de memorii denumită sugestiv „Generaţia irosită“: „Când s-a întors de la Moscova, m-a chemat. Era alt om. Stalin hotărâse ca el să fie conducătorul partidului“. Gheorghe Apostol nuanţează în memoriile lui, dar exagerează meritele şefului său român în detrimentului unui Stalin ridicol: „Stalin l-a oprit, scuzându-se şi zicând următoarele: «Dej, eu nu pretind că stăpânesc istoria României şi mai ales a Transilvaniei mai bine decât tine. […] Dej, Transilvania va fi pe veci a României. Comuniştii unguri şi poporul ungar n-au fost în stare să facă ceea ce au făcut comuniştii români şi poporul român. […] Mergeţi acasă şi spuneţi-le comuniştilor români, forţelor reale ale României, că […] dreptatea României va triumfa“. În România, pentru următorii 45 de ani, dreptatea nu prea a triumfat.

„CINE VORBEŞTE CU STALIN ŞTIE CE-I DE FĂCUT“

La următoarea vizită, în septembrie ’45, noul guvern „de largă concentraţie democratică“ a fost aprobat de un Stalin generos – ba chiar datoria de război a României a fost redusă. „Cine vorbeşte cu Generalissimul Stalin ştie ce-i de făcut, cel puţin pentru un an“, explica trufaş prim-ministrul Petru Groza la o şedinţă a Frontului Plugarilor. La 27 ianuarie 1945 agenţii Siguranţeiinformau: „După înapoierea sa de la Moscova, ministrul Comunicaţiilor – Gheorghiu-Dej, ar fi declarat că a primit de la Ruşi o serie de observaţiuni asupra tacticei P.C.R. şi instrucţiuni pentru viitor. […] nu trebuiau să se pună în situaţia de vrăjmaşi cu partidele burgheze şi să le atace trecutul, prezentul şi viitorul, ci trebuiau să procedeze la o colaborare cu aceste partide, căutând să-i desbine şi să-i atragă spre partidul comunist, pe toţi oamenii mai hotărâţi, pricepuţi şi cu influenţă“.

În aprilie ’46, însă, discuţiile de la Moscova au fost ceva mai productive. Se apropiau alegerile din 19 noiembrie (fraudate de comunişti), iar bazinul electoral trebuia câştigat. Stenograma întâlnirii, citată în volumul „Gh. Gheorghiu-Dej la Stalin“, de Ioan Chiper şi Dan Cătănuş, e halucinantă. Se discută programul electoral. Dej: „Când va fi nevoie, putem să facem şi confiscarea pădurilor, dar în program nu scriem nimic, ca să nu-i speriem (n.r. – pe alegători)“. Stalin: „Prin «desăvârşire» (n.r. – a reformei agrare) se poate înţelege că mai vreţi să luaţi pământ de la moşieri. De ce să-i speriaţi degeaba, dacă nici nu aveţi această intenţie? (râde) […] Vorbiţi despre libertăţile cetăţeneşti. Scrieţi «libertatea cuvântului, libertatea scrisului etc. etc.». La aceasta trebuie neapărat adăugat «libertatea confesiunilor religioase». […] Se poate vorbi de «drepturi egale pentru naţionalităţile conlocuitoare» […] trebuie legat de independenţa statului, ca atunci când monarhia ar ameninţa independenţa şi suveranitatea ţării, să poată fi desfiinţată de popor. (dictează) «Asigurarea regimului democratic şi a suveranităţii depline a statului român în cadrul monarhiei constituţionale»“. Urmează, repetăm, fraudarea alegerilor şi aplicarea programului dictat din fotoliul de la Kremlin.

„NU AM PUTUT SĂ MĂNÂNC ŞI SĂ DORM“

În februarie ’47, delegaţia română e primită de un Stalin distant. O notă a Siguranţei din 8 februarie 1947 îl citează pe corespondentul Associated Press care spune că delegaţia română a fost nevoită să aştepte o zi, la Ungheni, până a fost adus un vagon de clasă pentru drumul la Moscova. În capitala URSS, românii ar fi fost priviţi cu răceală, se mai spune în aceeaşi sursă, iar „aceasta s-ar explica prin faptul că guvernul sovietic ar fi profund nemulţumit de poziţia guvernului român în faţa poporului român, dat fiind rezultatul real al alegerilor“. În plus, Stalin auzise c-ar fi oarece conflicte în partid, între Dej şi Ana Pauker (născuta Hanna Rabinsohn), aşa că ameninţă subtil: „în acest caz, partidul va deveni din partid social, de clasă, un partid de rasă. Dacă acesta îşi va păstra caracterul său social, de clasă, atunci se va dezvolta şi se va întări“. Dej pleacă tulburat de la întâlnire. „Totdeauna când se află în faţa lui Stalin simte că se pierde, «îşi pierde capul»“, arată informarea maiorului sovietic Şkoda. Şi Andrei Vîşinski scrie în jurnalul său, citat de Ioan Chiper şi Dan Cătănuş, despre tulburarea lui Dej: „După prima mea întâlnire cu Generalissimul, a continuat Dej, nu am putut literalmente să mănânc şi să dorm“. Tot la Moscova se hotărăsc, printre altele: reforma monetară, un ajutor financiar dat de sovietici şi liniştea internă în partid.

AU PLECAT DE LA STALIN  „CU CANALUL ÎN BUZUNAR“

Peste un an, la 3 februarie ’48, delegaţia guvernamentală, venită la URSS ca să i se facă planul pentru dezvoltarea industriei, primeşte încă o misiune: „I.V. Stalin întreabă dacă se colmatează canalul Dunării […] repetă că în cazul în care guvernul român va reveni la planul de construire a canalului, i se poate acorda ajutor şi sprijin pentru aceasta“ – arată nota de convorbire a ambasadorului Serghei Kavtaradze.

La această întâlnire este semnat Tratatul de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală, document care va transforma România într-un furnizor al URSS. Documentul e o crimă economică. Delegaţia formată din Dej, Pauker şi Petru Groza încuviinţează servil. Paul Sfetcu susţine că Dej i-a povestit că Stalin venise la întâlnire cu desenul Canalului Dunăre-Marea Neagră deja făcut pe hartă. Într-adevăr, „genialul“ trimite ajutoare la Bucureşti: în primăvara lui 1949 soseşte o brigadă condusă de generalul sovietic Şapoşnicov, arată Gheorghe Gaston Marin în cartea sa de memorii, „În serviciul României lui Gheorghiu-Dej“. În ’49, de la Moscova, spune Gaston Marin, „am plecat acasă cu Canalul în buzunar“.

În 1951

Dacă multe dintre deciziile de reconstrucţie şubredă a unei alte Românii aparţineau, în mod categoric, Moscovei şi emisarilor sovietici trimişi la Bucureşti, comuniştii români asigurau cel mai fertil teren pentru aplicarea lor. Gheorghiu-Dej a fost o coadă de topor a lui Stalin. Totuşi, s-a complăcut, cu mândrie şi entuziasm, în această ierarhie. Un exemplu: după congresul al XIX-lea al PC al URSS din octombrie 1952, lui Dej i-a fost trimis, de la Moscova, o fotografie-tablou în care e aşezat în dreapta lui Stalin. Paul Sfetcu povesteşte că, a răspuns surprinderii sale: „Stalin m-a căutat printre ceilalţi, m-a luat de mână şi mi-a indicat locul de lângă el, spunând că aşa vrea să fie fotografiat. Drept să-ţi spun, mi-a făcut plăcere“. ’52 este anul în care Dej primeşte şi undă verde pentru a elimina „grupul moscovit“: Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu.

ZOOM: ROMÂNII AU FUGIT DE EVREI PRIN PARIS

Delegaţia românească trimisă la Conferinţa de Pace de la Paris în septembrie 1946 (n.r. – unde România a stat pe banca învinşilor) a luat contact şi cu delegaţia evreiască, arată o notă a Siguranţei. „Tov. Luca (n.r. – născut Luka László) […] a spus că el nu este împotriva inserării în tratatul de pace a unei garanţii pentru populaţia evreească. La Paris tov. Gheorghiu Dej şi P.S.D. au fost contra unei astfel de intervenţii. S-a fixat de către delegaţia românească, o audienţă Congresului Mondial Evreesc. La ora fixată […] niciun membru al delegaţiei româneşti nu a fost prezent. Delegaţia a plecat extrem de indignată şi a refuzat să mai ceară o altă audienţă. Dl. Gheorghiu Dej a recunoscut că s-a făcut o gafă. Se caută aplanarea acestui neplăcut incident“, scrie sursa Rosini.

Tovarăşii care au căzut la partid cum cad bărbaţii la femeie

„În ansamblu, nu era vindicativ. Pe cei care considera, însă, că i-au pricinuit necazuri şi nedreptăţi din cauza politicii sale, nu i-a uitat şi iertat niciodată“, spune Paul Sfetcu despre Gheorghiu-Dej. Realitatea istorică arată însă nu doar că nu i-a iertat, ci că i-a epurat cu metodele şi înverşunarea reproduse după modelul idolului său politic, Stalin. Vă prezentăm, schematic, cele mai însemnate căderi din vârful ierarhiei de partid ori ale tovarăşilor de drum, analizate în amănunt în volumul „Spectrele lui Dej“, coordonat de istoricii Ştefan Bosomitu şi Mihai Burcea.

1. Aprilie 1944. Ştefan Foriş (născut István Fóris), secretar general, şi conducerea partidului din timpul războiului sunt eliminaţi din funcţii, în urma unui complot uneltit de Gheorghiu-Dej. Foriş moare în 1946, lovit în cap cu o rangă în sediul partidului.

2. Noiembrie 1947. Tătărescu este demis de către Ana Pauker de la ministerul de Externe pe care-l conducea. Comisia Afacerilor Externe a ceea ce putea fi numit parlament în vremea aceea adoptase o „moţiune de neîncredere“ faţă de activitatea sa. În noaptea de 5 spre 6 mai 1950, Tătărescu şi aproape toţi foştii săi miniştri sunt arestaţi şi întemniţaţi la Sighet.

3. Aprilie 1948. Lucreţiu Pătrăşcanu, unul dintre intelectualii partidului, e sechestrat într-o casă conspirativă. Urmează o anchetă-simulacru de proporţii, în care sunt atraşi toţi duşmanii de moment ai dictatorului şi toţi cei care ar fi putut ajuta, prin biografia lor, la condamnarea lui Pătrăşcanu. Dispar din viaţa politică oameni precum Belu Zilber, Lena Constante sau Harry Brauner. În noaptea de 16 spre 17 aprilie 1954, Pătrăşcanu şi Remus Koffler sunt împuşcaţi în închisoarea Jilava. Elena Pătrăşcanu, soţia intelectualului, îşi aminteşte, în faţa Comisiei PCR, la 25 octombrie 1967, că bărbatul său i-ar fi spus: „Poate am greşit, trebuia să fiu mai slugarnic faţă de Gheorghiu-Dej, dar eu nu pot să fac aşa ceva“, potrivit istoricului Robert Levy, care-o citează în volumul „Gloria şi decăderea Anei Pauker“.

4. Februarie-mai 1952. „Grupul moscovit“, format din Ana Pauker, Vasile Luca şi Teohari Georgescu, e înlăturat de la conducerea partidului. Cei trei deţineau, alături de Dej, funcţii în Secretariatul CC al PMR. Alături de ei, sunt anchetaţi de partid şi, în cazul unora, închişi, mulţi dintre specialiştii de la Banca Naţională a României şi din Ministerul de Finanţe condus de Vasile Luca. Au căzut şefi de direcţii, de servicii şi alţi specialişti din ministerele conduse de Georgescu şi Pauker (Interne şi Externe).

5. Iunie-iulie 1957. Iosif Chişinevschi (născut Jakob Roitman) şi Miron Constantinescu sunt excluşi din Biroul Politic, fiind acuzaţi de oportunism şi fracţionism. „Plenara consideră că tovarăşul Iosif Chişinevschi poartă o mare răspundere pentru aplicarea în viaţa de partid a politicii oportuniste lichidatoriste a grupului fracţionist Vasile Luca – Ana Pauker, pentru deschiderea porţilor partidului în faţa elementelor fasciste, străine, a elementelor carieriste, mic-burgheze […] a proslăvirii Anei Pauker“, precizează „rezoluţia Plenarei CC al PMR din 28-29 iunie şi 1-3 iulie 1957. Totodată, în acelaşi document, sunt cuvinte dure şi la adresa lui Miron Constantinescu: „a participat activ la răspândirea cultului personalităţii în general şi la popularizarea Anei Pauker în special, având faţă de ea o atitudine împăciuitoare, slugarnică“.

6. Iunie 1958. O parte din membrii importanţi de partid, mulţi dintre ei participanţi la grevele de la CFR Griviţa din 1933, sunt excluşi. Printre ei sunt Constantin Doncea, liderul greviştilor, Dumitru Petrescu sau Ştefan Pavel. Acuzaţiile: fracţionism, revizionism şi concepţii anarhice.

7. Noiembrie-decembrie 1961. Constantin Pârvulescu, fostul şef al cadrelor în Partidul Muncitoresc Român, este înlăturat din funcţii. Odată cu acest episod, niciun membru de partid nu va mai îndrăzni să-l contrazică pe Dej, „beatificat“ de plenara din ’61. „A fost cea mai frumoasă plenară“, spune Dej, la încheierea lucrărilor. „Frumoase“ – se pare că aşa mai pot fi caracterizate şedinţele de partid.

Stalin: „Să dea Domnul tuturor un asemenea rege!“

30 decembrie 1947 e ca o zi de doliu pentru mulţi dintre români. E ziua în care regele Mihai a fost forţat să abdice. Decizia a fost luată în urma presiunilor lui Gheorghiu-Dej şi Petru Groza, care au venit la Palatul Elisabeta cu actul de abdicare deja redactat. Abdicării i-au urmat schimbarea Constituţiei României şi, după formarea Partidului Muncitoresc Român în 1948, controlul despotic al comuniştilor. România pierduse, la 30 decembrie 1947, ultimul simbol al democraţiei şi aşa firave. Gheorghe Apostol povesteşte despre abordarea de gangster a şefilor săi cu un revoltător talent de şcolar, în volumul său de memorii: „Dej, care avea asupra lui actul de abdicare, i-a spus regelui: «Domnule, a sosit momentul ca România să devină Republică». […] (regele) cere permisiunea interlocutorilor s-o invite şi pe mama sa, aceştia acceptându-i cererea. Intră mama sa în biroul lui Mihai. Acesta îi prezintă actul de abdicare, înmânat lui Mihai de către Dej, îl citeşte o dată, de două ori, îşi dă seama despre ce este vorba şi întreabă: «Dacă Mihai nu va semna această sentinţă ce se va întâmpla?». A urmat un moment de tăcere. Intervine Dej: «Doamnă, aţi auzit de Noaptea Sfântului Bartolomeu?» (n.r. – masacru asupra a zeci de mii de calvinişti francezi, la 23/24 august 1572)“. Gheorghe Gaston Marin descrie însă o altfel de relaţie în rege şi despot. Raportul de putere, se pare, ar fi fost altul: „În 1945, după 6 martie, regele numai primea în audienţă pe miniştri, cum o făcea mai înainte. Spre exemplu, pe Gheorghiu-Dej, pe care îl plimba în asemenea ocazii cu maşina lui, la o viteză infernală pe drumurile înguste şi întortocheate din jurul Sinaiei, scrutându-l şi întrebându-l dacă nu era intimidat. Dar guvernul nu s-a lăsat intimidat. A continuat să guverneze cu decrete guvernamentale, fără semnătura regală, demonstrând că ţara poate fi condusă şi fără rege“. „Abdicarea regelui a fost pregătită şi dirijată de ruşi, dovadă fiind faptul că aproape simultan toate ţările-satelit ale URSS au devenit republici. La noi, Dej şi cu Petru Groza erau, de formă, acolo“, nuanţează Ion Gheorghe Maurer în volumul-interviu semnat de Lavinia Betea, „Maurer şi lumea de ieri. Mărturii despre stalinizarea României“. O notă a Siguranţei din Sibiu, datată 5 februarie 1945, deci înainte de instaurarea guvernului Groza, arată că „în unele cercuri politice se afirmă că Suveranul a chemat în audienţă pe d-nii Lucreţiu Pătrăşcanu, Gheorghiu-Dej şi alţi câţiva conducători ai partidului comunist «pe care i-a implorat cu lacrimi în ochi să-şi aducă aminte, în toate acţiunile lor, mai întâi de faptul că sunt români, să subordoneze interesele de partid intereselor generale ale ţării, să nu facă să treacă mereu înaintea oricărei consideraţiuni partidul comunist»“. Deşi nota agentului nu formulează mai mult de un zvon, tensiunile dintre rege şi conducerea comunistă sunt uşor de înţeles. La 3 februarie 1948, după abdicare, la Moscova este tranşat evenimentul: „Stalin face observaţia că românii au un rege foarte original. Să dea Domnul tuturor un asemenea rege!“, arată nota de convorbire redactată de Serghei Kavtaradze, ambasadorul URSS la Bucureşti.

