28 Iunie – Zi de doliu național


28 Iunie-Zi de doliu național

Teroarea sovietică din Basarabia şi Bucovina de Nord
Teroarea în masă a fost o componentă principală a politicii statului sovietic. Aceasta şi-a întins tentaculele spre spaţiul românesc din 1940, în primul rând odată cu ocuparea Basarabiei şi Bucovinei. Arestările şi maltratările populaţiei au început odată cu ocuparea totală a Basarabiei şi a nordului Bucovinei în urma unei operaţiunii militare de proporţii. Între 28 iunie 4 iulie 1940, în judeţele Cernăuţi, Bălţi, Chişinău şi Cetatea Albă au fost arestate 1.122 de persoane. Aceştia erau „foşti poliţişti, agenţi ai siguranţei şi ofiţeri ai armatei române”.Arestăţi pentru crimele contrarevoluţionare
La 9 iulie 1940, Viaceslav Molotov, preşedintele guvernului sovietic, semna hotărârea „Cu privire la activitatea tribunalelor militare pe teritoriul Basarabiei şi al Bucovinei de nord”, conform căreia se înfiinţau tribunale militare cărora li se permitea examinarea dosarelor vizând Ťcrimele contrarevoluţionare şi banditismulť ale locuitorilor din aceste regiuni.
Asupra Basarabiei au fost extinse din iulie 1940 legile R.S.S. Ucrainene, astfel că toţi cei învinuiţi de ”activitate contrarevoluţionară” aveau să fie închişi, tortuaţi, condamnaţi şi executaţi conform prevederilor Codului Penal al R.S.S.U., art. 58 (aliniatele 1-18). Drept rezultat, la finele anului 1940, în închisorile din Basarabia se aflau 2.624 de persoane, pentru ca în vara anului 1941 numărul deţinuţilor politici să ajungă la 3.951.
Concomitent, la 10 iulie 1940, Lavrenti Beria, Comisarul Afa­ce­rilor Interne al Uniunii Sovietice, cerea, într-un memoriu adresat lui Molotov, aprobarea formării, în cadrul trupelor NKVD desfăşurate în Basarabia şi nordul Bucovinei, a unui nou regiment al unui batalion cu un efectiv de 1.910 de NKVD-işti care să asigure „liniştea” în aceste teritorii.
Regimul bolşevic şi-a creat în Basarabia şi alte structuri speciale, menite să supravegheze şi să dirijeze sovietizarea provinciei. Astfel, la 7 mai 1941 a fost desemnat primul reprezentant al Moscovei în noua republică creată pe teritoriul dintre Prut şi Nistru -Republica Socialistă Sovietică Moldovenească în persoana lui S. Goglidze.
Fiindu-i încredinţat un mandat cu puteri nelimitate, S. Goglidze desfăşoară o activitate intensă în vederea descoperirii duşmanilor poporului”, primul pas era întocmirea de liste cu „duşmani” după care următoarul pas consta în arestarea şi deportarea acestora.
În nota expediată la 31 mai 1941 către C.C. al P.C.(b) al Uniunii Sovietice, personal lui Stalin, reprezentantul Moscovei menţiona că Ťrămăşiţele diferitelor partide şi organizaţii, cu sprijinul activ al serviciului românesc de spionaj, şi-au intensificat activitatea antisovieticăť, arătând în continuare că „baza acestei activităţi o constituiau activul partidelor burgheze, moşierii, ofiţerii armatei albe”, precum şi marii comercianţi şi proprietarii de imobile, diverse elemente antisovietice.
În legătură cu aprecierea situaţiei reale” făcută de Goglidze, el informa conducerea că a dispus arestarea pesoanelor ce desfăşurau o activitate contrarevoluţionară” iar restul elementelor contrarevoluţionare” urmau să fie luate în evidenţă prin intermediul agenţilor secreţi.
Categorii sociale deportate
Tot în nota din mai 1941, Goglidze îl ruga pe I.V. Stalin să autorizeze Comisariatul securităţii statului „deportări în alte regiuni ale URSS a 5.000 de persoane elemente contrarevoluţionare, împreună cu familiile lor”. A fost precizat şi contingentul celor ce urmau să fie deportaţi: activul partidelor politice 980 de persoane; moşieri 137; poliţişti şi jandarmi 440; ofiţeri ai armatei albe 285; ofiţeri ai fostei armate ţariste implicaţi în activităţi anti­sovietice 83; ofiţeri români implicaţi în activitate antisovietică 64; mari comercianţi 1948; proprietari 411; primari 652.
Abia către finele lunii mai 1941, Comisariatul securităţii statului avea pregătite dosarele necesare pentru arestarea şi deportarea categoriilor sus-menţionate.
Conducerea sovietică a reacţionat destul de operativ, deşi nu este cunoscut încă răspunsul oficial al Moscovei. Au fost repartizate pentru Chişinău şi Cernăuţi 1.315 şi respectiv 340 de vagoane pentru strămutarea celor deportaţi.
Demersul lui Goglidze a fost aprobat de Moscova, iar în noapte de 12 spre 13 iunie 1941 a fost realizată operaţiunea în urma căreia în Basarabia şi nordul Bucovinei au fost arestate 5.479 de persoane, iar 24.360 de persoane au fost deportate. Din cele 6 judeţe care rămaseseră în componenţa R.S.S. Moldovenească au fost arestate 4.517 persoane şi deportate 13.885.