De ce-a renunţat Dej la şapca proletară

„Eu n-am mai întâlnit un om la care deşteptăciunea să se îmbine atât de bine cu prudenţa şi cu flerul politic ca la Dej. Când îl compar cu alţii, mai constat că Dej a fost omul cu cele mai multe calităţi politice şi cea mai mare abilitate din câţi am cunoscut eu în viaţa mea atât de lungă“, scrie academicianul (!) Alexandru Bârlădeanu în întâmpinarea cărţii de memorii semnată de Gheorghe Apostol. Absurdul şocant al unui astfel de portret nu este, totuşi, singular. În epocă, dar şi mult după moartea sa, în numele lui Dej s-au ridicat adevărate statui. Unele întruchipează diavolul prin definiţie, altele, prea destule, descriu un personaj providenţial pentru România.

„În seara de 20 noiembrie, la orele 21.30, în sala Locomotiva din Calea Griviţei, nr. 213, a avut loc balul Frontului Feminin, sub patronajul d-rei Bogdanovici. Pe la orele 12 noaptea […] au început a aduna cărţile poştale ce se împărţiseră din vreme, pentru a vedea cine este regina balului. Printre numele strigate au fost pe 4-5 ilustrate numele lui Gheorghiu Dej şi prof. Constantinescu Iaşi. Întreaga asistenţă a aplaudat îndelung la rostirea acestor nume“, arată o notă a Siguranţei din 20 noiembrie 1944.  Şi, pe undeva, această caldă ironie istorică are o doză de adevăr: Gheorghiu-Dej a fost regina balului în România, iar peste chipul său s-a aşternut mult, mult fond de ten.

Paul Sfetcu, şeful de cabinet al dictatorului, povesteşte în cartea sa de memorii: „În 1950, când am început să lucrez la Cancelaria Comitetului Central al PMR, […] comportarea lucrătoriilor cu funcţii de conducere, atunci când Gheorghiu-Dej intra în sediul Comitetului Central, semăna cu aceea a vitelor muşcate de streche“. Totuşi, fostul secretar îl împodobeşte, în volum, pe şeful său cu o mulţime de calităţi extrase în urma unor anecdote mai degrabă rizibile. Vă prezentăm patru dintre ele. 1. În anii ’50, când Dej petrecea concediul de odihnă la mare, vila din Eforie ar fi fost despărţită numai de un gard viu de stradă. „Când îl zăreau, trecătorii se opreau din plimbare, se îmbulzeau la gard şi rămâneau minute în şir să-l privească. În această situaţie greu de suportat, deseori el venea spre privitori, îi saluta şi le cerea politicos să-şi continue plimbarea deoarece se simţea stânjenit“, zice Sfetcu. „Rămâneau destui, însă, pe loc, timp îndelungat, comentând cu glas tare, ca la grădina zoologică, persoana sa. […] Acesta este motivul care l-a determinat să aprobe construirea unei noi vile în capătul de nord al staţiunii Eforie“, detaliază secretarul băile de mulţime ale şefului său. 2. „Pe la sfârşitul anilor ’50, în Craiova, abordează un ţăran care vindea verdeaţă şi legume, dar nu prea avea muşterii. «De ce pierzi vremea de pomană? N-ar fi fost mai înţelept dacă vindeai produsele la cooperative de consum?» […] «Crezi că sunt prost să-mi vând produsele la cooperaţie? […] Acolo (n.r. – în gospodăria agricolă) se înscriu numai procopsiţii, proştii şi puturoşii.» […] După ce-şi dă seama cu cine vorbeşte: «Muică, ce făcui? Mă nenorocii! Lasă că-mi adusei aminte. Te văzui în tablou. Nu mai vorbesc nimic. Muică, ce făcui! Te ştiu din tablou! Mă nenorocii!»“, scrie Paul Sfetcu. O nuanţă lingvistică: redarea artificială a incidentului din Craiova e trădată de folosirea incorectă a perfectului simplu. Un oltean veritabil n-ar fi putut spune „te văzui în tablou“, întrucât timpul verbal e folosit exclusiv pentru acţiuni petrecute în urmă cu 24 de ore. Dar în povestea lui Sfetcu pare că nici Dej n-a mâncat usturoi de la ţăran, nici ţăranul n-a păţit nimic. 3. Dej n-ar fi vrut să-şi facă la croitor costum şi pardesiu după comandă, „deşi cele pe care le avea erau ponosite şi neadecvate pentru ceremonii“. 4. Tot prin 1960, este informat că, deşi producţia de pălării era organizată pe noi baze tehnologice, cetăţenii tot nu cumpărau, iar industria mergea numai în jos. Dej decide să-şi schimbe şapca proletară şi impune şi tovarăşilor acelaşi lucru. „Exemplul a fost molipsitor pentru populaţie. Noua modă a dus la creşterea producţiei de pălării şi a altor obiecte de îmbrăcăminte considerate altădată semne distinctive ale mentalităţii burgheze“, explică Sfetcu. Tragicul caz al ardeleanului Nanu „Omul politic este, prin definiţie, e un om care merge până la sacrificarea interesului personal în cântarul cu interesul public pe care vrea să îl slujească. Un astfel de om era Dej, deşi era constrâns să-şi pună în aplicare ideile de către cei care conduceau, de facto, România. Cunoşteam pe un ardelean pe nume Nanu care a fost funcţionarul lui Gheorghiu-Dej la Ministerul Industriei. Lucra din plin comisia de despăgubiri care trebuiau plătite pentru război Moscovei. Aceştia storceau sume foarte mari. Se făcuseră şi acele Sovromuri care storceau tot din industrie. Întreţineam o armată de ocupaţie şi plăteam datorii apăsătoare. EI bine, Nanu fusese delegat în Comisia de Armistiţiu unde se discutau datoriile. El apăra punctul de vedere român şi argumenta pentru o situaţie mai uşoară pentru România. La un moment dat, îl cheamă Dej: «Îmi pare rău că trebuie să-ţi spun asta, dar ruşii vor să te aresteze. Cred că i-ai indispus în comisie. Nu pot să fac nimic pentru tine. Pot doar să te anunţ şi să te avertizez să fii mai atent.» Nanu a fost, în final, arestat. Acest episod explică rolul secundar, ineficient al lui omului politic veritabil Gheorghiu-Dej. Toate treburile erau la Ana Pauker, iar ea le rezolva conform instrucţiunilor Moscovei, nu ale unui for românesc“, îşi aminteşte academicianul Mircea Maliţa

Testamentul lui Dej

Până în ’53, din teamă sau din supunere, constrâns sau consimţind, Dej duce o politică internaţională benefică pentru oricine, dar nu pentru interesele României. În 1949, de pildă, recită după dictare raportul Cominformului, „Partidul Comunist Iugoslav în mâinile unor bandiţi şi spioni“, în care-l demonizează pe Tito. „Faptele date la iveală […] au dovedit pe deplin că Tito […] şi cei care îi împărtăşesc ideile lor sunt agenţi ai serviciilor de spionaj imperialieste anglo-americane“, spune Dej, potrivit volumului de propagandă „Articole şi cuvântări“, publicat în 1952. În România stalinistă post-Stalin, pentru a câştiga încrederea noului lider politic al Moscovei, Nikita Hruşciov, Dej acordă sprijin total URSS în reprimarea revoluţiei din Ungaria din 1956. Asigură că poate participa militar în reprimarea revoltei şi, deşi nu trimite trupe, face vizite în Budapesta şi găzduieşte „guvernul Nagy“ la Snagov. Treptat însă, se distanţează abil de Moscova: în 1958 obţine retragerea militarilor sovietici aflaţi încă pe teritoriul României. La începutul anilor ’60, Dej şi Maurer lăsau să se înţeleagă că PMR este o a treia poziţie în cadrul conflictului dintre URSS şi China. „Pentru mine, apare foarte clar în momentul de faţă că de ambele părţi, atât din partea PCUS (n.r. – Partidul Comunist al Uniunii Sovietice), cât şi din partea PC Chinez există dorinţa de hegemonie politică […] Cred că am face o greşeală dacă ne-am angaja în polemică de-o parte sau de alta“, spune Dej în 1964, într-o şedinţă a Biroului Politic, citată de Florian Banu şi Liviu Ţăranu în volumul „Aprilie 1964. Primăvara de la Bucureşti“. Istoricul Dan Cătănuş explică: „Dej avea încredere mare în capacitatea sa mentală de a cunoaşte oamenii. Era convins că, prin modul său de analiză, întotdeauna ajunge la concluzia corectă“. Astfel de declaraţii asigurau României o vizibilitate extraordinară în faţa occidentalilor. Declaraţia din aprilie 1964, denumită de istorici „Testamentul lui Dej“, a fost însă primul document care a formulat, cu subiect şi predicat, independenţa şi suveranitatea conducerii partidului în raport cu puterea de la Moscova. Document antihruşciovist ori antistalinist, „declaraţia“ a deschis o nouă cale în politica externă a României, drum pe care a călcat cu succes, în primii ani, Ceauşescu.

„Ce sentiment de jenă ai când toate ţi se atribuie?“ 23 aprilie 1947, Sfântul Gheorghe. „Scânteia“ publică, pe prima pagină, un pasional mesaj de felicitare. Tovarăşul Gheorghiu îşi sărbătorea onomastica, iar momentul nu era decât „un prilej de bucurie pentru toţi cei care iubesc libertatea poporului şi privesc viitorul cu nădejde“. Articolul alarmează însă grupul comuniştilor sectari. Şi nu pentru că ar fi fost stânjeniţi în vreun fel de elogiile aduse, gratuit, de „oficiosul“ de partid, ci pentru că Sfântul Gheorghe este o sărbătoare creştinească. Or, nu degeaba se spunea, „reacţionar“, că n-au niciun Dumnezeu comuniştii. În enormitatea lor, apologiile şi preamăririle erau însă un soi de cutumă subînţeleasă.

„Fiica lumii voastre – criza – Vă pune ghiarele-n gâtlej, Sunt crahuri la New York, la Londra, Iar voi îl arestaţi pe Dej!“

Aceasta este doar o strofă aleatorie dintr-un poem cât un basm, semnat de poetul de curte Mihai Beniuc: 13 catrene de introducere, 185 de catrene despre greva de la Griviţa, 106 – despre evadarea dictatorului din lagărul de la Târgu-Jiu, 86 – despre închisoarea de la Doftana şi 21 – epilog. Pentru cei sătui de egocentrismul târziu al lui Nicolae Ceauşescu, astfel de ode fac parte din firescul regretabil al unui regim absurd. Dar, dacă Ceauşescu nu prea avea rivali în construirea propriei statui, în epoca lui Dej îşi fac locul şi câteva critici conjuncturale. Contextul: la 25 februarie 1956, liderul sovietic Nikita Hruşciov prezintă, la Congresul al XX-lea al PCUS, ceea ce s-a chemat în epocă „raportul secret“. Sunt criticate acţiunile regimului lui Stalin, în special epurările şi cultul personalităţii – prilej pentru oportuniştii din subordinea lui Dej să încerce să clatine puţin statuia stalinistului român. Într-o şedinţă a Biroului Politic din aprilie ’56, chiar Emil Bodnăraş critică supradimensionarea personalităţii lui Dej: „În diferite lucrări care au apărut în ultima vreme a devenit aproape o regulă, şi aceasta se referă şi la articole de ziar, de a atribui aproape totul tov. Gheorghiu Dej, mergându-se până la deformări ale adevărului istoric. […] Iată cum se creează cultul personalităţii, cu concursul tuturor, prin deformări, măguliri, ploconiri. Cui servesc toate aceste? Ce sentiment apăsător de jenă ai când mergi şi vezi că toate ţi se atribuie cu sau fără merit şi ce sentiment de grijă te cuprinde când toate sunt aşteptate de la tine?“, se lansează Bodnăraş. Gheorghiu îşi construise însă cu abilitate fundaţia statuii lui. Un exemplu: după eliminarea deviaţioniştilor de dreapta, săptămânalul Cominformului, „Pentru pace trainică, pentru democraţie populară“, critică, la 21 iunie 1952, formele exagerate pe care le luase cultul personalităţii lui Dej în mass-media. Românul reacţionează prompt: face o şedinţă cu redactorii presei centrale la 2 iulie şi critică unul dintre articole: „Reportajul se intitulează «O întâlnire de neuitat» […] De ce să nu fim mai sobri, mai modeşti? […] Trebuie să ştim a păstra marginile. E dezgustător când citeşti, neplăcut. […] Cu discursuri cu «mult prea iubitul» nu se construieşte socialismul“, le-a spus Dej jurnaliştilor, arată stenograma de la Arhivele Naţionale. De acest moment Dej se va folosi cu vicleană îndemânare atunci când Hruşciov condamnă cultul personalităţii: pune totul în cârca „deviaţioniştilor“. Că n-a putut opri, că n-avea majoritate în Secretariat. Soclul dictatorului nu e fisurat câtuşi de puţin. Din ’61, renunţă la denumirea fabricilor şi a oraşelor cu nume de lideri comunişti, însă imaginea sa publică promovată de scribi rămâne la fel de perfid colorată. Totuşi, din martie 1965, oraşul Oneşti a purtat numele Gheorghe Gheorghiu-Dej până în 1990.

ZOOM: Lumina vine de la Dej

Gheorghe Apostol povesteşte chiar de la începutul volumului său, „Eu şi Gheorghiu-Dej“, momentul revelatoriu în care l-a cunoscut pe viitorul dictator. Cităm acest fragment exclusiv pentru stilul său naiv-metaforic, similar compunerilor din şcoala pe care a făcut-o şi Dej. „L-am cunoscut pe Gheorghe Gheorghiu-Dej în 1929. Eram în anul II al Şcolii profesionale a Atelierelor CFR din Galaţi. Lucram ca ucenic la turnătoria de bronz şi fontă. Într-o zi, s-a produs un scurtcircuit şi am rămas fără lumină. […] Mi s-a spus că numai un singur lucrător electrician poate să facă acest lucru şi mi l-a arătat, îndreptând privirea spre el. Acest electrician a dat mâna cu toţi turnătorii care l-au primit cu multă căldură şi respect. «Bine ai venit, tovarăşe Gheorghiu! Să ne dai lumină!» «Unde este lumină mai multă este şi dreptate mai multă, şi exploatarea muncii noastre mai redusă. Uniţi în luptă, muncitorii vor obţine mai multă libertate şi o bucată de pâine mai mare şi mai bună».“ „Mângâierile şi pupăturile“ „Aplauzele, scandarea numelui, articolele elogioase din presă, supraaprecierile ce mi le făceau colaboratorii mei, mângâierile şi pupăturile mi-au creat în perioada de început o stare de euforie pe care am gustat-o din plin. Din fericire, mi-am dat repede seama că nu mă va duce la rezultate bune. Am pus piciorul în prag şi am încercat să interzic asemenea practici ori de câte ori am putut“, i-ar fi zis Dej şefului său de cabinet, Paul Sfetcu, potrivit memoriilor acestuia. Copilăria dictatorului: a crescut cu mămăligă „Tatăl lui era muncitor industrial. Nu şi-a văzut niciodată tatăl cu o haină nouă, iar celei pe care o purta, cu greu i se putea citi culoarea pe care o avusese la început. Leafa se ducea toată pe mămăligă. Pâine, copiii n-au văzut pe masă ani în şir“, scrie compătimitor biografia „oficială“ a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, publicată la Editura Partidului Muncitoresc Român în 1951.

„Mângâierile şi pupăturile“

„Aplauzele, scandarea numelui, articolele elogioase din presă, supraaprecierile ce mi le făceau colaboratorii mei, mângâierile şi pupăturile mi-au creat în perioada de început o stare de euforie pe care am gustat-o din plin. Din fericire, mi-am dat repede seama că nu mă va duce la rezultate bune. Am pus piciorul în prag şi am încercat să interzic asemenea practici ori de câte ori am putut“, i-ar fi zis Dej şefului său de cabinet, Paul Sfetcu, potrivit memoriilor acestuia.

Copilăria dictatorului: a crescut cu mămăligă

„Tatăl lui era muncitor industrial. Nu şi-a văzut niciodată tatăl cu o haină nouă, iar celei pe care o purta, cu greu i se putea citi culoarea pe care o avusese la început. Leafa se ducea toată pe mămăligă. Pâine, copiii n-au văzut pe masă ani în şir“, scrie compătimitor biografia „oficială“ a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, publicată la Editura Partidului Muncitoresc Român în 1951.

Chiar dacă filtrul propagandistic, ostentativ jelit, e limpede în scrierile de partid, un lucru rămâne, totuşi, important în această prezentare biografică. Speculaţia cu privire la etnia romă a viitorului lider de partid şi de stat este contrazisă de realitatea cotidiană a începutului de secol XX. Departe de orice stereotipuri, situaţia este aceasta: tatăl lui Gheorghiu era muncitor la Societatea „Steaua României“ din Moineşti (judeţul Bacău), deci avea un loc de muncă, deci nu putea fi rom. Despre fraţii şi surorile sale, despre mama sa, Ana, ori despre Tănase, tatăl său, nici măcar biografii de partid nu scriu ceva concret. „Exploatarea sălbatică la care-şi vedea supuşi părinţii, lupta necontenită cu greutăţile, cu mizeria, lupta împotriva umilinţelor“, în general, situaţia materia-lă de-acasă îl marchează pe tânăr din copilărie. Gheorghe Gheorghiu s-a născut la 8 noiembrie 1901, în Bârlad, zonă defavorizată şi în prezent.

MEDIA GENERALĂ ÎN CLASA I: 5,59

Şcoală a făcut puţină: patru clase la şcoala primară de băieţi nr. 2 din suburbia Podeni a localităţii. Dacă broşura tipărită în 1951 arată că tânărul n-a putut să-şi termine nici studiile din cauza exploatatorilor, catalogul său de la şcoală adaugă o nuanţă acestei teze: la finalul clasei I, avea 31 de absenţe şi media generală 5,59. Cea mai mare notă, şapte, o luase la scriere în primul trimestru, iar cea mai mică – patru, la religie, în trimestrul III.

De sărăcie ori din nepăsare, micul Gheorghiu renunţă la şcoală şi intră ucenic la un cizmar din Moineşti, apoi la o fabrică de cherestea din Dărmăneşti, apoi la postăvăria din Buhuşi, merge şi la un dogar din Piatra Neamţ şi ajunge iar la Moineşti, la alt dogar. La 15 ani, când are deja câteva calificări socio-profesionale, se duce ucenic electrician la Întreprinderea Petrolieră „Steaua României“ din Moineşti. Potrivit unei note autobiografice, scrisă în 1952 şi aflată la Arhivele Naţionale, la Moineşti e montator de maşini şi aparate electrice în perioada 1919-1920. Practică aceeaşi meserie şi la Societatea de tramvaie din Galaţi, însă acolo reuşeşte şi pe plan social: se înscrie în sindicat şi participă la o grevă generală.

„UN CURVAR ŞI UN BEŢIV“

După trei ani de armată (la Regimentul 3 Pionieri-Focşani, de unde iese cu gradul de sergent), se întoarce la Galaţi, dar e concediat. Din 1926, merge la Atelierele CFR Galaţi, iar la 15 august ’31 ajunge, pe motive disciplinare, la Atelierele CFR din oraşul Dej. Între timp, se întâmplase ceva cu adevărat istoric: e înregimentat în partid în 1930, într-un moment plasat neclar. În micul oraş în care se unesc Someşul Mic şi cel Mare stă numai jumătate de an, pe strada Pintea Viteazul, la numărul 23 – casa a fost marcată, până după ’90, cu o placă inscripţionată cu cuvintele: „părintele comunismului“. Despre această scurtă, dar istorică perioadă şi-a amintit, pentru „Adevărul“, răposatul părinte greco-catolic Alexandru Nicula: „A fost un depravat, un curvar şi un beţiv, asta a fost! Nu-i plăcea munca, era un plimbăreţ cu idei comuniste. Îşi pierdea nopţile prin bodegi, bând cot la cot alături de prietenii lui ceferişti“.

DE CE-L CHEAMĂ „DEJ“

Scurta incursiune în micul municipiu din judeţul Cluj avea să-i alipească, la finalul numelui, chiar denumirea oraşului. Istoricii sunt împărţiţi: unii spun că Gheorghiu s-ar fi remarcat atât de mult în perioada asta, încât a devenit cunoscut drept „Gheorghiu din Dej“. Pe scurt: Gheorghiu-Dej. Paul Sfetcu susţine aceeaşi teorie: „Sub numele conspirativ «Ivanov», şi-a continuat activitatea politică de agitator comunist. […] Mândru de meritele sale revoluţionare din Dej, şi-a ataşat numelui particula «Dej»“. Alţii spun că, în procesul de la Griviţa, ar mai fi fost un comunist pe nume Gheorghe Gheorghiu şi, ca să-i diferenţieze, i s-a zis aşa. Sfetcu susţine că aceasta este însă doar „propagandă din categoria zvonisticii“. În februarie ’32, revoluţionarul iniţiază o întrunire în orăşel. Fac ei acolo o moţiune pe care o trimit direcţiei generale a CFR din Bucureşti. „După două luni, conducerea CFR a concediat 300 de muncitori şi a închis atelierele din Dej“, arată Cristina Diac în „Spectrele lui Dej“. Şomer, comunistul se dedică exclusiv activităţii în slujba partidului. În ’32, cu bilet de voie de la partid, vizitează chiar Berlinul. Clandestin, fără paşaport, merge pentru a primi noi sarcini în legătură cu munca de la CFR. Se găseşte apoi prin rapoartele poliţiei, care îi înregistrează mai multe călătorii prin ţară. În februarie ’33, însă, „cade“ în urma revoltelor de la Atelierele CFR Griviţa.

ZOOM: CONVINS SĂ INTRE ÎN PARTID DE UN MANIFEST

În 1930, Gheorghiu găseşte, de aiurea, pe stradă, un manifest al PCdR. Se comemora greva de la Lupeni, din urmă cu un an. Gheorghiu citeşte, se regăseşte ideologic în textul comemorativ şi porneşte în căutarea sediului de partid. Nu găseşte nimic, căci legea le interzicea comuniştilor să se afişeze. Drept urmare, la o reuniune sindicală, înfierează şi el burghezia, de la sine putere, aşteaptă să fie căutat şi e căutat. Această poveste puternic mitizată îi aparţine lui Paul Sfetcu şi e redată în „13 ani în anticamera lui Dej“. Pe carnetul de partid al liderului comunist, este menţionat doar anul adeziunii: 1930. Fetele lui Dej: „Una talentată, alta tare-n tată“ Înainte de a semna adeziunea de partid, Gheorghiu dă cu subsemnatul la Starea Civilă. O ia de nevastă pe Maria Alexe, fiica unui sifonar de pe strada Balaban, din dealul oraşului Galaţi. Mariajul proletar între electrician şi casnică nu durează însă mult: în 1931, când bărbatul e mutat la Dej, Maria divorţează. În 1933 se recăsătoreşte cu un jandarm. Paul Sfetcu spune că nu i-a purtat niciodată pică: „Considera, referitor la viaţa de familie, că cele pierdute nu se mai pot reface“. Stelian Tănase nuanţează: „Gheorghiu-Dej a fost un fustangiu, i-au plăcut femeile, a avut multe amante. De obicei îşi alegea dintre actriţe. Era un om mai de viaţă, căruia îi plăceau şpriţul, lăutarii, fiind mai deschis în acest sens“. Maria Alexe i-a dăruit însă două fetiţe: Vasilica (Lica), în 1928, şi Constanţa (Tanţa), în 1931. Dej devine foarte apropiat de cele două fete – din închisoare, se plânge că Maria nu-i trimite nici măcar o fotografie cu sărmanele, să le vadă cum cresc.

21 august 1934, scrisoare din puşcărie, găsită în volumul „Clienţii lui Tanti Varvara“ cu ortografia originală: „Această dragoste nam simţito nici la nevasta mea care ştiţi ce mia făcut şi mai mult am rugato să-mi dea fotografia copiilor cel puţin so am la închisoare, dar ma refuzat, spunând copiilor ei că nau tată! Gândiţivă ce durere am, însă nui nimic, poate mai târziu, când copiii vor fi mari şi vor fi în stare să judece, cu toată educaţia ce le-o dă mama lor contra mea, ei poate îmi vor da dreptate vreodată“. După accederea la putere, cele două vor fi privilegiatele regimului – un soi de beizadele de azi. Micaela Ghiţescu, traducătoare şi redactor-şef al revistei „Memoria“, îşi aminteşte că era elevă la liceul „Carmen Sylva“ atunci când Tanţa a venit să dea Bacalaureatul. „S-a făcut mare vâlvă că vine fata lui Dej. Eu eram mică, dar am auzit că atunci s-a făcut pentru ea o serie întreagă de fete slabe, proaste, ca ea să strălucească“, îşi aminteşte Micaela Ghiţescu.

Academicianul Şerban Papacostea îşi aminteşte despre cum erau privite cele două fete în epocă. Tanţa ar fi ajuns o doamnă respectabilă, în timp ce Lica, fata care a vrut cu tot dinadinsul să fie actriţă, ar fi fost lipsită de orice talent. Aşa că, între cârcotaşi, se spunea despre cele două: „Una e talentată, iar alta e tare-n tată“, povesteşte academicianul. Paul Sfetcu scrie în volumul său că Lica Gheorghiu profita cu nonşalanţă de pe urma statutul ei: îi cerea să-i cumpere încălţăminte sau rechizite şcolare pentru copii ei, îl suna cu o oră înainte de un oarecare spectacol pentru a cere 5-6 bilete, cerea bani şi era foarte, foarte capricioasă. „O deranja, bunăoară, faptul că o salutam numai cu «Bună ziua!», în loc de «Sărutmâna», aşa cum credea că ar trebui“. Urmarea – Dej îl abordează pe Sfetcu: „Sfetcule, cum saluţi tu femeile? […] În tinereţea mea, nu numai că le salutam aşa, dar chiar le şi sărutam mâna“.

Ilegalişti, tineri şi neliniştiţi

„Sunt de acord. Stop. Introduce cererea direcţiei generale pentru cununia noastră. Stop. Eu fac la fel. Stop.“ Telegrama Elenei Sârbu din Soroca (n.r. – Republica Moldova), studentă la Medicină, comunistă închisă la Dumbrăveni, în aceeaşi celulă de partid cu Ana Pauker. Destinatar: Gheorghe Gheorghiu-Dej. Data: 10 noiembrie 1938. Căsătoria nu are loc, însă femeia se mărită, în 1939, cu ceferistul Ştefan Pavel. Pavel îi trimitea pachete lui Dej la puşcărie, pachete respinse pentru că bărbaţii nu erau rude. Ulterior, Ştefan Pavel face carieră în partid, dar e epurat în iunie 1958. Elena Pavel moare la 3 august 1943, în urma unui bombardament american şi e, ulterior, martirizată în broşurile propagandistice de partid. Eroină a mişcării, după cum spune un volum tipărit la Editura Apărării Patriotice în ’45. Elena Pavel este sora Victoriei Sârbu (asistenta şi amanta lui Ştefan Foriş, liderul PCdR din acea vreme). Elena Pavel este şi sora Mariei (Marusia) Sârbu, ilegalistă şi ea, amanta „oficială“ a lui Gheorghiu-Dej după evadarea din închisoare. Ultimul amănunt din această complicată odisee conjugală: Ştefan Pavel şi Ştefan Foriş devin, în timpul războiului, duşmani de moarte – martore sunt stenogramele discuţiilor dintre Foriş şi alţi membri de partid. Femeile lor, Elena Pavel (potenţială Gheorghiu) şi Victoria Sârbu (niciodată Foriş), încep şi ele, ca femeile, să se duşmănească.

Legendele Griviţei. Ce-a făcut Dej în ’33

România, la începutul anilor ’30: curbe de sacrificiu, reduceri drastice de salarii, şomaj galopant, economie la pământ, nemulţumire civică. România, la începutul anului 1933: ger, gheţurile blochează Dunărea, viscolul face prăpăd. România, 2 februarie 1933: tulburări la Ploieşti, în industria petrolieră. Armata linişteşte spiritele revoluţionare. Proteste la Bucureşti, Cluj, Galaţi, Iaşi. 3 februarie: 6.000 de muncitori de la Atelierele CFR Griviţa din Bucureşti opresc munca şi ies în stradă. Grevă mare, istorică. „Universul“, 4 februarie: „Agenţi provocatori de extrema stângă au început să activeze printre lucrătorii ceferişti“. Stare de asediu. România, 6 februarie: intră în vigoare Legea pentru Autorizarea Stării de Asediu, redactată de Armand Călinescu, subsecretar de stat la Interne, instituită prin decret regal. G.G. Mironescu, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, în expunerea de motive: „Mişcări concertate cu caracter comunist au turburat ordinea în diferite regiuni ce tind în mod evident la destrămarea ţării“. E tensiune! Urmarea principală: delicte şi infracţiuni intră în competenţa investigării şi judecării de către parchete (consilii de război), respectiv instanţe militare, arată istoricul Mihai Burcea în volumul „Spectrele lui Dej“. Sunt interzise întrunirile, manifestaţiile, publicaţiile, portul uniformelor şi al emblemelor neoficiale, armele de foc, explică istoricul Stelian Tănase în volumul „Clienţii lui Tanti Varvara“.