Într-un memoriu întocmit la 15 noiembrie 1941 de autorităţile române, se menţiona unde au fost deportate aceste persoane, astfel: R.S.S. Kazahă -9.954 de persoane, R.A.S.S. Komi – 352, regiunea Krasnoiarsk – 470; regiunea Omsk -6.085 şi regiunea Novosibirsk – 5.787. Toţi erau acuzaţi de troica NKVD şi deportaţi pe termene ce ajungeau la 20 de ani.
Deportările după 23 august 1944
Declanşarea războiului împotriva U.R.S.S. a stopat pentru o perioadă aceste fărădelegi, care însă au luat amploare după august 1944. Începând din mai 1945 este desemnat un Birou al Comitetului Central al P.C.(b) pentru Moldova, în frunte cu F. Buţov, care trebuia să se ocupe de restabilirea administraţiei sovietice şi de depistarea elementelor care aveau ’spirit antisovietic’. În luna mai 1945 au fost elaborate liste de către agenţii de securitate care conţineau numele ’chiaburilor, trădătorilor şi complicilor ocupanţilor’ din toate ra­ioanele R.S.S. Moldoveneşti, care urmau să fie deportaţi. Au fost, tot­odată impuse măsuri drastice în ceea ce priveşte rechiziţiile forţate, colectivizarea, eliminarea unei categorii de ţărani, consideraţi ’duşmani ai poporului’ cărora li s-a confiscat averea, pământurile, ei fiind de cele mai multe ori deportaţi împreună cu întreaga famile în alte zone ale U.R.S.S.
Astfel, F. Buţov a solicitat aprobări pentru deportarea a 5.000 de familii ’chiabureşti’. În anii următori procesul de sovietizare şi eliminare a celor care erau catalogaţi drept elemente ’dăunătoare’ a continuat.
La 30 august 1947, Biroul CC al PC (b) al Moldovei, la indicaţia Moscovei, au adoptat hotărârea Cu privire la evidenţierea gospodăriilor chiabureşti în judeţele din R.S.S. Moldoveneşti şi impunerea lor. Această hotărâre oferea cadrul juridic pentru răfuiala cu ţăranii, fapt ce va duce şi la un nou val de deportări.
Conform informaţiilor deţinute de Ministerul Securităţii Statului al R.S.S. Moldoveneşti în anul 1948 urmau să fie deportate 40.505 per­soane, ceea ce reprezenta 2,19 % din populaţia republicii.
La 17 martie 1949, conducerea de partid a R.S.S.M. a făcut un demers la Moscova pentru a primi aprobarea ”în vederea deportării din R.S.S.M. a chiaburilor complici ai ocupanţilor şi activiştilor de partid profasciste, în număr de 39.092 de persoane”, menţionând în continuare şi motivele acestui demers.
Demersurile au continuat, astfel la 6 aprilie 1949, Biroul politic al Comitetului Central al Partidului Comunist (b) al U.R.S.S. a adoptat hotărârea Cu privire la deportarea de pe teritoriul R.S.S.M. a chiaburilor, foştilor moşieri, marilor comercianţi, complicilor ocupanţilor germani, persoanelor care au colaborat cu organele de poliţie germane şi româneşti, a membrilor partidelor politice, a gardiştilor albi, membrilor sectelor legale, cât şi a familiilor tuturor categoriilor enumerate mai sus.
Hotărârea prevedea deportarea a 11.280 de familii, însumând 40.850 de persoane. Aceştia erau deportaţi în regiunile Aktiubinsk din Kazahstanul de Sud şi Djambul ale R.S.S. Kazahă, în regiunea Altai, regiunile Kurgan, Tiumen, Tomsk.
Termenul desfăşurării operaţiunilor a fost fixat pentru zilele 6 – 7 iulie, între orele 2. 00 şi 20.00.
Dar acesta nu a însemnat sfârşitul politicii de deportări. După colaboraţionişti, membri ai partidelor politice, a sectanţilor, la 28 iunie 1949, după nouă ani de la actul din 28 iunie 1940, a fost adoptată Hotărârea secretă nr. 509 cu privire la deportarea din R.S.S. Moldovenească a familiilor de chiaburi, moşieri, marilor comercianţi. Astfel toate categoriile de ’elemente duşmănoase’ erau îndepărtate din Moldova şi trimise la mii de kilometri distanţă pentru a muri sau a trăi departe de propria ţară.
Totodată, au fost luate măsuri pentru confiscarea averilor celor deportaţi, care erau privaţi de dreptul de a-şi lua cu ei bunuri materiale. Au fost desemnaţi responsabili din partea organelor de securitate care urmau să vizeze şi să aplice hotărârile luate de conducerea de partid.
Astfel, valul deportărilor a contiunuat şi în anii următori, cifrele aproximative însumând circa 200.000 de persoane, mulţi dintre aceştia au murit în drum spre locurile unde au fost deportaţi, alţii au rămas să zacă în acele ţinuturi străine, urmaşii unora dintre ei nereuşind să revină în locurile de baştină nici până în prezent.
Un alt fenomen, pe care-l vom aborda într-o prezentare viitoare au fost plecările ’voluntare’, determinate de condiţiile ’vitrege’ din R.S.S. Moldovenească, în momentul în care era susţinută colonizarea industriei cu elemente alogene, moldovenii fiind nevoiţi să ia calea pribegiei în ţinuturi îndepărtate cum era Kazahstanul sau în diferite zone ale Siberiei.

Ludmila Rotari

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s