NUMEROASE FOCURI DE REVOLVER

14/15 februarie, noaptea, stare de asediu: Constantin Doncea, Dumitru Petrescu, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Chivu Stoica sunt arestaţi, bănuiţi că ar fi instigatori. 15 februarie: 6.000 de muncitori ocupă curţile atelierelor din Griviţa şi nu mai muncesc. La Guvern se hotărăşte concentrarea militară a lucrătorilor. „Universul“, 17 februarie: „La ora şase seara, patrulele de jandarmi au început să opereze la îndepărtarea mulţimilor […] În cursul evacuării străzii, lucrătorii au tras numeroase focuri de revolver asupra gardienilor şi jandarmilor“. Revolta se complică, iar atelierele sunt evacuate. Armand Călinescu notează în jurnal: „Toate manifestaţiile aveau vizibil caracterul unei revoluţii“, arată Stelian Tănase în „Clienţii lui Tanti Varvara“. Guvernul lui Alexandru Vaida Voievod, aflat la putere în acea perioadă, a pus aceste tulburări în cârca bolşevicilor, deşi rolul agitatorilor comunişti, care nu poate fi neglijat, nu fusese unul esenţial. Pentru istoria făcută de partid, asta a fost o mină de aur, căci aşa se puteau legitima. Esenţial sau nu, comuniştii au fost implicaţi, iar cei mai mulţi istorici sunt de acord că, printre cei mai importanţi ilegalişti care au influenţat şi sprijinit revoltele sunt: Lucreţiu Pătrăşcanu, creierul operaţiunii, Moscu Cohn (devenit Gheorghe Stoica) şi Vasile Luca, revoluţionari de profesie, iar la firul ierbii, lideri ai greviştilor: Constantin Doncea, Dumitru Petrescu şi Gheorghe Vasilichi. Pentru oamenii Cominternului, precum şi pentru Moscova, manifestaţia aceasta era de mare importanţă. Un raport către Mihai Moruzov, şeful Serviciului Secret de Informaţii: „Stalin pare a se ocupa personal de situaţia din România“.

DEJ, CUREA DE TRANSMISIE

Ce făcuse Gheorghiu-Dej, omul care le-a„furat“ actorilor principali revolta de la Griviţa şi a aşezat-o în CV-ul său întru legitimare muncitorească? Scurtă incursiune în trecutul recent: în 1932, Dej intră în ierarhia sindicatelor revoluţionare. „Lucra direct în PCdR, era un agitator plătit, finanţat de Internaţionala sindicatelor roşii, Profintern“, explică Stelian Tănase. Un raport al Siguranţei din 8 octombrie 1932 confirmă: „Neocupând nicio funcţie şi neexercitând meseria ce ocunoaşte, Gheorghe Gheorghiu-Dej este subvenţionat de Partidul Comunist din România“. Mai fusese implicat în proteste de tot felul, deci era plătit în cunoştinţă de cauză. Cu cinci luni înainte de revolta ceferiştilor, la 24 septembrie 1932, agenţii Siguranţei scriau: „Numitul a fost însărcinat cu propaganda lucrătorilor de la Atelierele CFR Griviţa din Bucureşti făcând propagandă intensă în sindicatul CFR comunist ce a luat fiinţă în ultimul timp“.

La revoltele muncitoreşti, Dej a fost, de fapt, delegatul centrului comunist, „agentul de legătură între diferitele sindicate CFR-ist comuniste şi Partidul Comunist“, după cum arată rechizitoriul comisarului regal, Romulus Hotineanu, citat de Stelian Tănase în „Clienţii lui Tanti Varvara“. Felul în care a fost falsificat trecutul său pentru a-i demonstra rolul principal în această acţiune are puţine puncte comune cu realitatea, confirmă istoricul Cristina Diac în „Spectrele lui Dej“.

MARX, LA PROCESUL DE LA CRAIOVA

Orişicât, după reprimarea revoltei, 2.000 de muncitori sunt luaţi prizonieri şi plimbaţi, cu mâinile sus, între baionete, pe Calea Griviţei, până la închisoarea Malmaison şi închisoarea militară Jilava. Principalii acuzaţi: Panait Bogătoiu, Constantin Doncea, Dumitru Petrescu, Gheorghe Vasilichi, Gheorghiu-Dej şi Chivu Stoica. Procesul se judecă o dată la Bucureşti şi apoi se mai judecă o dată la Craiova. În faţa judecătorilor, Doncea citează din Marx: „În istorie, toate se petrec de două ori: prima dată în tragic, a doua oară în comic“. Stelian Tănase: „Doncea nu poate fi suspectat în niciun fel că îl citise pe Marx. Acuzaţii au rostit roluri învăţate pe dinafară, scrise de agitatorii PCdR, în afara închisorii“. La 25 august 1934, publicaţia franceză „La Correspondance Internationale“ prelua un comunicat al CC al PCdR: „Nivelul politic ridicat al elementelor avansate s-a manifestat prin faptul că procesul a avut, mai mult decât anul trecut, caracterul unui conflict de clasă şi că atât acuzaţii cât şi sutele de martori s-au prezentat mai curajoşi, mai experimentaţi la banca acuzării“, arată articolul găsit la Arhivele Naţionale. Sentinţa de la Craiova, din 30 iunie 1934, a fost mai dulce decât în primul proces: Doncea şi Petrescu – 15 ani de muncă silnică. Dej, Chivu Stoica şi Vasilichi – 12 ani de muncă silnică. Până la recursul de la Curtea de Casaţie, în puşcărie rămăseseră doar Dej şi Stoica. ceilalţi trei agitatori reuşiseră să evadeze la 3 ianuarie 1935.

Pe Dej nu l-au lăsat tovarăşii să evadeze

Chiar dacă nu era în centrul puterii la începutul anilor ’30, Dej se afla, însă, în proximitatea liderilor atunci când s-au discutat mai multe planuri pentru evadare. Dumitru Petrescu, ilegalist, povesteşte în detaliu variantele luate în calcul, detalii surprinse în volumul „Spectrele lui Dej“, coordonat de Ştefan Bosomitu şi Mihai Burcea. Prima idee şi primul eşec: săparea unui tunel de la closetul din curtea închisorii, variantă la care, din motive de securitate, s-a renunţat. A doua idee: atragerea în conspiraţie a doi soldaţi din garda închisoriii, soldaţi care ar fi trebuit să sprijine acţiunea şi chiar să fugă odată cu evadaţii. Planul a fost însă abandonat după ce primul soldat demn de încrederea greviştilor, după ce a fost abordat de către puşcăriaşi, s-a speriat de propunere. Din nou, eşec. A treia variantă: contactarea şi stabilirea unei relaţii tovărăşeşti cu militarii condamnaţi pentru infracţiuni de drept comun, care aveau dreptul de a lucra în atelierele din afara închisorii. Chiar Dej a fost cel care a luat legătura cu un basarabean condamnat la 10 ani pentru crimă şi l-a convins să fabrice, în atelier, o cheie care să se potrivească la lacătul închisorii. Acţiunea de evadare s-a amânat însă până când comandanţii au schimbat lacătul. Al treilea eşec.

Dumitru Petrescu şi Gheorghe Vasilichi au reuşit însă să scape din arest cu ajutorul tovarăşilor din libertate. Într-o notă pentru Institutul de Istorie a Partidului care documenta evadarea greviştilor, Vasilichi povesteşte că, pentru formarea grupului de acţiune, „s-a avut în vedere greutatea pedepselor de la Bucureşti (viaţă şi 20 de ani)“ şi „purtarea proastă a lui [Constantin] Doncea în închisoare, care era în stare ca, la cea mai mică greutate, să trădeze“ Şi Gheorghiu-Dej şi-ar fi exprimat dorinţa de a participa la acţiune, însă Secretariatul liber n-ar fi fost de acord cu propunerea, povesteşte Dumitru Petrescu în memoriile sale, „Amintiri despre viaţa şi activitatea desfăşurată în cadrul mişcării muncitoreşti în perioada 1906-1968“, depuse de familie la Institutul de Studii Istorice şi Social Politice de la lângă CC al PCR. La 3 ianuarie 1935, reuşesc să fugă din închisoare Petrescu, Vasilichi şi Doncea. Gheorghiu-Dej e lăsat în urmă. Pentru următorii 10 ani.

Cum ajunge mare Dej în închisoare

Ioniţă Bărbulescu, cetăţean: „După ce am traversat două râuri, cu văile şi dealurile respective, […] cu scopul de a nu fi descoperiţi, grupul evadaţilor s-a strecurat prin grădini, […] au mers pe fundul văii, iar după aceea peste livezi […]. Din prudenţă, i-am adăpostit pe tov. Gheorghiu şi ceilalţi […] într-o claie de fân din apropierea cimitirului“. Tovarăşii care alergau pe coclaurile din Oltenia erau: Gheorghiu-Dej şi Vania Didenco (n.r. – spion sovietic, devenit Ion Vidraşcu), evadaţi din lagărul de la Târgu Jiu, alături de avocatul ilegalist Ion Gheorghe Maurer şi Mihail Roşianu, secretarul Regionalei Oltenia a PCdR în ilegalitate, inspector şcolar în legalitate, adică oamenii care i-au ajutat să evadeze. Ce se întâmplase? După eliminarea lui Ştefan Foriş din fotoliul de secretar general al PCdR, comuniştii liberi hotărăsc să-l scoată din lagărul de la Târgu Jiu pe Gheorghiu-Dej, cel mai important comunist din închisori. Evadarea are loc undeva între 9 şi 17 august 1944, însă data exactă nu poate fi stabilită de istorici întrucât mărturiile participanţilor conţin date contradictorii. Acestea se găsesc în colecţia „Gheorghe Gheorghiu-Dej“, de la Arhivele Naţionale, ca urmare a iniţiativei Institutului de Istorie a Partidului de a crea o variantă „oficială“ cu privire la evadarea lui Dej. Orişicât, comuniştii pregătesc terenul, stabilesc rute, case conspirative, vorbesc cu ajutoare şi deţinuţi. Urmează o noapte şi-o zi conspirative petrecute în boscheţi, în claie de fân, în cimitir, pe văile şi pe dealurile din nordul Olteniei. Varianta „oficială“ nu omite nici stângăciile clandestine ale evadării: Maurer ar fi cheltuit toţi banii pe care-i primise de la partid să cumpere o maşină mai acătări pentru a-l transporta pe Dej. Urmarea, maşina împrumutată de la un oarecare procomunist, un Citroen vechi, cu multe piese lipsă, a făcut de trei ori pană în drumul către închisoare, aşa că evadaţii i-au aşteptat pe solii libertăţii „într-un boschet mai mare dintr-un parc“, după cum povesteşte cel care-i adăpostea. În fine, „evadaţii“ ajung să fie adăpostiţi într-o casă (n.r. – cu WC interior), iar în dimineaţa zilei de 24 august 1944 pleacă spre Capitală. Pleacă spre putere!

PATRIARHUL IUSTINIAN A MERS CU DOMNUL GHEORGHIU

Potrivit unei liste întocmite de Institutul de Istorie aPartidului, 50 de oameni au participat, în total, la epopeea evadării din august 1944 a viitorului lider comunist Gheorghiu-Dej. Lista cuprinde, însă, cel puţin trei nume atipice pentru o operaţiune de o asemenea conspirativitate. Sunt enumeraţi, printre alţii: 1. Eva Krug, o fetiţă de 11 ani, fiica şefului atelierului de pietrărie din lagăr, care „a cunoscut unele lucruri şi fapte din activitatea revoluţionară a părinţilor, dar a păstrat conspirativitatea lor“. 2. Didina Ionescu, o frumoasă de 17 ani, fiica învăţătorului Dumitru Ionescu. Alături de mama sa, fata „a stat de veghe cu schimbul în fiecare noapte pentru a face siguranţa tovarăşilor […] a pregătit menajul evadaţilor şi i-a aprovizionat cu ţigări şi alte lucruri“. 3. Preotul Ioan Marina, viitorul patriarh Iustinian Marina, care, „preot cu vederi înaintate, avea legături cu tovarăşii din conducerea partidului în locuinţa lui din Rm. Vâlcea“. În aceeaşi casă, Dej a făcut primul popas în drumul spre Bucureşti, pe 24 august. Potrivit şoferului, „aici, tovarăşul Dej s-a întreţinut cu câţiva muncitori, ţărani şi învăţători din împrejurimi“. O descriere amănunţită a evadării se regăseşte într-un studiu elaborat de istoricul Dumitru Lăcătuşu, cuprins în volumul „Spectrele lui Dej“.

ÎŞI FACE PRIETENII CARE TREBUIE LA DOFTANA

Planurile complicate organizate pentru evadarea lui Gheorghiu-Dej arată, de fapt, că viitorul lider bolşevic este un atu, dacă nu chiar cel mai important, între comunişti. Totuşi, Dej devine figură dominantă în Doftana abia din 1940, după plecarea unor deţinuţi importanţi precum Petre Constantinescu-Iaşi, Vasile Luca şi, mai ales, Dimitrie Ganev, pe care Stelian Tănase îl numeşte „şeful recunoscut al comuniştilor din închisoare“. Dacă până atunci era doar şeful ceferiştilor închişi, după plecarea lui Ganev se lipeşte de spionii sovietici rămaşi şi-şi face prietenii care trebuie. În noiembrie 1940, în cutremurul ce devastează închisoarea, mor Şmil Marcovici şi Ilie Pintilie, comunişti care, pe linie de partid, i-ar fi fost superiori ierarhic. Dej rămâne şef peste toţi tovarăşii din închisoare. Alexandru Elias (89 de ani), fost membru în organizaţia sionistă „Haşomer Haţair“, asimilată în epocă drept comunistă, l-a întâlnit pe Dej în lagărul de internaţi politici de la Târgu Jiu. „El stătea separat, avea o cameră specială (n.r. – în interiorul barăcii). Nu stătea, ca noi, în camerele acelea cu paturi suprapuse. Era «the boss» de pe atunci. Noi eram scoşi la muncă, plecam dimineaţa, însă el şi Chivu Stoica aveau un regim special“, povesteşte Elias.

N-A VRUT SĂ EVADEZE

Totuşi, în perioada respectivă, priveşte cu rezerve accederea şi la structurile din libertate. Ion Gheorghe Maurer chiar îi propune evadarea în urma unei vizite conspirative la Câmpina, lângă Doftana. „Nu voia să evadeze fiindu-i teamă că evadarea lui ar fi un bun pretext pentru Siguranţă un bun pretext pentru a-l ucide“, povesteşte Maurer în volumul-interviu semnat de Lavinia Betea, „Maurer şi lumea de ieri“.

E probabil ca Gheorghiu-Dej să fi fost, aşa cum sugereză şi Maurer, speriat de forţele de ordine, ori pur şi simplu să aştepte momentul potrivit pentru a devenit liber. Iar un amănunt ce n-ar trebui neglijat e că Ştefan Foriş, liderul tuturor comuniştilor din libertate şi locurile de deţinere, este, la rândul lui, reticent cu privire la o potenţială evadare.

SCRISORILE CONSPIRATIVE

Comuniştilor le sunt trimise documente cifrate, pe care le „prelucrează“ (n.r. – analizează) în celulele de partid din celulele din închisoare. Un exemplu, deconspirat de vigilenţa lucrătorilor de la Doftana: „Pe adresa lui Gheorghiu-Dej, numita «Elena» într-o scrisoare închisă, dă o serie de informaţii actuale, prezentate cu abilitate sub forma unor povestiri de fapte diverse. […] Chestiunea «bunicului sfătos» care s-a apucat de «gospodărie model» şi care nu are «nimic contra intelectualilor» […] se poate deduce că trimiţătorii activează în organizaţii secrete, nedescoperite, cu ramificaţii în toată ţara“, scrie maiorul Irimescu, directorul Penitenciarului, într-o adresă către Ministerul Justiţiei.

Educaţia făcută în stilul propagandistic este, la rândul ei, esenţială, mai ales că majoritatea celor aflaţi în închisoare n-au în carnetul de note prea multe însemnări. Muncitori, oameni fără şcoală, au nevoie să fie învăţaţi – „universitatea comunistă de la Doftana“, aveau să numească, mai târziu, experienţa din puşcărie. Iar spiritul didactic s-a manifestat în fiecare detenţie. Alexandru Elias mărturiseşte: „Era o activitate formatoare, într-adevăr, dar formatoare de oameni care să gândească în stil comunist. Învăţau şi limbi străine, însă nu puteau nici să poarte o conversaţie. Era o spoială! Multe lucruri s-au exagerat. Ce se învăţa? Istoria Partidului Comunist al Uniunii Sovietice – învăţături transpuse, automat, la noi în ţară“.

DEJ N-A FOST LĂSAT LA MOSCOVA

Un ultim amănunt din universul carceral anticomunist: în mai 1941, când Ana Pauker este predată sovieticilor într-un schimb de prizonieri, pe lista URSS se află, de fapt, şi Dej, şi Chivu Stoica, însă plecarea acestora e refuzată. „Se vor strânge prea mulţi comunişti la Moscova“, ar fi spus mareşalul Ion Antonescu, potrivit lui Stelian Tănase. La data de 15 iunie 1941 autorităţile centrale din Bucureşti nu reuşiseră să identifice în ce loc de deţinere se afla Dej, potrivit unui tablou-anexă cel mai probabil întocmit de Siguranţa Centrală sau de Direcţia Generală a Poliţiei. „Punerea sus-numitului în libertate ar constitui un pericol permanent pentru ordinea şi siguranţa statului, mai cu seamă că în împrejură rile actuale, nefiind exclusă eventualitatea retrimiterii lui în ţară, de către Comintern, în mod clandestin“, arată un aviz al Direcţiei Generale a Poliţiei. Refuzul e confirmat şi de Paul Sfetcu, în volumul „13 ani în anticamera lui Dej“. Carevasăzică, doar vigilenţa autorităţilor din România a făcut ca Dej să nu facă parte din ceea ce, mai târziu, avea să se numească „grupul moscovit“. Totuşi, în puşcărie, se înconjoară de spioni sovietici şi agenţi ai URSS în România. Abilitatea de a-şi face prietenii care trebuie îi va determina destinul.

Ce citea în puşcărie

La Doftana, în puşcărie, citea revistele „Cinema“ – chiar dacă n-avea unde să vadă filmele prezentate în paginile publicaţiei –, „Dimineaţa copiilor“, „Medicul nostru“ şi „Realitatea ilustrată“. Dar citea şi cărţi, pe alese: „Cum am ucis pe Rasputin“, „Interesantele aventuri ale unui chinez“, „Nu vă jucaţi cu focul“, „Amor sovietic“, „Un soţ celebru“, „O femeie şi jumătate“, „Cazacii“, „Femei şi călugări“, „Lucrezia Borgia“, „Femeia care ucide“, potrivit inventarelor făcute de magazionerul închisorii şi cuprinse în fondul „Gheorghe Gheorghiu-Dej“ de la Arhivele Naţionale.

Dej încurcă lucrurile la Văcăreşti şi la Doftana

La 3 decembrie 1936, la închisoarea Văcăreşti are loc un scandal între comunişti şi legionari. Liderii grupurilor politice, Gheorghiu-Dej şi Ioan Bozânţan, sunt loviţi la picior, respectiv la mână. Istoricul Stelian Tănase susţine, în „Clienţii lui Tanti Varvara“, că incidentul a fost declanşat de propunerea făcută de Gheorghiu-Dej lui Ştefan Curcă, deţinut legionar, de a întreţine relaţii homosexuale. Istoricul îl face pe Dej complice şi în scandalul homosexual din acelaşi penitenciar, din 1938, în care au fost implicaţi Nicolae Ceauşescu şi Şmil Marcovici.

 

.Vasile Luca

Evanghelia comunistă după Vasile Luca, ministrul de Finanţe cu şase clase

Coleric, oportunist, venit de la periferia societăţii şi a educaţiei, Vasile Luca a fost unul dintre cei mai energici şi mai puternici oameni politici din România. A sfârşit la fel de violent precum a trăit: în închisoare, părăsit de cei pe care-i slujise.

26 mai 1952, dimineaţa. Şedinţă tensionată de Birou Politic al Partidului Muncitoresc Român (PMR). Vorbeşte Alexandru Moghioroş (născut Mogyorós Sándor): „Tovarăşul Vasile Luca (n.r. – născut László Luka, fost ministru de Finanţe până în martie) nu numai că a fost de la început împotriva reformei băneşti, dar a căutat să lovească şi să zădărnicească înfăptuirea ei“. Gheorghiu-Dej: „Aţi băgat un cuţit în spatele reformei băneşti!“. Gheorghe Apostol: „Aşa de dragă ţi-a fost reforma că în ziua pregătirii ei ai fost la vânătoare!“. Tensiunea e la cote maxime. Se cere demiterea lui Vasile Luca din toate funcţiile care-i mai rămăseseră: vicepremier, membru al Comitetului Central (CC) şi al Biroului Organizatoric. Copleşit de situaţie, conştient poate de ce s-a abătut asupra lui, Luca îşi pune mâinile pe piept şi-şi pierde cunoştinţa, arată istoricul Robert Levy în volumul „Gloria şi decăderea Anei Pauker“. Leşină. Ce se întâmplase? Şedinţele plenare din 26-27 mai nu erau, de fapt, decât finalul unui plan amplu de eliminare a celor care vor fi numiţi „deviaţionişti de dreapta“: Ana Pauker (născută Hanna Rabinsohn), Vasile Luca şi Teohari Georgescu. Cei trei vor fi scoşi din partid şi anchetaţi mai mulţi ani, însă secuiul Luca, acuzatul principal, nu va mai apuca să vadă lumina zilei în libertate. „Cazul Vasile Luca“ este rotiţa care va învârti acest malaxor de partid coordonat fără scrupule de secretarul general al PMR, Gheorghe Gheorghiu-Dej. Finalul: din lozinca „Ana, Luca, Teo, Dej bagă spaima în burgheji“ se păstra doar rima.

GENERALUL RĂDESCU ÎI ZICE LUI LUCA DE NEAM

Motivul principal: „grupul moscovit“, cum avea să fie numită umbrela sub care stăteau cei trei, reprezenta contraponderea autorităţii lui Dej în partid. Istoria va consemna această „epurare“ drept un simplu episod al luptei pentru putere specifică în orice partid, fatală în partidul comunist, deşi e un pic mai mult de-atât. Totuşi, Vasile Luca era, într-adevăr, unul dintre cei mai puternici. Era membru în secretariatul restrâns al CC al PCR încă de la venirea sa în România, în 1944 (n.r. – la 2 octombrie 1944, într-o şedinţă comună a social-democraţilor cu comuniştii, semnează, în această ordine, secretarii: Constantin Pârvulescu, Vasile Luca, Ana Pauker, Gheorghe Gheorghiu-Dej). Din 12 octombrie 1944, este secretar general-fondator al Frontului Naţional Democrat (FND), adică a unei alianţe a formaţiunilor care gravitau în jurul comuniştilor (n.r. – Partidul Social Democrat, Confederaţia Generală a Muncii, Uniunea Patrioţilor, Frontul Plugarilor). Misiunea lor era răsturnarea guvernului Rădescu. „Reacţionar“, generalul Nicolae Rădescu îi atacă pe Ana Pauker şi pe Luca, în direct, la radio (n.r. – „sufletul negru al celor fără neam şi fără Dumnezeu“), însă degeaba-i atacă. La 6 martie 1945, cu sprijinul sovieticilor, este instalat guvernul Petru Groza. Deşi nu intră în noul guvern, Vasile Luca are un rol esenţial, din postura de lider al FND, în schimbarea violentă de putere. „Cetăţeni, cetăţene, pentru nimicirea complectă a fascismului […] vă convocăm la marea întrunire populară din Piaţa Naţiunii, luni, 5 martie, orele 2. Veniţi cu toţii pentru a înfăptui programul de guvernare FND“, scrie „Scânteia“, oficiosul comuniştilor, la 6 martie. Şi chiar şi aşa, în ciuda ridicolei situaţii de a convoca o adunare într-o zi care a trecut deja, românii tot ies în stradă. La 7 martie, „Scânteia“ anunţă victoria: „Guvernul călăului Rădescu a fost răsturnat prin lupta voastră dârză pentru libertate şi democraţie“.

„PÂNĂ LA EXTERMINAREA LOR DIN VIAŢA POPORULUI“

Istoricul Gheorghe Onişoru explică adevărata anvergură a puterii lui Luca: „Ana Pauker l-a înşurubat în conducerea partidului. A fost secretarul general al FND, al Blocului Partidelor Democratice, al Frontului Democraţiei Populare. Era un fel de conducător al tovarăşilor de drum din partea Partidului Comunist. Pe el îl găsim la şedinţele Comitetului Democratic Evreiesc, la şedinţele Uniunii Populare Maghiare, discută cu tovarăşii social-democraţi. Era foarte bine montat“. Istoricul Mihai Burcea conchide: „Regimul s-a întărit cu ajutorul tovarăşilor de drum. A fost un troc politic câştigător pentru ambele tabere“. Vasile Luca e şi el conştient de puterea personală, dar şi de ascensiunea formaţiunilor conduse de el: „Ţara noastră are un guvern de largă concentrare democratică în care partidul nostru, FND, are majoritatea, are influenţa hotărâtoare“, spune Luca la consfătuirea tineretului comunist din 5 iunie 1945. Totuşi, e activ şi pe linie de partid comunist. Un exemplu: în ajun de Sântămărie, la conferinţa Regionalei Cluj a PCdR din 13-14 august 1945, pare să-şi asigure tovarăşii că partidul este un reazem pentru democraţia românească. Citiţi printre rânduri: „Politica nu se face cu măsuri poliţieneşti. Vin tovarăşii: hai pe toţi care nu sunt pe placul nostru, să-i arestăm! Astfel vom fi priviţi ca nişte dictatori care vrem dictatura unei minorităţi împotriva poporului nostru. Un asemenea procedeu n-ar fi just. […] Asta nu înseamnă că elementele periculoase, elemente care duc activitate teroristă […] să nu le arestăm, să nu cerem măsuri împotriva lor, până la exterminarea lor din viaţa poporului nostru“, spune Luca într-un fulminant discurs stenografiat şi adunat în dosarul personal din fondul 95 de la Arhivele Naţionale.

CAPITALUL SOVIETIC SALUTAR

Din 22 octombrie 1945, la finalul primei Conferinţe Naţionale a PCdR, Luca este ales în Secretariatul şi în Biroul Politic al Partidului, unde rămâne până când devine indeziabil, în 1952. Din ’46, Luca preia conducerea Blocului Partidelor Democratice, formaţiunea politică pentru care au fost furate alegerile de la 19 noiembrie 1946. E ales deputat în Marea Adunare Naţională şi se interesează de economia ţării. Viziunea unidimensională e uşor de intuit: „Colaborarea economică cu Uniunea Sovietică ne dă materia primă care asigură producţia industrială în ţara noastră“. Chiar dacă această viziune sfidează realitatea în cel mai grosolan mod cu putinţă: „Ce este problema Sovrom-ului? Participarea capitalului sovietic în industrializarea ţării noastre. Iată linia care nu ne ameninţă independenţa ţării“, explică tovarăşul Luca la întâlnirile politice, potrivit însemnărilor din dosarul lui aflat la Arhivele Naţionale, în fondul 95.

1947. Cum s-au dus banii românilor pe apa sâmbetei

Duminică, 9 noiembrie 1947, „Scânteia“ anunţă „complectarea guvernului“, după ce „nouii miniştri au depus jurământul“. Ana Pauker la Externe, Vasile Luca la Finanţe şi Gheorghe Vasilichi la Educaţie. Fuseseră numiţi în posturi încă din 7 noiembrie. Înainte cu două zile de publicarea ştirii, lucrătorii de la „Scânteia“ aveau însă de acoperit un eveniment aparte: împlinirea a 30 de ani de la „Marea Revoluţie Sovietică“ din octombrie. Erau şi jurnaliştii copleşiţi şi dezorientaţi în urma celebrării: de pildă, articolul principal din penultima pagină – Raportul lui V.M. Molotov, republicat din ziua anterioară – era, de fapt, o continuare a articolului din ultima pagină.

„COMPETENTUL“ DE LA FINANŢE

Una peste alta, la 10 noiembrie, Luca e înscăunat ministru la Finanţe cu ceremonie. Strategiile economice ale partidului păreau să aibă acum întâietate pentru comunist. Oricum, Vasile Luca era responsabilul cu problemele economice în Secretariatul CC şi în Biroul Politic al partidului, deci ar fi fost greu ca fotoliul să fi fost ocupat de cineva mai „competent“, deşi Luca făcuse doar şase clase la şcoala de stat. În plus, la 14 iulie, fuseseră arestaţi liderii ţărănişti în urma complotului de la Tămădău, deci problemele financiare, alături de realizarea unui partid unic al clasei muncitoare deveniseră o prioritate, arată Gheorghe Onişoru în volumul „Pecetea lui Stalin. Cazul Vasile Luca“.

Stabilizarea economică de la 15 august (n.r. – legea nr. 287/1947, decizia unanimă a Biroului Politic) făcuse ravagii în rândul românilor. Chiar Ana Pauker şi Vasile Luca protestau prin şedinţele de partid cu privile la efectele propriilor politici. „Decizia reformei a fost luată la nivel de partid, nu a fost rodul unui om. Şi e foarte posibil ca sugestia să fi venit de la Moscova“, explică istoricul Adrian Cioroianu. Cifre: de la aproape 50.000 de miliarde de lei se ajunsese la 2.842 de milioane de lei, detaliază Onişoru.

EFECTELE REFORMEI: DOI FUMĂTORI LA ŢIGARĂ

Românii resimţiseră din plin această transformare. „Parte din mori au încetat funcţionarea din cauză că venitul nu acoperă cheltuielile, […] prea puţine persoane vezi circulând în trenuri care să plătească bilet întreg, […] costul tuturor ţigărilor faţă de lefurile muncitorilor şi funcţionarilor este mare. În special muncitorii sunt foarte nemulţumiţi sau vezi mergând pe stradă fumând doi dintr-o ţigară şi vociferând“, arată nota informativă nr. 285, datată 30 august de Legiunea de Jandarmi Mehedinţi, despre efectele negative ale reformei şi despre faptul că „populaţia, muncitorii şi funcţionarii nu au puterea de suportat“. De fapt, în afara penuriei de ţigări şi dificultăţii transportului în comun, măsura din 15 august a lovit decisiv în burghezie şi întreprinzătorii privaţi – un succes pentru comunişti –, dar a generat şi o inflaţie galopantă, şi o criză a produselor de primă necesitate. Practic, a fost introdusă monedă nouă, cu alt echivalent în aur: un leu nou putea fi schimbat pentru 20.000 de lei vechi. Dar muncitorii puteau schimba doar 3 milioane, agricultorii – doar 5, iar cei neîncadraţi în câmpul muncii: 1,5. Schimbul trebuia făcut între 11 şi 14 august, în trei zile. „Pentru şleahta speculanţilor şi îmbuibaţilor de tot felul, ziua de eri a fost o zi a groazei, a panicei şi a turbării. Marii rechini ai speculei trăseseră obloanele prăvăliilor şi începuseră să-şi care mărfurile“, scria „Scânteia“ în sâmbăta de 16 august 1947. Carevasăzică, banii „speculanţilor“ s-au dus pe apa sâmbetei.

ORDINUL LUI STALIN

Aşadar, reforma din ’47 a fost, economiceşte vorbind, un fulminant eşec acoperit propagandistic. Nici planurile cincinale (mai întâi câte două „cincinale“-test, de un an, apoi, din ’51, extinse la cinci ani) nu păreau să rezolve prăpastia financiară. Toate aceste probleme se rezolvă însă, tradiţional, la Moscova. La finalul lunii august 1951, Gheorghiu-Dej şi Iosif Chişinevschi (născut Jakob Roitman) sunt primiţi la „genialul“ de la Kremlin. Acesta le spune (potrivit relatării lui Dej din Biroul Politic al PMR de la 21 februarie 1952) că „greşelile noastre decurg în primul rând din ceea ce Stalin a definit ca o krestianskaia politika, nemarxista politika, o apreciere a politicii noastre ca fiind o politică ţărănistă, o politică nemarxistă“. Soluţia: o a doua reformă monetară care aspira, nici mai mult, nici mai puţin decât la confiscarea economiilor ţăranilor. La Moscova, tema nu era una nouă: Dej propusese aceeaşi soluţie într-o altă vizită, în iarna dintre 1950 şi 1951. Urma să fie lămurit cu prilejul altei delegaţii, din februarie ’51, dar Ana Pauker ar fi încurcat planurile. Orişicât, în august ’51, ordinul fusese dat, deci trebuia executat. Mai mult: le mai aşază pe cap românilor şi doi consilieri, ca să-i înveţe cum e cu reforma.

Ultima cădere a lui Vasile Luca  Reforma monetară comandată de Stalin i-a semnat, practic, condamnarea la închisoare lui Luca şi a reprezentat temeiul în urma căruia s-a hotărât arestarea grupului „moscovit“. Strategiile şi uneltirile puse la cale de Gheorghiu-Dej şi de acoliţii lui, exemplar expuse în volumul „Cazul Vasile Luca. Pecetea lui Stalin“, au durat mai bine de un an. Câteva amănunte:

1.  Iniţial, Luca s-a opus reformei. „Ţara nu e pregătită, leul e puternic, cred că ruşilor le e frică de faptul că îndată ajungem la paritate cu rubla“.

2. Când consilierii sovietici ajung în România, Luca pleacă la vânătoare. Sfidător. „Acum ţi-a venit rău, dar cum, când te duci pe munţi, umbli atâta, nu-ţi vine rău la vânătoare?“, i-ar fi reproşat Moghioroş când l-au exclus din partid, după cum îşi aminteşte acesta în şedinţa BP al CC al PMR din 29 noiembrie 1961

3. A fost înfiinţată o comisie de partid care să investigheze problemele apărute în aplicarea reformei lui Stalin. Ana Pauker a criticat, în întrunirile de partid, activitatea lui Luca, deşi la 29 februarie 1952, într-o pauză, i-ar fi spus: „N-am să-i las să te dea deoparte“, potrivit unui interviu luat de istoricul istoricul Robert Levy soţiei comunistului, Elisabeta Luca (născută Elisabeta Birnbaum).

4. A fost redactată o scrisoare închisă, adresată tuturor membrilor de partid, conţinând detalii despre demiterea lui Luca. Ana Pauker şi Teohari Georgescu au criticat scrisoarea.

5.  La finalul lunii februarie 1952, un grup de activişti au fost izolaţi în biroul lui Moghioroş vreme de patru zile şi patru nopţi, pentru a traduce în rusă, pagină cu pagină, rezoluţiile pentru plenara CC din 27-28 mai. Hermina Tismăneanu (născută Marcusohn) a fost printre translatori, potrivit istoricului Robert Levy.

6. La 27 mai, deşi şedinţa trebuia să înceapă de la ora 16.00, participanţii au fost chemaţi de la 15.00 şi întâmpinaţi de Moghioroş şi Chişinevschi, care au expus în detaliu acuzaţiile şi au comunicat ce se aşteaptă de la oameni. Momentul e povestit de Sorin Toma (născut Moscovici) istoricului Robert Levy şi redat în volumul „Gloria şi decăderea Anei Pauker“.

7. După prezentarea raportului, Luca spune, ironic, năucit, profetic: „Reiese că sunt un contrarevoluţionar. Urmează să fiu arestat, judecat, împuşcat“.

8. La 16 august 1952, e arestat. Nu va mai ieşi din puşcărie niciodată.

9. În timpul anchetei, e „demascat ca vechi element contrarevoluţionar, fost voluntar în divizia contrarevoluţionară secuiască şi agent informator al Siguranţei între 1924-1940“, potrivit Referatului asupra învinuiţilor din lotul Vasile Luca din 20 septembrie 1954 al Tribunalului Suprem al Republicii Populare Române (RPR). Acelaşi document mai arată că „s-a înconjurat de elemente descompuse, oportuniste, duşmănoase, pe care le-a susţinut şi plasat în posturi de răspundere, […] a desfăşurat activitatea de sabotaj“. A fost condamnat la 8 octombrie 1954 pentru „subminarea economiei naţionale“ la pedeapsa capitală, iar pentru „activitate intensă contra clasei muncitoare“ la muncă silnică pe viaţă. În aceeaşi zi, prin Adresa nr. 44/BS al Prezidiului Marii Adunări Naţionale, pedeapsa i-a fost comutată în muncă silnică pe viaţă.

10. Din închisoare, trimite mai multe scrisori pasionale în care îşi recunoaşte diverse vinovăţii şi în care-şi cere mântuirea. Cel mai adesea, destinatarul era Gheorghiu-Dej, căruia îi jura credinţă şi-i implora milă. Răspunsul lui Dej n-a venit niciodată, deşi pesemne că liderul comunist citea toate scrisorile. Pe una dintre depeşe, stătea scris, în loc de răspuns: „Acelaşi porc bătrân şi înveterat“, potrivit relatării istoricului şi politologului Vladimir Tismăneanu din volumul „Fantoma lui Gheorghiu-Dej“. Luca a murit la 27 iulie 1963 în penitenciarul de la Aiud, decesul fiind înregistrat la Sfatul Popular cu numărul 1165/30 iulie 1963, potrivit rubricii „Ieşiri definitive“ din fişa sa matricolă penală. Diagnosticul: infarct miocardic, pe fond de ateroscleroză generalizată şi boală hipertonică visceralizată. A murit de inimă rea.

„Hai să jucăm şah!“ „Scoate piesele din tinetă!“

„Era un bivol furios, năbădăios, ambiţios, nu admitea ca cineva să-i stea împotrivă. Bughici (n.r. – Simion Bughici) a stat cu el în închisoare un an, în aceeaşi celulă + încă unul, al treilea. Jucau şah. Bughici îl bătea pe Luca, care se înfuria groaznic, arunca tabla cât colo, şi arunca piesele în tineta cu urină. Peste zece minute, tot el începea: «Hai să jucăm şah!». Bughici: «Scoate piesele din tinetă!». Luca înjura, dar îşi băga mâinile în urină, scotea piesele, le spăla, se spăla şi el pe mâini şi reîncepeau să joace. Până la urmă Bughici îi ceda câte o partidă, altfel nu s-ar fi putut trăi. Aşa era şi în relaţiile cu alţii, după 23 august. Nu admitea ca cineva să se atingă de vreo rubedenie de-a lui – o considera ca un atac direct la adresa lui. De aceea l-a acoperit pe fratele său vitreg, un şnapan la Sfântu Gheorghe, care era acolo şeful Securităţii, satrap local (amestecat în afaceri cu fabrica de textile, care s-au soldat cu asasinarea unuia care l-a reclamat sau ştia despre el). Luca îl admira pe Moscu Cohn (n.r. – devenit ulterior Gheorghe Stoica), care îl adusese în mişcare. Acasă însă, Luca se purta cumsecade, bine. Luca citea mult, se documenta, avea cultură şi o minte vie, …[indescifrabil].“ Acest fragment este extras din relatarea lui Simion Bughici către fostul ilegalist Alexandru Şiperco (fost preşedinte al Comitetului Olimpic şi Sportiv Român), datată 2 februarie 1977. Textul subliniat, între paranteze, îi aparţine lui Alexandru Şiperco. Fragmentul este publicat în premieră, în „Weekend Adevărul“, prin amabilitatea fiului lui Alexandru Şiperco, Andrei Şiperco, şi face parte dintr-o amplă serie de interviuri realizate de fostul preşedinte al COSR în anii ’70-’80. În acest an, sub egida Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, vor fi publicate interviurile cu persoane ale căror nume de familie încep cu literele A şi B (editor: Andrei Şiperco, istoric). Tot în închisoare, la Râmnicu Sărat, Vasile Luca şi-a reluat meseria sa de bază. S-a întors, adică, în muncitorime. Ţărănistul Ion Diaconescu a auzit zvonuri despre Luca în timpul când se afla în penitenciar: „Acolo, într-una dintre ele (n.r. – celule), îi amenajase un atelier de tâmplărie şi-l scotea ca să… el fusese tâmplar de profesie şi acolo îşi făcea de lucru, făcea… repara vreo uşă, ceva, aşa ca să-i treacă, să omoare timpu’, i s-a făcut această concesie“, i-a povestit Ion Diaconescu istoricului Alin Mureşan într-un interviu publicat în volumului „Experienţe carcerale în România comunistă“.

Luca l-a adus pe Dej în partid În anul 1931, Vasile Luca devine şeful sindicatelor unite revoluţionare clandestine, potrivit istoricului Stelian Tănase. „Acum, Luca îl descoperă şi îl promovează în ierarhie pe un anume Gheorghe Gheorghiu, electrician, dat afară de la atelierele CFR Dej. Vasile Luca e protectorul lui. Îl introduce în partid, Gheorghiu îi este contrapus lui Ilie Pintilie, alt lider comunist, rival“, scrie Stelian Tănase în volumlui „Clienţii lui Tanti Varvara“, sugerând că grevele de Atelierele Griviţa din 1933 îl au în culise, de fapt, pe Vasile Luca. Acesta ar fi supravegheat răscoala, împreună cu Lucreţiu Pătrăşcanu şi Gheorghe Stoica, la ordinele Cominternului. „Când se certau, îi amintea că îl lansase în politică şi de greşelile din anii 1931-1933, când îi era şef la sindicat. Dej îşi vedea ştirbită autoritatea din cauza ieşirilor colericului Luca. El (n.r. – Dej) nu avea niciun fel de înţelegere pentru cei care-l contestau. Era omul resentimentului. Îşi izola răbdător victima şi o anihila când considera că riscurile sunt minime“, continuă istoricul.

Adolescenţa unui clandestin: „Bătăi, foamete, beţii, sifilis“

4 aprilie 1940. Vasile Luca, secretar CC al PCdR, şi tovarăşul Ştrul Zighelboim vor să plece în URSS, să dea raportul la Comintern. Ştiu şi ei că orice mişcare le e supravegheată de Siguranţă, aşa că-şi iau călăuză şi uneltesc să treacă graniţa clandestin. Ghidul, de fapt un informator al poliţiei din interbelic, îi lasă pe nişte coclauri mai dosnice şi le spune că gata, au ajuns în „mama Rusia“. Apoi pleacă. Frontieriştii sunt în scurt timp arestaţi de grănicerii români. Reuşesc să arunce, discret, raportul către Comintern în noroi, aşa că sunt acuzaţi şi condamnaţi doar pentru trecerea frauduloasă a frontierei, nu şi pentru comunism. Opt luni. Sunt duşi la Cernăuţi şi închişi acolo.

PUTEA SĂ FIE ŞEFUL PARTIDULUI

„Dacă n-ar fi fost capturat, Luca ar fi devenit în 1940 şef al PCdR“, arată istoricul Stelian Tănase în volumul „Clienţii lui Tanti Varvara“. Ce-i drept, câteva luni mai târziu, după ce reuşeşte să treacă graniţa alături de Teohari Georgescu, Ştefan Foriş este uns şef al partidului de la Moscova. Aşa a fost să fie atunci. Totuşi, acest aparent ghinion temporar al lui Luca avea să-i aducă, pe termen lung, mai multe privilegii. În primul rând, Ştefan Foriş este eliminat de la şefia partidului la 4 aprilie 1944 şi apoi omorât la ordinul indirect al lui Gheorghiu-Dej. Apoi, în iulie 1940, după ultimatumul sovietic dat României pentru cedarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord (n.r. – dat la 28 iunie 1940), la Cernăuţi, în oraş, administraţia deja e comunistă.Luca e scos de ruşi din puşcărie în iulie 1940 şi celebrat ca erou al clasei muncitoare prigonite – dacă este să compare, nu el, ci „duşmanii poporului“ ar trebui să fie la penitenciar! Pe scurt: „Luca face carieră în URSS. Primeşte cetăţenie sovietică, este membru al Particului Comunist al Uniunii Sovietice, apoi, din 1941, deputat în Sovietul Suprem al URSS. E încadrat în Armata Roşie, ca ofiţer la Direcţia Politică a Armatei, frontul de sud, până în martie 1943. Îl găsim apoi în lagărele de prizonieri români, alături de Ana Pauker, făcând propagandă prosovietică şi recrutând oameni“, arată istoricul Stelian Tănase. Notă: Din postura deţinută pe teritorul de azi al Ucrainei, Luca a ajutat la impunerea măsurilor represive ale sovieticilor împotriva bucovinenilor. Efectul: deportarea a 30.000 de oameni şi masacrul românilor de la Fântâna Albă.

VISUL LUI FREUD

Cum ajunge Vasile Luca (născut la 8 iunie 1898, în satul Sincatolna/Cătălina, judeţul Trei Scaune, Covasna de azi) să aibă o asemenea putere în partid? Răspunsul poate fi dat şi de psihanalistul Sigmund Freud, dar se poate vorbi şi de o penurie de membri într-un partid scos în afara legii în interbelic. „Tatăl meu a fost fierar, iar mama se trage dintr-o familie de mic-meseriaşi. […] Tatăl meu a murit la vârsta de 26 de ani şi mama a rămas cu mine şi cu o soră mai mare cu 2 ani. La vârsta de 7 ani am fost trimis de mama – care în timpul acesta se măritase după un ţăran mijlocaş – în orfelinat la Sibiu“, spune Vasile Luca, la 5 august 1940, într-o autobiografie făcută la cererea Cominternului şi obţinută de „Weekend Adevărul“ prin intermediul istoricului Lavinia Betea. „Am crescut la orfelinat până la vârsta de 13 ani, urmând şase clase primare acolo. […] am fost foarte rău văzut, bătut şi flămânzit“, continuă comunistul. Este vorba despre orfelinatul catolic maghiar „Maria Tereza“ din Sibiu, unde acesta îşi şi încheie şcoala la nivelul celor şase clase. „La şcoală nu am fost între elevii cei mai buni la lecţie, am învăţat mediocru, în schimb am citit foarte mult“, se laudă Luca în documentul pentru Comintern. Din 1910, învaţă lăcătuşerie într-un atelier al unui „mic meşter lăcătuş“: „Aici, 14-16 ore de muncă pe zi, bătăi şi foamete am suferit 3 ani, până când în 1914, după izbucnirea războiului mondial, am ieşit lucrător calificat“, arată acelaşi document. În biografia pe care o face la cererea anchetatorilor, în anii ’50, Luca explică şi mecanismele psihologice care l-au determinat să fie ce-a ajuns: „Am cresut într-un mediu mic burghez şi visam de a deveni cineva prin aventuri aşa cum citeam în romane“.

PARADOXUL LUI LUCA: ANTIROMÂN, ANTIBOLŞEVIC

La începutul lui 1915, se duce lucrător la calea ferată în Depoul Braşov. Mai întâi, hamal cu ziua, apoi hamal la gară. Dar nu rămâne mult nici aici, căci e prins furând şi e condamnat să rămână un an sub supravegherea părinţilor. Deloc surprinzător, Luca nu rămâne acasă, la Sincatolna. Pleacă voluntar în armată şi, după două luni de instrucţie, e trimis pe frontul rusesc. Către Comintern, oferă însă varianta romanţată şi îşi recunoaşte păcatele din tinereţe: „Am început să urăsc războiul şi pe cei care ne-a trimis în război. La începutul lui octombrie 1918, în ajunul revoluţiei burghezo-democrate ungară am fugit de la front la Budapesta, unde am participat la demonstraţia revoluţionară contra războiului pentru pace. După demobilizare m-am dus acasă în satul meu (n.r. – în comuna Lemnia), dar de acolo iar am intrat în armata pentru apărarea Ardealului contra României (n.r. – Divizia Secuiască). […] În timpul acesta la sfârşitul anului 1918, comunismul a devenit pericol pentru burghezie şi moşieri maghiari. În armată am primit un ordin secret ca fiecare soldat să fie «vigilent» şi să urmărească pe comunişti şi chiar poate să-l omoare fără nicio consecinţă“. Demobilizat şi fără venituri, se înrolează, aşadar, voluntar în Divizia Secuiască, formaţiune paramilitară antiromânească şi antibolşevică, al cărei scop era „salvarea Transilvaniei de invazia românească şi de extinderea spre est a revoluţiei bolşevice din Ungaria“.

„CU PROSTITUATELE, M-AM ÎMBOLNĂVIT DE SIFILIS“

Tulburările lui Luca şi încercarea sa de a-şi găsi un scop în viaţă, după necazurile din copilărie, nu se rezumă însă doar la polivalenţa, dacă nu chiar haosul alegerilor de moment. În ancheta din ’53, mărturiseşte: „Devenisem un beţiv şi un destrăbălat în relaţie cu femei. […] În contact cu prostituatele, m-am îmbolnăvit de sifilis. Această viaţă decăzută eu am continuat s-o duc şi după reîntoarcerea mea acasă, nu căutam să mă întorc la muncă cinstită“. Despre sifilisul de care suferea Luca se consemnează şi într-un document datat 1933 de la Consiliul de Război al Corpului 5 al Armatei Române, potrivit volumului „Istoria şi decăderea Anei Pauker“, de Robert Levy. Diagnosticul e confirmat, potrivit istoricului, şi de medicul personal al lui Luca, doctorul Sandu Lieblich, care i-a dezvăluit lui ginerelui Anei Pauker, Gheorghe Brătescu, faptul că lui Vasile Luca trebuia să i se administreze zilnic injecţii pentru combaterea simptomelor de sifilis. Istoricul Gheorghe Onişoru are înţelegere pentru aceste împăienjenişuri de personalitate: „Era sărăcuţ cu duhul la vremea aia. Credea, poate, că va câştiga şi el ceva. N-avea nici 20 de ani“. Istoricul Stelian Tănase îi face însă un portret mai aspru: „Prin biografie, Luca aparţine periferiei, pegrei muncitoreşti, zonelor declasate. Temperamentul este coleric, un agitat, mereu în căutarea unei situaţii mai bune, mai sigure. Preferă cârciumile, bordelurile, discuţiile, chefurile“. Luca dezertează din nou, dar de această dată se angajează la patron comunist. N-o duce bine nici acolo. „Abea am câştigat pentru hrană“, dar câştigul era altul: în final, reuşeşte să se regăsească. „Am trăit în mare mizerie până în martie (n.r. – 1919), după ce proletariatul maghiar a preluat puterea de stat şi Ungaria a devenit sovietică şi a început să se creeze armata roşie, am reintrat în regimentul meu, care s-a transformat în armată roşie, am devenit soldat roşu“, se mândreşte Luca în autobiografia făcută pentru Comintern.

„NU PUTEAM SĂ TRĂIESC FĂRĂ MIŞCARE“

Sedus de tezele socialiste, poate singurele idei coerente cu care se întâlnise până atunci, îşi asigură viitorul ideologic: „Am început să citesc literatură marxistă leninistă“, aşa că începe să fie activ pe linie muncitorească, nu numai pe linie de cârciumi şi prostituate. Din 1922, devine membru de partid şi escaladează ierarhia sindicatelor roşii şi a PCdR până la funcţia de secretar regional (n.r. – din 1 iunie 1924, după congresul al IV-lea al PCdR, ţinut la Viena) în judeţele Braşov, Trei Scaune, Târnava Mică, Sibiu, Hunedoara, Valea Jiului. În 1922, Vasile Luca are 24 de ani! „Pentru mine însă mişcarea […] era salvarea de a nu cădea din nou în beţie destrăbălată a unui lumpen proletar. Pentru mine mişcarea era totul, nu puteam să trăiesc fără mişcare, să trăiesc o viaţă monotonă mic burgheză“, explică Luca în anchetele din anii ’50.

Ce „Siguranţă“ avea Vasile Luca în interbelic?

Că Vasile Luca a fost un simplu oportunist, mânat de dorinţa împovărătoare de parvenire facilă, ori că a crezut, cu subiect şi predicat, în comunism, e greu de spus. Totuşi, biografia sa, chiar şi aşa, scrisă la persoana I, arată determinarea lui adevărată pentru a ieşi, odată pentru totdeauna, din lumpenproletariat (n.r. – în marxism, categorie socială formată din elemente declasate) şi de a accede în structurile înalte ale proletariatului privilegiat. Chiar dacă, în perioada interbelică, în vremea în care activităţile comuniste erau interzise prin lege (n.r. – Legea Mârzescu), determinarea aceasta a avut mai multe pauze. Căderi, în limbaj de bolşevici. Arestări, cum se spune.

În decembrie 1924, e arestat pentru prima dată, pentru tipărirea şi răspândirea manifestului ilegal intitulat „Jos robia economică, politică şi naţională!“. Peste 800 de tovarăşi au fost arestaţi atunci, prima şi cea mai mare captură de comunişti. „În această primă cădere, nu am avut purtare cele mai bună nu din cauza fricei de bătăi, fiindcă eram gata oricând să sacrific şi viaţa pentru cauza revoluţiei, dar nu am avut educaţie, dar mai bine zis am fost educat greşit“, recunoaşte Luca în autobiografia din 5 august 1940. Vrea să spună că a turnat. A recunoscut că e comunist, adică unul dintre cele mai mari păcate, cea mai gravă încălcare a legii conspirativităţii.

CADE ŞI SE RIDICĂ, NU SE SPARGE, NU SE STRICĂ

Conform cu obiceiurile ilegaliştilor, la proces a „demascat regimul capitalist devenind din acuzat acuzator“ şi-apoi a fugit. E prins, stă trei ani în puşcărie şi e eliberat. Pe parcursul anilor, mai cade, se mai ridică şi cade din nou. Supravieţuieşte oricăror lupte între facţiuni, conduce greve, sindicate şi e bun agitator de mulţimi. Face puşcărie de mai multe ori. Ultima oară, e căutat de Siguranţă în urma revoltei de la Atelierele CFR Griviţa, din februarie 1933 (n.r. – acţiune în urma căreia îşi revendică autoritatea şi Gheorghiu-Dej), e prins şi intră în puşcărie. „Am ieşit din închisoare la 4 aprilie 1939 şi, după o lună de odihnă (primul meu concediu în 20 de ani de activitate), şedinţa plenară a CC-ului m-a ales în secretariatul CC-ului. Am activat în această calitate până ce iar am căzut la 4 aprilie 1940“, mărturiseşte Luca.

LUCA E PAHARNIC ORI E TURNĂTOR?

După toate aceste flotări cu organele de Siguranţă în spate ori cu conştiinţa de luptător comunist nealterată, rămâne, totuşi, un mister: a acceptat Luca să-şi trădeze, cu contract, partidul? A fost turnător la Siguranţă? „Mi-a promis bani (n.r. – comisarul de Siguranţă), scoţând din sertarul biroului un teanc de bancnote. Mi-a promis un serviciu mai bun după eliberarea mea sau dacă vreau să intru în slujba Siguranţei cu leafă bună. Am cedat“, recunoaşte Luca în ’53, după cum arată istoricul Stelian Tănase, în „Clienţii lui Tanti Varvara“. În plus, rapoartele Siguranţei îl incriminează: pe lângă căderea din 1924, menţionată şi la Comitern, dar pusă pe seama educaţiei marxiste precare şi a deprinderilor dobândite în cârciumi, o notă a Siguranţei din 29 iunie 1929, cu referire la grevele de la Lupeni, specifică: „După ultimele rapoarte primite de la Luca Laszlo, care conduce acţiunea comunistă în Ardeal, rezultă că elemente comuniste de pe Valea Jiului au fost foarte bine organizate în ultimul timp. Conducătorul lor Stieber a cerut chiar şi arme pentru a fi distribuite nucleelor“.

LUCA NU SCRIE, DAR VORBEŞTE

O altă dovadă a colaboraţionismului ar putea fi procesul verbal al Siguranţei din 5 septembrie 1933: „Constatăm prin acest proces-verbal că chemat fiind la interogatoriu comunistul Luca Laszlo, acesta refuză să facă orice declaraţie scrisă despre activitatea sa subversivă, motivând că îl opreşte regulile de conspiraţie comunistă, însă verbal dă următoarele explicaţii consemnate de noi în acest act“. Vorbeşte despre alţi ilegalişti, despre locuinţe clandestine şi directive primite de la Moscova. În plus, rapoartele Siguranţei îl incriminează: pe lângă căderea din 1924, menţionată şi la Comitern, dar pusă pe seama educaţiei marxiste precare şi a deprinderilor dobândite în cârciumi, o notă a Siguranţei din 29 iunie 1929, cu referire la grevele de la Lupeni, specifică: „După ultimele rapoarte primite de la Luca Laszlo, care conduce acţiunea comunistă în Ardeal, rezultă că elemente comuniste de pe Valea Jiului au fost foarte bine organizate în ultimul timp. Conducătorul lor Stieber a cerut chiar şi arme pentru a fi distribuite nucleelor“. Luca recunoaşte că a servit informaţii Siguranţei şi în scrisorile pe care i le trimite lui Dej din puşcărie. Totuşi, motivul acestei mărturisiri ar putea fi legat de faptul că, închis la Râmnicu Sărat, în penitenciar, comunistul îşi supradimensionează o vină pentru a minimaliza o alta: subminarea economiei naţionale. În plus, în 1968, când Nicolae Ceauşescu îi reabilitează pe „deviaţioniştii de dreapta“, nu pot fi găsite dovezi că acesta ar fi fost turnător. „Anchetatorii lui din interbelic, chestionaţi de comunişti, spun că nu este adevărat că Luca ar fi fost un apropiat al Siguranţei. Vasile Luca, în anchetele din anii ’50, fabulează foarte mult, deci nu ar trebui luate de bune toate declaraţiile făcute atunci“, explică istoricul Gheorghe Onişoru.

FAPT DIVERS: GARDIANUL UCIS DE LUCA

Un raport al Siguranţei din Braşov din 1937, citat de Lavinia Betea, arată că Vasile Luca este „acuzat şi trimis în judecată pentru cumul de fapte între cari cea mai gravă este crima – uciderea gardianului Chiriţă. […] Este acuzat de rebeliune cu omor în persoana unui organ al statului în exerciţiul funcţiunei, deci nu un om simplu cum susţine apărarea“.

Lungul drum URSS-România

„Pentru că nu avea niciun sens să se mai întoarcă în România, Vasile Luca decide să plece în Uniunea Sovietică. Ajuns la Moscova, se va reîntâlni cu Ana Pauker, în martie 1943, colaborând la mai multe acţiuni cu aceasta“, arată istoricul Gheorghe Onişoru în volumul „Pecetea lui Stalin. Cazul Vasile Luca“. Înainte de formarea dvoicii (n.r. – duet, în limba rusă) cu femeia supranumită „Stalin în fustă“, Luca merge pe front şi luptă de partea Armatei Roşii „glorioase“. Ar fi colaborat, în acest moment, şi cu serviciile speciale sovietice.

Cu Ana Pauker, ajunsă la rândul ei în capitala roşie direct din puşcărie, în urma unui schimb de prizonieri între România şi URSS, munceşte la radio „România liberă“, la departamentul românesc de la „Radio Moscova“, la ziarul „Graiul liber“, la Institutul nr. 205, dar, poate cel mai important, o ajută pe aceasta la recrutarea militarilor pentru diviziile „Tudor Vladimirescu“ şi „Horea, Cloşca şi Crişan“. Pentru această ultimă misiune e încadrat cu gradul de general de brigadă, arată istoricul Robert Levy în „Gloria şi decăderea Anei Pauker“.

„ANA PAUKER, SECRETAR GENERAL“

Pentru că legătura cu comuniştii români fusese întreruptă de frontul de Est, Ana Pauker, Vasile Luca şi Manole H. Manole (n.r. – comunist mai puţin cunoscut pentru că i-a fost refuzată revenirea în România după 23 august) scriu conducerii Partidului Comunist al Uniunii Sovietice cu o rugăminte aparte: înfiinţarea în URSS a unui birou PCR pentru „creşterea volumului de muncă pe linie de partid“. Se întâmpla în februarie 1944. În declaraţiile din faţa anchetatorilor Securităţii, făcute la 12 martie 1954, Luca povesteşte despre relaţia apropiată cu Ana Pauker şi despre sarcinile lor: „Am discutat cu ea despre cadrele ce trebuie repartizate la diferite munci de răspundere în lagărele de prizonieri români şi diviziile TV şi HCC, problema muncii cu prizonierii şi perspectivele politice din ţară după eliberare, rolul care ne revine după reîntoarcerea noastră în ţară şi am elaborat împreună cu ea platforma politică pe baza căreia vom crea Frontul Naţional Democrat. […] În această perioadă, adică în anul 1943-1944, eu am considerat că lui Ana Pauker îi revine rolul să devină secretar general al partidului, astfel că influenţa pe care dânsa a exercitat-o asupra mea a fost întărită şi de acest considerent“.

NU ŞTIA SĂ-ŞI SCRIE AUTOBIOGRAFIA

În aprilie ’43, Luca are o altă întâlnire care-i va schimba viaţa – de data aceasta nu pe linie de partid. Secretara Anei Pauker e trimisă să-l ajute pe maghiar să-şi scrie autobiografie, pentru că acesta nu stăpânea limba română. „I-am scris-o în câteva zile, în orele libere, lucrând la Hotel Moscova, unde avea el cameră“, povesteşte, la 5 ianuarie 1953, anchetatorilor de la Securitate, cea care deveni ulterior Elisabeta Luca, soţia comunistului. Cei doi colaborează însă şi în munca de partid: „În vara anului 1943 am lucra împreună cu Vasile Luca la şcoala antifascistă a prizonierilor români din Toliţe, regiunea Ivanova. Luca era profesor, iar eu conduceam seminarul cu un grup de 45 de cursanţi“.

TREI SĂPTĂMÂNI LA BOTOŞANI

Istoricul Gheorghe Onişoru explică: „Prin prietenia cu Ana Pauker, prestigiul său creşte, la fel ca şi situarea în ierarhia comuniştilor aflaţi în exil“. În aprilie 1944, din ordinul Moscovei, cei doi pleacă în nordul Moldovei, ocupată de trupele sovietice, şi se stabilesc la Botoşani, unde petrec trei săptămâni. Ana Pauker e rechemată la Moscova, iar Vasile Luca rămâne în fundul Moldovei, însă cei doi se reîntâlnesc, la câteva luni distanţă, în Bucureşti. „După ce s-a reîntors în România împreună cu «tovarăşa Ana» a promovat rapid spre vârfurile propagandei comuniste. Deşi nu era un orator înzestrat şi era dezavantajat de accentul său maghiar, s-a străduit să contribuie la subminarea firavei democraţii româneşti, ţinând nenumărate discursuri în care condamna forţele «reacţionare» şi cerea preluarea imediată a puterii de către comunişti“, arată Raportul final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. O nuanţă, din acelaşi document: „În conversaţiile private cu Gheorghiu-Dej,Luca a criticat elita locală a partidului pentru faptul că participase la lovitura de stat antifascistă de la 23 august“.

TOVARĂŞA LUI LUCA: Aventurile Elisabetei Birnbaum-Waissman-Blumental-Rusev-Zelter-Luca

Elisabeta (Betty) Luca(născută Elisabeta Birnbaum)  a fost ultima tovarăşă de viaţă a lui Vasile Luca şi amanta mai multor bărbaţi. Cu ultimul dintre ei, cel care avea s-o scoată din viaţa publică a comuniştilor, s-a cunoscut la Moscova. Cupidon a fost chiar Ana Pauker.

S-a întâmplat aşa: în aprilie 1943, Betty trebuia să-l ajute pe Vasile să-şi scrie autobiografia oficială, pentru că bărbatul, deşi născut şi crescut în România, nu ştia prea bine limba maternă. Dacă aceeaşi limbă română ne-ar permite, am putea spune că Elisabeta Luca i-a scris autobiografia lui Vasile Luca, dar asta-i mai puţin important. În camera de la Hotelul Moscova pe care Betty o frecventa în orele libere, în scopuri didactice, s-a petrecut însă şi altceva: cei doi s-au întovărăşit, au devenit intimi şi au hotărât să declare căsătorie. „Cu apobarea cui?“, era întrebată femeia, în 1952, despre această căsătorie cu Vasile Luca – o întrebare aparent absurdă despre o legătură înţeleasă ca voluntară în aproape orice lume. „Nu am avut aprobare de căsătorie“, răspunde Betty. Uniunea civilă s-a realizat, totuşi, în urma acordului lui Gheorghe Dimitrov, şeful Cominternului. Acesta îi chestionase pe însurăţei despre căsătoria stabilită parcă prea peste noapte. Elisabeta a intrat în casa lui Vasile Luca având un bagaj considerabil, atât pe linie de partid, cât şi ca experienţă de viaţă. S-a născut în Basarabia, în localitatea Balotica, din Bălţi, la 1 ianuarie 1909. A fost comunistă mare în ilegalitate, a făcut puşcărie, a luptat în Spania şi a fost unul dintre numele din România importante în Comintern. A fost iubită şi a iubit.

„MI-AU RUPT OSUL LA PICIORUL STÂNG“

Elisabeta Birnbaum ia legătura cu mişcarea muncitorească în 1933, la Cernăuţi, prin studentul Avram Waissman, membru PCdR. E arestată la 11 mai 1934, la Cernăuţi, unde activa ca membră în Comitetul local al „Ajutorului Roşu“ de la Cernăuţi. „Atunci mi-au rupt osul la piciorul stâng şi am căzut în nesimţire“, îşi aminteşte Elisabeta în interogatoriile de la Securitate din 1952, luate cu ocazia anchetării ei în „cazul Vasile Luca“ şi publicate de istoricul Lavinia Betea. E eliberată pe cauţiune de fratele ei Simca Birnbaum în septembrie şi se întoarce la acelaşi Waissman, iubit şi mentor în ideologia comunistă. În partid e primită însă abia în 1935, an în care e din nou din nou arestată. Eliberată în 1936, pleacă în Cehoslovacia cu Waissman, folosind paşapoarte obţinute de la fratele său. Luptători adevăraţi, cei doi merg în Elveţia, la Basel, unde stabilesc contacte cu partidul comunist elveţian şi anunţă că se vor voluntari pe frontul republican al Războiului Civil din Spania. Intermediari au fost jurnaliştii de la revista „Rundschau“, oficiosul Internaţionalei Comuniste.  Waissman e singurul primit în Brigăzile Internaţionale, pentru că Betty, deşi avea entuziasm, nu avea nici pregătire militară, nici sanitară.

CĂLĂTORIA MARSILIA-BARCELONA, PLĂTITĂ „ÎN NATURĂ“

Rămasă singură, pleacă ilegal în Franţa folosind paşaportul unei elveţience. Ajunge la Paris în 1937 şi îl întâlneşte pe Tuliu Blumental, cu care, potrivit interogatoriilor din 1952, are „relaţii intime“. La Paris lucrează ca femeie de serviciu şi trăieşte la graniţa dintre sărăcie şi anonimat: conducerea Comitetul Grupului Comunist Român din Franţa pendinte de MOI – CC al PCF nu-i recunoaşte calitatea de emigrant politic. Totuşi, nu renunţă la ideile revoluţionare şi, chiar dacă era săracă şi nu avea cu ce, reuşeşte să-şi „cumpere“ un bilet pe un vas care circula pe ruta Marsilia-Barcelona. Pentru a se îmbarca, e ajutată de un olandez şi apoi de un spaniol (ajutorul de comandant al vasului), cărora le plăteşte călătoria „în natură“, după cum spune în interogatoriile din ’52. În Spania, e repartizată la Seriviciul Sanitar al Brigăzii Internaţionale, iar în câteva zile devine administratora casei în care activa instituţia. Colaborează şi cu Buletinul Unităţii Româneşti, unde scrie „poezii, cântece, schiţe şi articole“ şi se ocupă de alfabetizarea personalului de serviciu al Direcţiei. E naturalizată rapid în rândul brigadiştilor „spanioli“ şi devine tehnika (n.r. – secretara) şi tovarăşa de viaţă a lui Petre Borilă (n.r. – responsabilul politic al luptătorilor comunişti români din Războiul Civil Spaniol). „A început o viaţă imorală şi mult timp a convieţuit cu reprezentantul CC al PCR Petre Borilă“, spune Waissman, fostul, primul, chestionat şi el în procesul „deviaţioniştilor de dreapta“. Petre Borilă (născut Iordan Dragan Rusev), spion sovietic în România, o va recomanda ulterior Anei Pauker.

SPALĂ RUFE CU ORA

În februarie 1939, în urma unui bombardament, fuge înapoi în Franţa, unde găseşte adăpost în diverse locuri, în funcţie de ordinele Cominternului: lagărul de la Perpignan, familia unui feroviar francez din zonă, Paris. Ajunsă în oraşul de pe Sena, se întreţine spălând rufe cu ora prin diverse case şi îşi reia meseria de femeie de serviciu. În vara anului 1939 se căsătoreşte cu comunistul Boris Zelter, însă legătura dintre cei doi nu durează mult: bărbatul se înrolează voluntar în Armata Franceză şi cade prizonier la nemţi. Betty Zelter îşi întregeşte veniturile din activitatea proletară cu pensia de soţie de voluntar francez. Când află de „eliberarea Basarabiei şi Bucovinei de către sovietici“, se cere la Moscova. Face un curs de croitorie organizat de Ambasada URSS – ruşii n-aveau nevoie de femei de serviciu – şi, în octombrie 1940, pune cerere la Consulatul sovietic din Vichy. Reuşeşe să plece abia în martie 1941, însă plecarea îi va schimba, încă o dată, destinul. Până în iunie 1943, lucrează în redacţie postului de radio „România Liberă“, unde redactează articole pentru emisiuni, e dactilografă sau spicheriţă, scrie povestiri, schiţe literare, poezii sau cântece. Din iunie 1943, devine lector al Şcolii antifasciste a prizonierilor români de la Tolite, regiunea Ivanova, unde are 45 de cursanţi, după cum recunoaşte femeia în interogatoriile din ’52.

„L-A TURNAT PE LUCA PE CHESTIUNI CASNICE“

Totuşi, cel mai important cursant – particular! – este comunistul Vasile Luca, alături de care vine în România. În ţară, e membru în Comisia Centrală a Uniunii Femeilor Antifasciste din România (1944-1948), membru al CC şi a Comitetului Executiv al Uniunii Femeilor Democrate din România (1948-1952) şi membru în conducerea Comitetului de Stat pentru Cinematografie din România (1950-1952). Perioada 1952-1954 şi-o petrece între interogatorii şi puşcării, iar în 1954 este eliberată pentru că declaraţiile sale pot constitui, în sfârşit, un cap de acuzare pentru soţul său. Istoricul Gheorghe Onişoru explică un amănunt, poate frivol, dar relevant pentru viaţa Elisabetei şi pentru moartea lui Vasile: „Betty l-a turnat pe chestiuni casnice. Fiind săraci, muncitori şi ajungând, dintr-o dată, miniştri, Vasile Luca şi cu Teohari Georgescu aveau o slăbiciune pentru femei. Elisabeta spune, la anchete, că soţul ei era atât de desfrânat încât l-a prins chiar cu femeia de serviciu de la ei din casă“. Totuşi, Elisabeta Luca reuşeşte să se elibereze. Vladimir Tismăneanu, într-un articol pe contributors.ro: „Niciunul dintre vechii ei tovarăşi aflaţi în posturi de maximă influenţă – Borilă, Răutu, Bârlădeanu – nu a mişcat vreaun deget pentru ea. Câţiva ani, i-a povestit ulterior mamei mele, a avut un regim celular solitar. Niciodată nu a înţeles de ce a fost pedepsită în acest mod inclement, de o ura Gheorghiu-Dej cu atâta patimă“. În libertate, nu mai are acces la funcţii publice ori la funcţii, în general. Devine lucrătoare într-o fabrică şi anonimă soţie de fost lider politic. După reabilitarea post-mortem a lui Luca, e decorată , la 4 mai 1971, cu ordinul „Tudor Vladimirescu“, clasa a II-a, prin Decretul nr. 157.

TOVARĂŞ CU LUCA Ce-a făcut Vijoli cu Banca  Naţională a României?

Aurel Vijoli a lucrat în Banca Naţională a României (BNR) încă din august 1923. A fost, pe rând, funcţionar, şef de secţie, inspector şi şef de serviciu. De comunişti a fost apropiat din ilegalitate, deşi n-avea nimic în comun cu profilul-clişeu de activist-muncitor. Vijoli, născut la 12 februarie 1902, la Telechi-Recea, Comitatul Făgăraş (azi, judeţul Braşov) era absolvent al Academiei de Înalte Studii Comerciale şi avea doctorat în drept. Era intelectual. Deşi specialist în domeniu, Vijoli a intrat, din 1943, în Partidul Comunist din România. În septembrie 1944, adică la doar o lună după ce formaţiunea intrase în legalitate, preia de la Emil Calmanovici conducerea Comisiei Centrale Financiare a partidului. Era, adică, administratorul averii comuniştilor, al banilor Moscovei şi ai industriaşilor care au susţinut PCdR în timpul războiului. La 18 noiembrie 1947, e uns guvernator la BNR în locul liberalului tătărescan Tiberiu Moşoiu. Din 13 noiembrie 1948, după ce BNR devine prin lege Banca de Stat a RPR, guvernatorul se cheamă preşedinte şi este, în acelaşi timp, adjunct al ministrului de la Finanţe. Adică al lui Vasile Luca. În urma epurărilor din aceşti ani, în instituţie supravieţuiseră, însă, şi funcţionari competenţi. Aceştia au încercat să îmblânzească politicile agresive ale lui Stalin cu privire la reforma monetară din ’52 şi să facă în aşa fel încât România să nu intre într-un colaps economic. Rezultatul: alături de Vijoli aceştia au sfârşit arestaţi şi înlocuiţi cu alt soi de specialişti, cei care se întorceau de la studii din URSS ori diverşi activişti de partid. Anchetele pe care aceştia le-au suportat erau făcute după dictare. Locotenent-colonelul Francisc Butika, omul care a condus ancheta lui Luca după ce aceasta a fost transferată la Ministerul de Interne, spunea la 25 martie 1968 că „Toate planurile de anchetă erau traduse în limba rusă şi urmărite de consilieri în desfăşurarea lor. Întrebările puse la începutul anchetei erau formulate de dânşii“, potrivit „Raportului privind procesul lui Vasile Luca“, unul dintre documentele pe baza căruia „grupul moscovit“ şi colaboratorii lui au fost reabilitaţi. „Totul se desfăşura sub atenta supreveghere a consilierului sovietic. Acesta mai venea la anchetatori şi spunea «Hai să-i mai încălzim!». Vijoli a fost bătut de faţă cu generalul-maior Vladimir Mazuru până a căzut jos. Fiind jos, au început să dea cu picioarele în el. Atunci a strigat: «Fasciştilor!». Moment în care s-au blocat toţi. Vijoli n-a recunoscut nimic şi, până la urmă, a fost eliberat din închisoare şi transformat în martor al acuzării“, explică istoricul Onişoru. În aceleaşi anchete, funcţionarul Victor Morfei a fost omorât în bătaie, la 11 iunie 1954, arată regretatul istoric Cicerone Ioniţoiu.

Citeste mai mult: adev.ro/nbjnsz

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s